Fiscal evasion via fictive accounting entries: absorption of forgery charges and independent criminal liability without prior forgery conviction

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2020

Prin sentinţa penală nr. 195/2018 din data de 24 octombrie 2018, Tribunalul Gorj a hotărât următoarele:

În baza art. 386 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptei de evaziune fiscală, în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) C. pen. (329 de acte materiale), pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, în fapta de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241 din 2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen. (329 de acte materiale - varianta în vigoare la momentul epuizării faptelor, în decembrie 2011).

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241 din 2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen. (329 acte materiale), a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (varianta în vigoare la momentul epuizării faptelor, în decembrie 2011).

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatului 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1968.

În baza art. 71 C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1968.

S-a constatat că infracţiunea din prezenta cauză a fost comisă de inculpatul A. înainte de executarea pedepsei de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1968, aplicată prin sentinţa penală nr. 647/23.10.2007 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, definitivă prin decizia penală nr. 731/22.10.2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, inculpatul având un rest de pedeapsă neexecutat de 746 de zile.

În temeiul art. 39 alin. (1) şi (2), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost contopită pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată prin prezenta cu restul rămas neexecutat de 746 de zile, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare şi 5 ani pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din1968.

În baza art. 71 C. pen. din 1968, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1968.

S-a dedus din pedeapsa principală durata reţinerii, a arestului preventiv şi a arestului la domiciliu, începând cu data de 09.09.2015 şi până la data de 19.05.2016.

În baza art. 25 C. pen. s-a dispus desfiinţarea facturilor fiscale şi a chitanţelor aferente acestora, conform tabelului din dispozitivul sentinţei.

În baza art. 25 C. pen. s-a dispus desfiinţarea următoarelor contracte de prestări servicii, după cum urmează:

- încheiate între S.C. B. S.A. Târgovişte şi S.C. B. S.A. Tg Jiu, având numerele: x, precum şi actul adiţional nr. x/15.02.2011 la contractul de prestări servicii nr. x/30.08.2010

- încheiate între S.C. B. S.A. Tg Jiu şi S.C. C. S.R.L., având numerele: x.

- încheiate între S.C. B. S.A. Tg Jiu şi S.C. D. S.R.L., având următoarele numere: x/05.04.2010.

- încheiate între S.C. B. S.A. Tg Jiu şi S.C. E. S.R.L., având următoarele numere: x/03.02.2010.

- încheiate între S.C. B. S.A. Tg Jiu şi S.C. F. S.R.L., având următoarele numere: x/03.07.2009.

- încheiate între S.C. B. S.A. Tg Jiu şi S.C. G. SRL x.

- încheiate între S.C. B. S.A. Tg Jiu şi S.C. G. S.R.L. având numerele: x.

S-a admis în parte acţiunea civilă.

În baza art. 397 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.A. Târgovişte, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă H., la plata sumei de 4.706.162 RON, cu accesoriile aferente calculate potrivit Codului de procedură fiscală, până la data achitării integrale a debitului către partea civilă Statul Român reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj - cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 397 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.A. Tg. Jiu, prin lichidator judiciar I. la plata sumei de 275.351 RON, cu accesoriile aferente calculate potrivit Codului de procedură fiscală, până la data achitării integrale a debitului către partea civilă Statul Român reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj - cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 11 din Legea nr. 241 din 2005, cu aplic. art. 249 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen., raportat şi la Decizia nr. 19 din 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost menţinută măsura asigurătorie a sechestrului, dispusă prin ordonanţa nr. 413/P/2013 din 04.12.2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj asupra bunurilor inculpatului, cu excepţia imobilului "teren tenis" în suprafaţă de 9185 m2 (poziţia 16 din ordonanţa) împreună cu construcţiile, situat în Târgovişte, Aleea x, Jud. Dâmboviţa, bunuri faţă de care s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurator prin încheierea nr. 2/19.01.2019 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosar nr. x/2015.

În baza art. 274 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 11.000 RON, cheltuieli judiciare statului, din care 6500 RON reprezintă cheltuieli efectuate în cursul urmăririi penale.

Împotriva sentinţei instanţei de fond au declarat apel inculpatul A. şi partea civilă Statul Român prin ANAF-D.G.R.F.P.CRAIOVA -A.J.F.P. GORJ, invocând critici de nelegalitate şi netemeinicie.

Inculpatul A. a invocat nelegalitatea sentinţei apelate, pe de o parte solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., deoarece s-a produs o încălcare a dreptului la un proces echitabil, sancţionată cu nulitatea relativă, iar pe de altă parte a susţinut că în mod greşit s-a pronunţat o soluţie de condamnare, solicitând să se dispună achitarea sa, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 1593 din 21 noiembrie 2019 Curtea de Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus următoarele:

A admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 195 din 24.10.2018, pronunţată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. x/2015. A respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă Statul Român prin ANAF-D.G.R.F.P.CRAIOVA -A.J.F.P. GORJ.

A desfiinţat în parte sentinţa, pe latură penală şi, rejudecând:

"Descontopeşte pedeapsa principală rezultantă de 7 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior în pedeapsa aplicată în prezenta cauză şi restul rămas neexecutat de 746 de zile.

Reduce pedeapsa principală aplicată pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 37 lit. a) C. pen. anterior, art. 5 C. pen. actual de la 7 ani închisoare la 6 ani închisoare.

În baza art. 39 alin. (1) C. pen. anterior rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, cu aplic. art. 5 C. pen. actual contopeşte pedeapsa principală de mai sus, de 6 ani închisoare, cu pedeapsa principală de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 647 din 23.10.2007 a Judecătoriei Târgovişte, definitivă prin decizia penală nr. 731 din 22.10.2009 a Curţii de Apel Ploieşti inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. anterior aplică, pe lângă pedeapsa principală de 6 ani închisoare, pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior.

Deduce din pedeapsa principală rezultantă aplicată reţinerea, arestarea preventivă şi arestul la domiciliu din prezenta cauză de la 09.09.2015 la 19.05.2016 şi perioada executată din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 647 din 23.10.2007 a Judecătoriei Târgovişte de la 01.03.2012 la 12.02.2013, precum şi beneficiul de 36 de zile acordat conform art. 551 din Legea nr. 254/2013.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate."

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că elementele de fapt cu relevanţă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului au fost corect reţinute de prima instanţă, pe baza unei analize complete şi coroborate a probelor administrate în cauză, activitatea desfăşurată de acesta realizând elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 37 lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. actual.

În schimb, instanţa de apel a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului nu a fost corespunzător individualizată, sens în care a procedat la reducerea acesteia.

Împotriva deciziei penale nr. 1593 din data de 21 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dos. nr. 6204/95/201, la data de 12 mai 2020, inculpatul A. a declarat recurs în casaţie.

În motivarea scrisă a cererii sale inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Inculpatul A. a solicitat admiterea recursului formulat si achitarea pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. Referitor la activitatea infracţională reţinută în sarcina sa şi pentru care a fost trimis în judecată a arătat că a fost trimis în judecată pentru fapta prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 - evidenţierea în actele contabile a unor operaţiuni bancare nereale.

S-a arătat că motivarea instanţei de apel în baza căreia s-a menţinut soluţia de condamnare este neconformă cu regulile de drept aplicabile, tipicitatea infracţiunii de evaziune fiscală, în forma reţinută, nu constă în dispoziţia de înregistrare a operaţiunilor comerciale, ci în acţiunea de evidenţiere în actele contabile a facturilor şi chitanţelor false ce reprezintă cheltuieli fictive.

S-a arătat că infracţiunea de evaziune fiscală este o infracţiune complexă ce are în conţinutul ei, ca element constitutiv, o acţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală, iar nerealizarea uneia dintre acţiunile ce formează conţinutul infracţiunii complexe duce la însăşi inexistenţa infracţiunii complexe, fiind necesar ca infracţiunea absorbantă (evaziune fiscală) să nu poată fi comisă fără comiterea infracţiunii absorbite (fals în înscrisuri sub semnătură privată sau uz de fals).

După îndeplinirea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 439 C. proc. pen., instanţa de apel a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, la data de 09 iunie 2020, când Completul de filtru a stabilit termen la data de 22.07.2020 pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., dată până la care, de asemenea, a fost întocmit raportul asupra recursului în casaţie de faţă.

Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 22 iulie 2020, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Astfel, în cauză s-a stabilit termen de judecată la data de 30 septembrie 2020, când s-au luat concluziile apărării şi ale reprezentantului Ministerului Public pe fondul recursului în casaţie, acestea fiind redate în cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării.

Prealabil examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi extraordinare de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi Cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv, de instanţa de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.

În acelaşi sens, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei cauza penală, ci judecă exclusiv, dacă din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza prezentă, faţă de cererea de completare a motivelor de recurs formulate de condamnatul A., Înalta Curte constată că cererea nu cuprinde un motiv nou de recurs în casaţie, ci se întemeiază pe acelaşi motiv de casare cu cel formulat în cererea iniţială de recurs în casaţie şi ca atare susţinerile vor fi luate în examinare.

Trebuie subliniat că, potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, în această procedură nu se poate obţine schimbarea încadrării juridice a faptei după cum nu se poate reaprecia asupra poziţiei subiective cu care a acţionat inculpatul.

Totodată, în cadrul recursului în casaţie nu este posibilă reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, fiind chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că, recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor şi stabilirea vinovăţiei, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Conceptul de faptă care nu este prevăzută de legea penală este explicitat prin coroborarea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., rezultând că în concepţia legiuitorului, pentru a constitui un caz de casare, trebuie să fie vorba doar despre critici care privesc latura obiectivă a infracţiunii, pe când cele ce ţin de latura subiectivă nu pot fi examinate în recurs în casaţie.

În plus, având în vedere atât prevederile art. 15 alin. (1) din C. proc. pen. - " infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o -", cât şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. -" fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege - ", Înalta Curte reţine că în noul C. pen. şi în noul C. proc. pen. nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

Drept urmare, sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În concordanţă cu aceste dispoziţii legale, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu poate fi invocat însă, pentru a obţine o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Prin urmare, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Raportând consideraţiile teoretice anterior menţionate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile invocate de apărare, în sensul că fapta reţinută în sarcina recurentului inculpat A., pentru care acesta a fost condamnat definitiv, nu este prevăzută de legea penală.

Cu referire la criticile formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte observă că acesta a fost condamnat definitiv prin decizia recurată, la pedeapsa de 6 (şase) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 37 lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. actual

În ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate s-au reţinut următoarele:

"(...) S.C. B. S.A. Târgovişte a avut ca administrator de drept pe inculpatul A. de la data înfiinţării societăţii şi până la data de 8 octombrie 2009, când a fost desemnată ca administrator sora inculpatului, martora J., calitate pe care a deţinut-o până la data de 14 februarie 2012, iar începând cu data de 25 februarie 2011 a întrunit şi calitatea de acţionar majoritar al societăţii, prin cesionarea acţiunilor deţinute de inculpat.

Din informaţiile comunicate de unităţile bancare unde societatea a deţinut cont bancar (K.) rezultă că singurele persoane împuternicite să autorizeze operaţiuni financiare în contul societăţii B. S.A. Târgovişte au fost inculpatul şi rudele sale (sora şi fratele) J. şi L.; relevantă pentru cauză este împrejurarea că inculpatul A. a deţinut drept de semnătură la K. Sucursala Târgovişte în perioada 1 ianuarie 2009 - 10 octombrie 2011 deşi, începând cu data de 8 octombrie 2009, administrator de drept al societăţii era sora sa, J..

De asemenea, prezintă relevanţă împrejurarea că în evidenţa contabilă a societăţilor B. Târgovişte şi B. Tg. Jiu au fost înregistrate contracte şi acte adiţionale încheiate în perioada februarie 2011 - decembrie 2011, care au fost semnate de către inculpat, după cum s-a stabilit prin rapoartele de expertiză grafică de la dosar, în privinţa contractelor cu numerele: 76/3.02.2011; 82/18.02.2011; 83/22.02.2011; actului adiţional nr. x din 15.02.2011 la contractul de prestări servicii nr. x din 30.08.2010; contractele nr. x/16 mai 2011; 104/14 iulie 2011; 105/14 iulie 2011; 118/2 august 2011; 120/9 august 2011; 121/9 august 2011; 122/9 august 2011; 124/19 august 2011, 106/14 septembrie 2011; 125/1 octombrie 2011; 107/1 noiembrie 2011; 131/1 noiembrie 2011; 134/14 noiembrie 2011; 141/24 noiembrie 2011; 156/1 decembrie 2011; 160/8 decembrie 2011 şi 161/8 decembrie 2011.

Totodată, în arhiva S.C. B. S.A. Tg. Jiu au fost identificate două bilete la ordin semnate de inculpat în relaţia dintre această societate şi furnizorul S.C. G. S.R.L., în cursul cercetărilor descoperindu-se că societatea furnizoare are un comportament tip fantomă, respectiv nu are activitate comercială înregistrată şi declarată, nu are punct de lucru, iar persoana care apare în evidenţele ORC în calitate de administrator şi asociat unic s-a dovedit că nu a intrat niciodată pe teritoriul României".

Având în vedere constatările instanţelor de fond şi apel, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite susţinerile apărării în sensul că în considerentele deciziei nu a fost evidenţiată modalitatea în care recurentul inculpat a săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală.

Acţiunile recurentului inculpat A., astfel cum sunt descrise în considerentele deciziei recurate, s-au consumat în perioada anilor 2009 - 2011, când inculpatul s-a aflat în stare de libertate, chiar dacă se sustrăgea de la executarea pedepsei aplicate anterior, care atrage starea de recidivă pentru infracţiunea judecată în prezenta cauză, ascunzându-se în altă localitate decât aceea de reşedinţă dar la o adresă cunoscută de persoanele de încredere din anturajul său, adică martorii J., L., M. şi N.. Sub acest ultim aspect, s-a reţinut că în cauză s-au administrat dovezi din care rezultă că inculpatul s-a întâlnit de mai multe ori cu aceşti martori, că inculpatul a păstrat permanent legătura, relevantă fiind chiar declaraţia martorului O. (propus în apărare) care a relatat despre cumpărarea unor imobile de la inculpat, încheind trei contracte succesive atât personal cu inculpatul, cât şi prin mandatara acestuia, J., martorul precizând că banii reprezentând preţul au fost înmânaţi la sediul S.C. B. S.A. Târgovişte în prezenţa martorilor M. şi P., sumele de bani au fost depuse în seiful de la sediul societăţii, martorul relatând şi faptul că inculpatul i-a specificat că banii vor fi folosiţi de firmă pentru rezolvarea problemelor financiare ale acesteia.

Relevante în dovedirea activităţii infracţionale întreprinse de inculpatul A. sunt şi informaţiile referitoare la înfiinţarea şi administrarea S.C. B. S.A. Tg. Jiu, D. S.R.L. şi E. S.R.L., toate acestea au fost înfiinţate de către inculpat care a avut iniţial calitatea de asociat unic şi administrator al acestora, după care a cesionat părţile sociale angajaţilor săi Q., R., martori care, fiind audiaţi în cauză, au relatat în mod constant că societăţile au fost administrate în fapt tot de către inculpat, acesta luând deciziile privitoare la activităţile desfăşurate, iar martorii fiind în continuare angajaţi ai S.C. B. S.A. Târgovişte de unde încasau venituri salariale.

În ce priveşte fapta de evaziune fiscală, s-a reţinut că modalitatea de comitere a acesteia a constat în înregistrarea în contabilitatea societăţilor S.C. B. S.A. Târgovişte şi S.C. B. S.A. Tg-Jiu a unor cheltuieli nereale în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, dovadă în acest sens fiind cele 392 facturi fiscale fictive şi chitanţe aferente, emise în numele S.C. C. S.R.L. Ilfov, S.C. G. S.R.L. Bucureşti, S.C. F. S.R.L. Bucureşti, S.C. E. S.R.L. Dâmboviţa şi S.C. D. S.R.L. Dâmboviţa, şi înregistrate în evidenţele contabile ale S.C. B. S.A. Tg-Jiu. De asemenea s-a constatat că, pentru aceleaşi servicii, S.C. B. S.A. Tg-Jiu a emis facturi fictive către S.C. B. S.A. Târgovişte, societate care la rândul său a facturat în mod real aceleaşi servicii de lucrări către beneficiarii finali. În privinţa caracterului fictiv al operaţiunilor contabile descrise anterior a reţinut că documentele contabile, rapoartele de expertiză contabilă efectuate atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti sunt mijloace de probă care atestă neîndoielnic faptul că au fost înregistrate cheltuieli fictive în evidenţele societăţilor administrate de inculpatul A., care nu a contestat caracterul fictiv al operaţiunilor contabile, apărările acestuia referindu-se în special la împrejurarea că nu el este autorul acestor înregistrări fictive.

Totodată, s-a invocat împrejurarea că infracţiunea de evaziune fiscală nu poate exista în absenţa reţinerii infracţiunilor de fals şi uz de fals, ori în speţă nu s-a dispus condamnarea inculpatului ori a altei persoane pentru comiterea acestor infracţiuni.

Susţinerile apărării în sensul că fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A. nu se regăseşte în conţinutul legal al infracţiunii de evaziune fiscală, lipsind cerinţele esenţiale pentru întregirea laturii obiective, neexistând astfel o corespondenţă între faptă şi configurarea legală a normei de incriminare nu pot fi primite, având în vedere următoarele considerente:

Astfel, elementul material al acestei infracţiuni se realizează prin mai multe acţiuni, în primul rând o acţiune de evidenţiere în acte contabile a unor documente justificative care atestă operaţiuni fictive şi, totodată, o altă acţiune de falsificare, care intră în conţinutul laturii obiective, respectiv de falsificare a acestor documente justificative, constând în facturi şi chitanţe, dar şi o altă acţiune, constând în folosirea acestor documente false în evidenţa contabilă.

Totodată, s-a arătat că, potrivit deciziei nr. 21/2017, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această infracţiune este una complexă şi, atât timp cât în conţinutul complex al laturii obiective a infracţiunii de evaziune în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 sunt absorbite şi infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi infracţiunea de uz de fals, nerealizarea uneia dintre aceste acţiuni ce formează conţinutul constitutiv al infracţiunii complexe, conduce la inexistenţa infracţiunii complexe.

Pentru existenţa infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, este necesar ca, sub aspectul laturii obiective, să se dovedească evidenţierea unor cheltuieli nereale ori a altor operaţiuni fictive.

Relevant pentru atragerea răspunderii penale este caracterul real sau nu al raportului juridic relevat de actele contabile sau documentele legale, ori în cauză, instant de apel a reţinut caracterul fictiv al operaţiunilor comerciale ce au fost înregistrate în contabilitate în baza documentelor justificative evidenţiate în materialul probator, fictivitatea operaţiunilor comerciale fiind stabilită definitiv de instanţele de fond şi de apel.

Înalta Curte evidenţiază că pentru existenţa infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, este necesar ca, sub aspectul laturii obiective, să se dovedească evidenţierea unor cheltuieli nereale ori a altor operaţiuni fictive, relevant pentru atragerea răspunderii penale fiind caracterul real sau nu al raportului juridic relevat de actele contabile sau documentele legale.

Constatarea tipicităţii, în speţă, priveşte exclusiv existenţa operaţiunilor comerciale, or s-a dovedit fără dubiu că aceste operaţiuni au fost fictive şi aceasta independent de reţinerea şi a infracţiunilor de fals şi uz de fals.

Prin Decizia nr. 21/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a stabilit că: în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor vizând încadrarea juridică a faptei de evidenţiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în ipoteza înregistrării unor facturi fiscale şi chitanţe de plată întocmite în fals în numele unor societăţi comerciale care nu recunosc tranzacţiile sau care au avut în perioada funcţionării comportamentul fiscal asemănător societăţilor comerciale "fantomă", în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale; raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată/uz de fals prevăzute de art. 322 şi art. 323 din C. pen., fapta de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prin folosirea de facturi şi chitanţe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a început prin a realiza o delimitare între infracţiunile de evaziune fiscală, fals în înscrisuri sub semnătură privată, respectiv uz de fals, prin prisma elementului material al acestor infracţiuni. Astfel, s-a arătat că, în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală reglementată de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, elementul material se poate realiza doar printr-o acţiune de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de document justificativ, facturi şi chitanţe, a unor cheltuieli care nu au avut o existenţă reală pentru că nu au fost determinate de operaţiuni reale ori în evidenţierea în actele contabile a unor operaţiuni fictive.

Referitor la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, instanţa supremă a arătat că elementul material al acestei infracţiuni este constituit fie din acţiunea făptuitorului de a falsifica un înscris sub semnătură privată prin vreuna din modalităţile prevăzute de art. 320 din C. pen., respectiv prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, fie din acţiunea autorului de a falsifica un înscris prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, potrivit prevederilor art. 321 din C. pen.

Nu în ultimul rând, în cazul infracţiunii de uz de fals, elementul material al acestei infracţiuni este reprezentat de acţiunea de folosire a unui înscris oficial sau sub semnătură privată, fals, în condiţiile în care făptuitorul cunoaşte faptul că acesta este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Comparând elementul material al infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, respectiv uz de fals cu cel al infracţiunii de evaziune în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că acestea sunt similare, în sensul că activitatea desfăşurată de făptuitor vizează falsificarea conţinutului unor înscrisuri sub semnătură privată prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, sau folosirea unor astfel de înscrisuri care au fost falsificate în prealabil de alte persoane, în timp ce în cazul infracţiunii prevăzute de legea specială, cerinţa esenţială este ca înscrisurile asupra cărora se acţionează să fie actele contabile sau alte documente legale, facturi ori chitanţe, toate aceste acţiuni urmărind scopul special prevăzut de norma de incriminare, respectiv sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale prin reducerea bazei impozabile.

Activitatea infracţională poate viza doar evidenţele contabile, respectiv alte documente legale, care în condiţiile în care stau la baza înregistrărilor în contabilitate dobândesc calitatea de document justificativ ori poate viza ambele categorii de înscrisuri.

Înalta Curte a concluzionat arătând că aceeaşi acţiune a făptuitorului nu poate primi o încadrare juridică dublă, respectiv că nu se poate reţine în sarcina acestuia comiterea atât a infracţiunii de evaziune fiscală, cât şi a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată ori a infracţiunii de uz de fals, aflate în concurs ideal, acţiunea sa unică fiind cea specifică primei infracţiuni menţionate, care are caracterul unei forme particulare de fals în înscrisuri sub semnătură privată ori uz de fals, fiind în prezenţa unei norme speciale care are prioritate de aplicare în raport cu norma generală.

În consecinţă, reţinând caracterul fictiv, nereal al operaţiunilor comerciale înregistrate în contabilitate în baza unor documente justificative false, ceea ce a condus la diminuarea bazei impozabile, este realizat conţinutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, criticile formulate în acest sens de recurentul inculpat fiind nefondate.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că fapta pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat A., astfel cum a fost stabilită de instanţa de apel, corespunde tipicităţii obiective a infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 37 lit. a) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1593 din data de 21 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2015.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1593 din data de 21 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2020.