Cassation limited to objective typicity excludes review of subjective culpability in negligent railway sabotage offenses

Şedinţa publică din data de 08 octombrie 2020

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 339 din 15 noiembrie 2019 pronunţată de Judecătoria Huedin, în baza art. 332 alin. (1) şi alin. (4) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă.

În baza art. 67 C. pen., s-a interzis inculpatului, pe o durată de 2 ani, dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice (art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen.), cu titlu de pedeapsă complementară, ce s-a dispus a se executa în condiţiile art. 68 C. pen.. Exercitarea aceluiaşi drept a fost interzisă şi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, stabilindu-se, conform art. 92 C. pen., un termen de supraveghere de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii, pe a cărui durată, în baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Alba, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului să urmeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţiile din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei comunei Unirea sau în cadrul Primăriei Municipiului Alba Iulia, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În temeiul art. 94 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Alba.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul în care, pe parcursul termenului de supraveghere, săvârşeşte o nouă infracţiune sau nu respectă cu rea credinţă măsurile şi obligaţiile impuse.

În temeiul art. 576 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus ca un exemplar al hotărârii să fie se comunicat Serviciului de Probaţiune Alba.

În baza art. 19, art. 25 şi art. 397 C. proc. pen., art. 1349 şi art. 1357 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. Bucureşti, Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj, şi a fost obligat inculpatul A. la plata către aceasta a sumei de 8000 RON, reprezentând daune materiale.

În baza art. 19, art. 25 şi art. 397 C. proc. pen., art. 1349 şi art. 1357 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională Transport Feroviar Călători Cluj, şi a fost obligat inculpatul A. la plata către aceasta a sumei de 9.437,56 RON, reprezentând daune materiale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv prin raportare la apărările acuzatului, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A. care, în noaptea de 04/05 ianuarie 2015, nu a supravegheat un număr de şapte exemplare bivol care au pătruns pe calea ferată, la intrarea în localitatea Agireşu, km CFR 534+200-534-100, producând, astfel, deraierea locomotivei ce tracta trenul Regio 3622, care circula pe ruta Oradea-Cluj Napoca, fiind pusă în pericol siguranţa mijloacelor de transport pe calea ferată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă, prevăzută de art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen.

S-a arătat că elementul material al infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă se realizează prin distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei de cale ferată, a materialului rulant, a instalaţiilor de cale ferată ori a celor de comunicaţii feroviare, precum şi a oricăror altor bunuri sau dotări aferente infrastructurii feroviare ori prin aşezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport, manevră sau intervenţie pe calea ferată. În cauză, s-a reţinut că elementele constitutive ale infracţiunii sunt întrunite sub forma aşezării de obstacole pe linia ferată. Astfel, prin lăsarea nesupravegheată a unui număr de şapte bivoli care au pătruns pe calea ferată producând deraierea locomotivei ce tracta un tren Regio, a fost pusă în pericol siguranţa mijlocului de transport feroviar deoarece în urma impactului s-au produs pagube materiale şi ar fi putut exista şi victime omeneşti deoarece trenul respectiv transporta călători.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că inculpatul a săvârşit fapta din culpă cu previziune, conform art. 16 alin. (4) lit. a) C. pen., întrucât acesta a prevăzut că animalele lăsate nesupravegheate ar putea pătrunde pe cale ferată, dar a socotit, fără temei, că acestea nu vor pleca de pe silozul neîngrădit deoarece au fost crescute în libertate.

Astfel, s-a arătat că, potrivit declaraţiei martorului B., silozul unde au fost lăsaţi bivolii nu era împrejmuit de niciun gard, animalele fiind lăsate libere în prezenţa ciurdarului (C.). Martorul a precizat că, întrucât era vecin cu inculpatul, ştie faptul că gardul electric a fost construit de către acesta după moartea bivolilor, mai exact a doua zi.

Faptul că respectivul gard electric a funcţionat a doua zi după producerea accidentului a fost confirmat şi de martorul D., acelaşi aspect rezultând şi din considerentele încheierii penale nr. 293 din 04 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Huedin, având ca obiect plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 10/II/2/2017 din 24 aprilie 2017 emisă de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin, în dosarul prin care s-a respins plângerea formulată împotriva soluţiei de clasare dispusă în dosarul nr. x/2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin faţă de numitul C., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugerea sau semnalizarea falsă, prevăzută de art. 332 alin. (1) C. pen., deoarece fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

Astfel, în respectiva încheiere, judecătorul de cameră preliminară, analizând probele administrate, a constatat în mod definitiv că "petentul A., proprietarul microfermei din localitatea Dâncu şi organizator al transportului bivolilor, s-a comportat ca un paznic juridic al acestora, în sensul C. civ.. Astfel, potrivit art. 1375 N. C. civ., care reglementează răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.

Potrivit art. 1377, care defineşte noţiunea de pază în înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu. Împrejurarea că unul dintre animale avea o crotalie din care a rezultat că proprietar ar fi martora E. nu este suficientă pentru a înlătura răspunderea petentului A., acesta preluând animalele în paza sa juridică, urmând a se ocupa de ele la microferma sa.

În schimb, aşa cum a rezultat din declaraţiile tuturor martorilor audiaţi în cauză, inclusiv cele date de petentul A., intimatul C., angajat ca îngrijitor de animale la o turmă de capre aparţinând petentului, exercita doar paza materială. Intimatul era sub autoritatea petentului, care îi dădea ordine şi dispoziţii. Este semnificativ şi foarte relevant faptul că, deşi i-a adus la cunoştinţă angajatorului său că ar fi bine să existe un gard împrejmuitor şi îngrijorarea sa privind starea de nelinişte a animalelor (aflate într-un loc nou, despărţite de pui) acesta i-a răspuns angajatului său că poate lăsa animalele fără supraveghere, bivolii fiind crescuţi anterior pe silozuri, liberi."

Mai mult, chiar dacă s-ar considera că respectivul siloz a fost împrejmuit cu gard electric la data menţionată (deşi probatoriul administrat indică contrariul), instanţa a apreciat că în sarcina inculpatului se poate reţine săvârşirea infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă, prevăzută de art. 332 alin. (1) şi alin. (4) C. pen., având în vedere că, în noaptea de 04/05 ianuarie 2015, nu a supravegheat un număr de şapte exemplare bivol care au pătruns pe calea ferată, la intrarea în localitatea Agireşu, km CFR 534+200-534-100, producând, astfel, deraierea locomotivei ce tracta trenul Regio 3622, care circula pe ruta Oradea-Cluj Napoca, fiind pusă în pericol siguranţa circulaţiei pe calea ferată, întrucât, deşi martorul C. l-a avertizat despre starea în care se află bivolii din primul transport, spunându-i că cele două femele fără pui vor fugi, i-a solicitat acestuia să lase bivolii nesupravegheaţi. În plus, martorul F. a precizat că animalele nu ar trebui lăsate singure într-un ţarc electric şi că răspunzător de pagubă este proprietarul animalelor. Urmare a acestei discuţii, purtate între inculpat şi C., martorul a lăsat cei 10 bivoli din primul transport nesupravegheaţi şi s-a deplasat spre intersecţia unde era aşteptat de inculpatul A. şi martorul G.. Martorul a preluat bivolii ce au fost aduşi în a doua tură şi i-a condus spre microferma de pe raza satului Dâncu. Când a ajuns la destinaţie nu a mai găsit cele 10 exemplare pe care le-a lăsat la microfermă. A plecat în căutarea acestor animale, dar nu a reuşit să le găsească.

Ca atare, s-a apreciat că vinovăţia inculpatului rezultă din faptul că, deşi a dispus transportarea şi adăpostirea unor animale de talie mare la microferma pe care o deţinea pe raza localităţii Dâncu, judeţul Cluj, nu a amenajat, în prealabil, un ţarc sau loc împrejmuit unde să le adăpostească, astfel încât acestea să nu părăsească microferma. De asemenea, inculpatul, în calitate de administrator al microfermei, a dispus ca suspectul C. să lase nesupravegheate animalele, în acest mod înlesnind pătrunderea acestora pe calea ferată.

Nu în ultimul rând, s-a arătat că nu poate fi primită susţinerea inculpatului că bivolii au fost speriaţi de animalele sălbatice, întrucât niciunul dintre martorii audiaţi nu a confirmat, în mod cert, acest aspect. Mai mult, martorul C. a susţinut că nu a văzut animale sălbatice şi nu i-a spus lui A. că animalele sălbatice au speriat turma.

Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate reţine, în cauză, incidenţa dispoziţiilor privind cazul fortuit, întrucât rezultatul faptei inculpatului putea fi prevăzut de către acesta. În plus, s-a considerat că distanţa de la microferma inculpatului la linia de cale ferată nu înlătură culpa inculpatului.

Aşa fiind, având în vedere că, din materialul probator administrat în cauză, rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, instanţa de fond a pronunţat condamnarea acestuia.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen., reţinând că, în raport cu circumstanţele în care a fost săvârşită, fapta imputată acestuia prezintă un grad de pericol concret ridicat. Astfel, s-a reţinut că fapta inculpatului a dus la deraierea locomotivei ce tracta trenul Regio 3622, care circula pe ruta Oradea-Cluj Napoca, fiind pusă în pericol siguranţa mijloacelor de transport pe calea ferată şi implicit siguranţa călătorilor. Totodată, au fost avute în vedere circumstanţele privitoare la conduita şi persoana inculpatului, care este în vârstă de 45 de ani, fiind administrator, are studii superioare, stagiul militar satisfăcut, nu are antecedente penale, iar, pe parcursul procesului penal, a avut o atitudine nesinceră şi nu a dovedit interes pentru repararea prejudiciului, sens în care s-a făcut trimitere la declaraţia martorei E..

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul A., solicitând desfiinţarea acesteia şi achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a), b) sau d C. proc. pen., pentru infracţiunea de distrugere sau semnalizare falsă din culpă, întrucât fapta nu există ori nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege sau există o cauză de neimputabilitate, respectiv cazul fortuit. În susţinerea apelului promovat, inculpatul a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o greşită apreciere a probatoriului administrat în cauză, dând eficienţă declaraţiilor din cursul urmăririi penale în detrimentul celor date în timpul cercetării judecătoreşti. A precizat, totodată, că a luat toate măsurile necesare pentru a menţine în perimetrul fermei de la Dâncu animalele implicate în incident, respectiv a asigurat un om pentru paza şi îngrijirea animalelor, a împrejmuit silozul cu un gard electric funcţional, a dat dispoziţii corespunzătoare pentru menţinerea animalelor în acel spaţiu şi în nici un caz nu a dispus lăsarea acestora libere.

Referitor la latura civilă, s-a susţinut că, potrivit art. 1375 C. civ., răspunderea pentru repararea prejudiciului revine proprietarului animalului, inculpatul predând paza fizică a animalelor către C. în momentul descărcării lor din camion.

Prin decizia penală nr. 622/A din 24 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 339 din 15 noiembrie 2019 a Judecătoriei Huedin, acesta fiind obligat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Pentru a pronunţa această decizie, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe tot parcursul procesului penal, Curtea a reţinut că prima instanţă a stabilit în mod corespunzător vinovăţia inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă, prevăzută de art. 332 alin. (1) şi alin. (4) C. pen., constând în aceea că, în noaptea de 04/05 ianuarie 2015, nu a supravegheat un număr de şapte exemplare bivol care au pătruns pe calea ferată, la intrarea în localitatea Agireşu, km CFR 534+200-534-100, producând, astfel, deraierea locomotivei ce tracta trenul Regio 3622, care circula pe ruta Oradea-Cluj Napoca, fiind pusă în pericol siguranţa mijloacelor de transport pe calea ferată.

Astfel, s-a arătat că, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi celelalte probe administrate, a rezultat că, la data de 04 ianuarie 2015, inculpatul A., asistat de către martorii C. şi G., au efectuat un transport cu 10 bivoli cu autospeciala condusă de cel din urmă şi în momentul în care au ajuns pe raza comunei Aghireşu, drumul fiind acoperit cu zăpadă, autospeciala nu a mai putut urca dealul, astfel că inculpatul a cerut martorului C. să conducă animalele până la microferma pe care o deţinea pe raza satului Dâncu. Martorul C. a condus animalele spre capătul satului Dâncu şi apoi le-a poziţionat pe siloz.

Ulterior, inculpatul l-a contact telefonic pe C. şi i-a solicitat să vină la intersecţia care face legătura între satul Petrind şi satul Titu Colonie pentru a prelua un alt transport de animale.

Deşi silozul unde au fost lăsate animalele nu era împrejmuit, iar martorul C. i-a adus la cunoştinţă acest aspect, inculpatul a insistat să lase cei 10 bivoli nesupravegheaţi, astfel că atunci când, în jurul orelor 23:30, martorul C. a preluat cel de-al doilea transport de animale şi s-a întors la microferma de pe raza satului Dâncu, nu a mai găsit cei 10 bivoli.

S-a arătat că împrejurarea că bivolii au rămas nesupravegheaţi la fermă, precum şi faptul că aceştia erau speriaţi şi agitaţi şi exista posibilitatea să plece de pe siloz, iar aceste aspecte erau cunoscute de inculpatul A., a rezultat din declaraţiile martorilor C., B. şi G..

În plus, s-a subliniat că din nicio probă nu a reieşit că bivolii puteau fi speriaţi de animale sălbatice, iar acest aspect oricum nu poate înlătura răspunderea inculpatului, care a dispus transportarea şi adăpostirea unor animale într-un spaţiu neamenajat corespunzător, în aşa fel încât acestea să nu părăsească microferma.

În consecinţă, s-a apreciat că, în mod corect, s-a reţinut vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnarea sa la o pedeapsă individualizată corespunzător în concordanţă cu dispoziţiile art. 74 C. pen., fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91 C. pen. pentru a hotărî suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Referitor la latura civilă a cauzei, având în vedere că paza juridică a animalelor îi revenea inculpatului, în calitate de proprietar, în temeiul art. 1375 C. civ. raportat la art. 1349 şi art. 1357 C. civ., s-a considerat că, în mod corect, instanţa de fond a dispus obligarea acestuia la plata de despăgubiri civile, reprezentând daune materiale produse Companiei Naţionale de Căi Ferate, conform actelor depuse la dosar în cuantum de 8.000 RON, precum şi Societăţii Naţionale de Transport Feroviar Călători S.A Bucureşti, în sumă de 9.437,56 RON.

Împotriva hotărârii pronunţate în apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, din probatoriul administrat în cauză rezultând că a luat toate măsurile normale necesare pentru a menţine în perimetrul fermei animalele implicate în incident, că nu avea paza lor juridică, acestea fiind proprietatea numitei E., şi nici paza lor fizică, care a fost încredinţată lui C.. În plus, a apreciat că nu se poate susţine existenţa culpei cu prevedere, întrucât nu putea fi prevăzut că o parte din bivolii care s-au împrăştiat dintr-o cauză independentă de voinţa umană se vor afla la 15 km de ferma din Dâncu, respectiv la calea ferată, chiar în momentul trecerii unui tren, cu atât mai mult cu cât doar după incident i-a fost adusă la cunoştinţă plecarea animalelor din ţarc.

Prin încheierea din 24 septembrie 2020, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 622/A din 24 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, la termenul de dezbateri, apărătorii aleşi ai recurentului au depus la dosar chitanţa nr. x din 05 octombrie 2020, privind plata cu titlu de onorariu a sumei de 1000 RON, însă nu au formulat nicio solicitare referitoare la acest înscris, aşa încât nu se impune nicio analiză sub acest aspect.

Examinând, în continuare, cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele arătate în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidenţă a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiţia legală a infracţiunii, aşa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum şi modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, reţine că, prin prisma acestuia, instanţa de casaţie verifică dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putinţă de tăgadă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În sensul consideraţiilor teoretice de mai sus este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019).

În cauză, se constată că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare, susţinând, în esenţă, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în condiţiile în care, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că a luat toate măsurile normale necesare pentru a menţine în perimetrul fermei animalele implicate în incident, astfel că nu i se poate imputa săvârşirea faptei cu forma de vinovăţie a culpei cu prevedere. În plus, a arătat că nu era proprietarul animalelor, paza lor juridică aparţinând numitei E., iar cea fizică, materială, fiind încredinţată lui C..

Se observă, astfel, că, prin criticile formulate, recurentul încearcă să acrediteze ideea că animalele s-au împrăştiat dintr-o cauză independentă de voinţa umană, iar răspunderea atrasă nu este penală, ci una civilă, delictuală, revenind persoanelor în a căror pază juridică şi materială se aflau exemplarele de bivol care au produs deraierea locomotivei. Or, prin aceste susţineri, recurentul tinde, în realitate, la reaprecierea probelor administrate în cauză, cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casaţie, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalităţii hotărârii atacate.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul şi la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă, prevăzută de art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen., pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

De altfel, toate aspectele invocate în susţinerea cererii de recurs în casaţie au fost invocate de inculpat şi în calea de atac a apelului, instanţa de control judiciar analizându-le argumentat şi reţinând, în final, că ceea ce i se impută acestuia este faptul că, în noaptea de 04/05 ianuarie 2015, nu a supravegheat un număr de şapte exemplare bivol care au pătruns pe calea ferată, la intrarea în localitatea Agireşu, km CFR 534+200-534-100, producând, astfel, deraierea locomotivei ce tracta trenul Regio 3622, care circula pe ruta Oradea-Cluj Napoca, fiind pusă în pericol siguranţa mijloacelor de transport pe calea ferată, situaţie factuală care realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă, prevăzută de art. 332 alin. (1) şi alin. (4) C. pen.

Ca urmare, în condiţiile în care prin cererea de recurs în casaţie nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat săvârşirea acesteia cu forma de vinovăţie cerută de lege, împrejurare care, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, în speţă, motivul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. a fost invocat în mod formal.

Faţă de aceste considerente, întrucât, în cauză, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 622/A din 24 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori. Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., se va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 622/A din 24 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 octombrie 2020.