Inadmissibility of constitutional exception challenging criminal revision jurisdiction and judicial expense allocation

Asupra recursului de faţă;

Din actele dosarului constată următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 527/A din 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 456 alin. (1) şi art. 458 din C. proc. pen.

S-a reţinut că, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., revizuentul A. a arătat că modul de stabilire a cuantumului cheltuielilor judiciare avansate de stat raportat la prevederile art. 272 din C. proc. pen. încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României. Totodată, consideră că sunt încălcate normele de tehnică legislativă în adoptarea acestora.

În acest sens, a precizat că s-au stabilit cheltuielile judiciare avansate de stat, în sumă de 400 RON, doar prin aprecierea instanţei de judecată, fără existenţa unor criterii legale unitare, cu caracter obiectiv, reglementate distinct pentru fiecare categorie prevăzută de art. 272 alin. (1) din C. proc. pen., care să excludă orice apreciere subiectivă din partea instanţei.

În opinia revizuentului, există discriminare a modului în care sunt stabilite cheltuielile judiciare avansate de stat constând în: efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor de probă şi alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal faţă de celelalte cheltuieli pentru care există criterii distincte de apreciere unitară.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 456 alin. (1) şi art. 458 din C. proc. pen., revizuentul a făcut referire la competenţa instanţei să judece cererea de revizuire atunci când hotărârea primei instanţe a fost desfiinţată în apel, conform art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., considerând că sunt contradictorii cu dispoziţiile art. 452 alin. (1) din C. proc. pen. şi încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 124 şi 126 alin. (2) din Constituţia României.

În acest sens, a învederat că Sentinţa penală nr. 6267/2018 a fost desfiinţată prin Decizia penală nr. 702/A din 21 iunie 2019, aceasta nefiind definitivă pentru a putea fi revizuită de prima instanţă.

În opinia sa, raţionamentul prin care o hotărâre penală desfiinţată în apel poate fi revizuită de instanţa de fond este greşit, fiind încălcat principiul securităţii juridice, principiu apărat şi de art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Revizuentul a susţinut că Judecătoria Timişoara avea competenţa să judece o cerere de revizuire doar în cazul în care apelul este respins conform art. 421 pct. 1 lit. a) şi b) din C. proc. pen., caz în care dispoziţiile art. 452 alin. (1) nu sunt în contradicţie cu art. 456 alin. (1) şi art. 458 teza I din C. proc. pen.. Totodată, a arătat că dispoziţiile art. 456 alin. (1) şi art. 458 teza I au fost adoptate cu încălcarea normelor de tehnică legislativă, acestea nefiind legal corelate cu celelalte dispoziţii incidente din C. proc. pen.

Analizând excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 456 alin. (1) şi art. 458 din C. proc. pen., precum şi ale art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea de apel a reţinut următoarele:

În privinţa excepţiei de neconstituţionalitate ale disp. art. 456 alin. (1) şi art. 458 teza I din C. proc. pen., s-a constatat că excepţia invocată de către revizuent nu are legătură cu soluţionarea prezentei cauze, întrucât acesta a fost condamnat pentru cele două infracţiuni de către prima instanţă, iar nu de către instanţa de apel. Astfel, prin Sentinţa penală nr. 6267/2018 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2017, revizuentul (inculpat în dosarul respectiv) a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 1 an, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev de art. 244 alin. (1) - (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 C. pen., precum şi la pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (2 acte materiale) prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen. şi art. 41 C. pen.

Prin Decizia nr. 702/A/2019 a Curţii de Apel Timişoara, a fost admis apelul inculpatului, doar sub aspectul tehnicii de contopire a pedepselor stabilite de prima instanţă, cu alte pedepse stabilite prin sentinţe penale anterioare, fiind menţinute soluţiile de condamnare pronunţate de prima instanţă.

Prin urmare, s-a arătat că revizuentul nu se află în situaţia de a fi fost condamnat de către instanţa de apel, astfel că aceasta nu poate invoca neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 456 alin. (1) din C. proc. pen., pe motiv că ar fi contrară Constituţiei dispoziţia legală care permite ca o hotărâre penală desfiinţată în apel, să poată fi revizuită de instanţa de fond.

În privinţa cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., s-a reţinut că toate articolele din Constituţie invocate ca fiind încălcate nu au legătură cu dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., care prevăd că persoana căreia i s-a respins apelul, recursul în casaţie, contestaţia sau cererea urmează să plătească cheltuielile judiciare avansate de stat. Deşi instanţa de judecată nu este competentă să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate, totuşi aceasta nu poate sesiza Curtea Constituţională, decât în situaţia în care dispoziţiile legale invocate ca fiind neconstituţionale, au cel puţin aparent o legătură cu dispoziţiile din Constituţie indicate de petent ca fiind încălcate. Prin urmare, în temeiul art. art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen.

II. Împotriva deciziei sus-menţionate, revizuentul A. a declarat recurs, solicitând admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Analizând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpat, cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. şi ale art. 456 alin. (1) şi art. 458 teza I din C. proc. pen., fiind legală şi temeinică, pentru următoarele motive:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legal:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Analizând cu prioritate admisibilitatea excepţiei invocate prin prisma îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile, în considerarea următoarelor argumente:

Din economia prevederilor legale sus invocate rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică, pe de o parte, examinarea prealabilă a exigenţelor formale de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege. Această analiză se realizează de către judecătorul/instanţa de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia şi presupune verificarea calităţii de parte a autorului excepţiei, a aflării în vigoare a legii/ordonanţei în care este inserată acea dispoziţie, a legăturii dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului şi, în final, a deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale.

Pe de altă parte, sesizarea Curţii cu o excepţie de neconstituţionalitate presupune, în egală măsură, şi examinarea unei cerinţe implicite de admisibilitate care, deşi nu este prevăzută în mod expres în conţinutul art. 29, se deduce din întreaga reglementare legală a organizării şi funcţionării Curţii Constituţionale. În acest sens, instanţa de judecată este obligată să verifice şi măsura în care excepţia de neconstituţionalitate tinde, în mod real, la a învesti Curtea cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei (prerogativă recunoscută Curţii de prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992).

Obligaţia instanţei de a examina şi această condiţie implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, acelea de respingere ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate formulate cu nerespectarea competenţei sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (mutatis mutandis, a se vedea cu titlu de exemplu deciziile nr. 35 din 20 ianuarie 2011, nr. 284 din 24 februarie 2011 şi nr. 459 din 12 aprilie 2011 ale Curţii Constituţionale).

Or, în cauza de faţă, se constată, sub un prim aspect, că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate anterior enunţate, deoarece normele a căror constituţionalitate este criticată nu au, în substanţă, legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul de a putea fi potenţial aplicabile în proces.

Luarea în considerare a stadiului procesual şi a împrejurărilor concrete în care a fost invocată excepţia analizată se impune în prezenta cauză pentru a se stabili în ce măsură ea tinde în mod real la constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi legale de care depinde soluţionarea cauzei, cu respectarea competenţelor Curţii Constituţionale sau la cenzurarea unor dispoziţii într-un alt cadru.

Aceasta deoarece admisibilitatea unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi examinată printr-o verificare pur formală a condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, ci reclamă în mod necesar şi o analiză a scopului real în care a fost invocată, pentru a se evita astfel un eventual gir dat unui exerciţiu al dreptului procesual neconcordant cu raţiunea legală a acelui drept.

Înalta Curte constată că, prin excepţiile invocate de recurent, se susţine că dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., art. 456 alin. (1) şi art. 458 teza I din C. proc. pen., ar contraveni prevederilor constituţionale - art. 1 alin. (4) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României, precum şi dispoziţiilor art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dispoziţii legale criticate:

Art. 456 alin. (1) din C. proc. pen.: "Cererea de revizuire se adresează instanţei care a judecat cauza în prima instanţă."

Art. 458 teza I din C. proc. pen.: "Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în prima instanţă."

Art. 275 alin. (2) din C. proc. pen.: " În cazul declarării apelului, recursului în casaţie ori al introducerii unei contestaţii sau oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul în casaţie, contestaţia sau cererea."

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, cererea trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice în cauză. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.

În jurisprudenţă, s-a reţinut că o cerere de declarare a unui text neconstituţional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aspectele de neconstituţionalitate invocate reprezintă în realitate critici cu privire la modul de reglementare a competenţei în primă instanţă pentru soluţionare cererii de revizuire şi a cheltuielilor judiciare suportate în cursul procesului penal.

Se constată că, prin criticarea textelor de lege nu se tinde la constatarea neconstituţionalităţii unor prevederi legate semnificativ de soluţionarea cauzei, ci la cenzurarea unor dispoziţii procesual penale din materia căii de atac extraordinare a revizuirii şi a cheltuielilor judiciare. În realitate, se formulează critici cu privire la modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze aceste instituţii procesual penale.

Având în vedere dispoziţiile art. 57 din Constituţie, Înalta Curte apreciază că exercitarea dreptului procesual prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu s-a realizat în concordanţă şi în vederea atingerii scopului pentru care acest drept a fost recunoscut de lege, iar sesizarea Curţii Constituţionale ar fi nejustificată.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege, iar nu şi atunci când se tinde la modificarea şi completarea acesteia, aspect care este de competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României.

Or, analizând termenii în care excepţiile au fost formulate, Înalta Curte apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera şi spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituţionale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituţională ar deveni legiuitor pozitiv.

Finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanţă a apreciat, în mod corect, că, prin raportare la condiţiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1994, invocarea textelor de lege pretins neconstituţionale nu impun sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Pentru aceste motive, va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei din cuprinsul Deciziei penale nr. 527/A din data de 21 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2020, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei din cuprinsul Deciziei penale nr. 527/A din data de 21 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2020, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 mai 2021.

GGC - CL