Bribery: Cassation barred from re-evaluating intent and individualizing penalties under restricted grounds for appeal

Şedinţa publică din data de 08 octombrie 2020

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1333 din 29 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2019, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen.

Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 91 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului.

În temeiul art. 92 alin. (1) C. pen., s-a stabilit un termen de supraveghere 3 ani, pe a cărui durată inculpatul A. a fost obligat, în baza art. 93 alin. (1) C. pen., să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă, iar, în baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei.

Totodată, în temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 120 zile în cadrul Consiliului Local Paşcani, la una dintre instituţiile pe care le gestionează din punct de vedere administrativ în zona de competenţă, respectiv la Casa de cultură Mihail Sadoveanu sau Clubul Sportiv municipal, potrivit programului stabilit cu acordul consilierului de probaţiune şi în condiţiile art. 57 cu referire la art. 52 din Legea nr. 253/2013.

În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării în caz de nerespectare, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere ori de neexecutare a obligaţiilor impuse ori stabilite de lege.

În temeiul art. 290 alin. (5) C. pen., s-a dispus confiscarea sumei de 100 euro de la inculpatul A..

A fost menţinut sechestrul asigurător instituit asupra sumei de 100 euro prin ordonanţa procurorului din 20 decembrie 2018.

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A. care, la data de 05 decembrie 2018, fiind oprit pe DN 28 A, înainte de intrarea în municipiul Paşcani, în timp ce se deplasa cu autoturismul personal marca x, cu nr. de înmatriculare x, a oferit agentului de poliţie B., din cadrul Poliţiei Municipiului Paşcani, Biroul Rutier, suma de 100 euro, pe care a amplasat-o între nişte înscrisuri A4, împăturite, pe care le-a introdus împreună cu bancnota menţionată pe geamul autospecialei de poliţie, pentru ca acesta să nu-i aplice măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce şi să nu-i reţină permisul de conducere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen.

S-a subliniat că inculpatul A. a oferit suma de bani menţionată agentului de poliţie, care are calitatea de funcţionar public potrivit art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., pentru ca acesta să îndeplinească acte contrare atribuţiilor de serviciu, respectiv pentru a nu-i aplica măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce, deşi constatase săvârşirea de către inculpat a contravenţiei prevăzute de art. 100 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 (nerespectarea regulilor privind depăşirea, constând în aceea că, în data de 05 decembrie 2018, ora 18:10, în timp ce conducea autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x pe DN 28A, varianta Blăgeşti, a efectuat o manevră de depăşire a autocamionului cu nr. de înmatriculare x, în zona indicatorului depăşire interzisă, peste marcajul longitudinal continuu, pătrunzând pe sensul opus de mers) şi pentru a-i restitui, în mod ilegal, permisul de conducere pe care i-l reţinuse.

Sub aspect obiectiv, s-a reţinut că inculpatul a săvârşit infracţiunea de dare de mită în varianta promisiunii, care a fost precisă şi s-a concretizat în două acţiuni reale, efective, care au pornit din iniţiativa sa, fiind, însă, refuzată de agentul şef adjunct de poliţie, care, de altfel, l-a şi denunţat. S-a mai arătat că, pentru existenţa infracţiunii, nu prezintă relevanţă juridică refuzul sau acceptarea promisiunii de către funcţionarul ce urmează a îndeplini un act privitor la atribuţiile sale de serviciu, fiind suficientă doar efectuarea ei de către mituitor, moment la care fapta se şi consumă.

Instanţa de fond a reţinut ca fiind pe deplin dovedită vinovăţia inculpatului A. privind săvârşirea infracţiunii de dare de mită, corespunzătoare formei de participaţie a autoratului, şi a apreciat că se impune tragerea acestuia la răspundere penală.

La individualizarea judiciară a pedepsei şi a modului de executare, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute în art. 74 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul de incriminare, regimul sancţionator al infracţiunii, împrejurările concrete în care s-a desfăşurat activitatea infracţională, precum şi factorii care au favorizat săvârşirea ei, scopul urmărit prin săvârşirea infracţiunii (încercarea de a scăpa de măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce, restituirea, în mod nelegal, a permisului de conducere, reţinut), gradul ridicat de pericol social concret al infracţiunii comise, relevat de natura şi importanţa valorilor sociale ocrotite de lege şi cărora li s-a adus atingere prin fapta inculpatului, urmările produse, afectarea încrederii care trebuie să existe în activitatea unor funcţionari (agenţi de poliţie). Totodată, a ţinut seama şi de circumstanţele personale ale inculpatului A., referitoare la conduita procesuală, atât la urmărirea penală, cât şi de la judecată, lipsa de sinceritate a acestuia, lipsa antecedentelor penale, precum şi de faptul că inculpatul realizează venituri din activităţi în domeniul construcţiilor în Portugalia, acesta având un copil minor în întreţinere.

Având în vedere aceste împrejurări, instanţa a considerat că se impune aplicarea unei pedepse în cuantum orientat spre minimul prevăzut de norma de incriminare, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere în condiţiile art. 91 şi urm. C. pen.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel inculpatul A., criticând-o sub aspectul netemeiniciei şi arătând, în esenţă, că probele administrate în cauză pe parcursul procesului penal nu au un caracter cert şi nu dovedesc fără urmă de îndoială că a săvârşit infracţiunea imputată cu forma de vinovăţie prevăzută de lege. În subsidiar, a solicitat reţinerea unei cauze justificative sau de neimputabilitate, arătând că a acţionat în condiţiile unei erori de fapt vincibile cu privire la tipicitatea faptei, neavând în concret reprezentarea că a remis agentului de poliţie rutieră B. şi o bancnotă de 100 euro în momentul înmânării asigurării auto. În al doilea subsidiar, a criticat hotărârea sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei, arătând, printre altele, că în privinţa sa se putea reţine circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.

Prin decizia penală nr. 195 din 20 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1333 din 29 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2019, care a fost desfiinţată în parte şi în rejudecare a fost redus de la 3 ani la 2 ani termenul de supraveghere stabilit în temeiul art. 92 alin. (1) C. pen.

A fost înlăturată din sentinţa penală apelată dispoziţia prin care, în temeiul art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., inculpatul a fost obligat ca pe durata termenului de supraveghere să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probaţiune Iaşi sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

S-a redus de la 120 zile la 60 zile perioada stabilită în baza art. 93 alin. (3) C. pen. pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu sunt contrare deciziei.

Pentru a pronunţa această decizie, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe tot parcursul procesului penal, Curtea a reţinut că prima instanţă a făcut o judicioasă analiză, evaluare şi interpretare a probelor şi a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi calificarea juridică a acesteia, fapta săvârşită, astfel cum a fost detaliată în cuprinsul sentinţei, fiind comisă de inculpat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege şi întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, incriminată de art. 290 C. pen.

Astfel, făcând trimitere la dispoziţiile art. 103 C. proc. pen., Curtea a apreciat că prima instanţă a făcut o analiză minuţioasă a tuturor probelor administrate în cauză, a declaraţiilor martorilor şi ale inculpatului, înlăturând argumentat apărările celui din urmă şi ajungând la concluzia corectă că acesta se face vinovat de săvârşirea infracţiunii reţinute pentru care a fost trimis în judecată.

Însuşindu-şi argumentele expuse de prima instanţă în cuprinsul hotărârii apelate, Curtea a reţinut că, în cauză, s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că, la data de 05 decembrie 2018, inculpatul se deplasa cu autoturismul personal marca x, cu numărul de înmatriculare x, fiind oprit pe DN28A întrucât ar fi încălcat norme privind circulaţia pe drumurile publice, săvârşind o contravenţie pentru care legea prevede sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce. În acest context, a oferit agentului de poliţie B., din cadrul Poliţiei Municipiului Paşcani, Biroul Rutier, suma de 100 euro, pe care a amplasat-o între nişte înscrisuri A4, împăturite, pe care le-a introdus împreună cu bancnota menţionată pe geamul autospecialei de poliţie.

Curtea a apreciat că săvârşirea infracţiunii rezultă din coroborarea depoziţiilor inculpatului, care sunt concordante în privinţa elementelor esenţiale, cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv rapoartele întocmite de cei doi agenţi, procesul-verbal de examinare criminalistică şi planşa fotografică, copiile de pe înscrisurile în care era amplasată bancnota de 100 euro, copia de pe procesul-verbal de sancţionare contravenţională, copia de pe dovada înlocuitoare a permisului de conducere.

S-a reţinut, totodată, că, fiind audiat inclusiv în calea de atac, inculpatul a confirmat în parte cele declarate de martori, respectiv că s-a dus la autospecială, deşi nu i s-a solicitat acest lucru, că agentul i-a cerut să rămână la autoturismul său, că a insistat să înmâneze agentului documentele în care se afla suma de 100 euro, însă a susţinut că s-a aflat în eroare crezând că înmânează doar asigurarea nu şi vreo sumă de bani şi a negat discuţiile prin care le propunea agenţilor de poliţie "să se înţeleagă".

Date fiind circumstanţele săvârşirii faptei, Curtea a apreciat că suma de 100 euro, amplasată între nişte înscrisuri A4, împăturite, care nu i-au fost solicitate inculpatului, care a insistat să le înmâneze poliţiştilor după ce, în prealabil, îi rugase să îl ierte, nu putea fi dată decât în scopul săvârşirii de către agent a unui act contrar îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, respectiv al neaplicării măsurii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce şi reţinerii permisului de conducere.

Curtea a arătat că nu prezintă relevanţă, din perspectiva unei eventuale lipse de credibilitate, faptul că cei doi martori sunt poliţişti şi colegi, atât timp cât declaraţiile acestora se coroborează între ele şi cu alte probe în privinţa elementelor esenţiale, fiind dovedită vinovăţia inculpatului dincolo de orice îndoială rezonabilă. Sub acelaşi aspect, s-a subliniat că martorii oculari, ale căror declaraţii au fost apreciate ca relevante în cauză, au fost audiaţi de către prima instanţă în mod separat, în condiţii de contradictorialitate, astfel că nu se poate susţine că s-au înţeles între ei asupra a ceea ce urmau să declare.

S-a concluzionat că, în cauză, s-a dovedit că inculpatul a introdus prin geam documentele în interiorul cărora se afla o bancnotă de 100 euro, fiind irelevant dacă agenţii de poliţie au atins şi mutat respectivele documente şi că, la un moment dat, a fost menţionată suma de 50 euro, rezultând cu certitudine că acuzatul a oferit bani pentru a nu-i fi aplicată sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce.

Astfel, s-a considerat că prima instanţă a argumentat în concret şi amplu aprecierile sale asupra pertinenţei probelor administrate, înlăturând în mod justificat aspectele contradictorii, care, însă, nu sunt de natură să creeze nici cel mai mic dubiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de către inculpat.

Curtea a apreciat neîntemeiate apărările inculpatului în sensul existenţei erorii de fapt, determinată de panica generată de faptul că ar fi fost acuzat de fals pe nedrept, arătând că, şi în eventualitatea unei asemenea situaţii, acesta nu ar fi avut nici un motiv să procedeze în maniera în care susţine că a făcut-o, fiind de aşteptat, în mod rezonabil, ca un conducător auto aflat în situaţia sa să îşi cunoască drepturile şi obligaţiile. Pe de altă parte, s-a arătat că este evident că poliţa de asigurare, prin ea însăşi, nu ar putea dovedi că un permis de conducere nu este fals, astfel că invocarea erorii cu privire la documentul înmânat nu este în măsură să convingă instanţa că inculpatul nu ştia că între filele documentelor predate agentului se afla o sumă de bani. Mai mult decât atât, s-a arătat că probatoriul administrat a dovedit că, din modul în care documentele predate poliţistului erau împăturite, se putea vedea cel puţin un colţ al bancnotei, fiind aşadar vizibilă.

În plus, comportamentul general al inculpatului - insistenţa cu care a mers la autospeciala poliţiei, deşi avea obligaţia de a rămâne în autoturism, şi de a înmâna ceva ce nu i s-a cerut - este de natură să dovedească realitatea celor declarate de agenţii de poliţie că acesta dorea să îi împiedice în exercitarea atribuţiilor legale prin oferirea de bani. În aceste condiţii, s-a apreciat că susţinerea că inculpatul a acţionat cu uşoară neglijenţă, dorind doar să manifeste diligenţă în privinţa obligaţiilor sale, este vădit nefondată.

Ca urmare, Curtea a apreciat că dovezile administrate dispun de forţa probantă necesară răsturnării prezumţiei de nevinovăţie, probele certe de vinovăţie legitimând tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru comiterea faptei deduse judecăţii, astfel că soluţia de condamnare a acestuia, adoptată de către instanţa de fond, este temeinică şi legală.

S-a mai arătat că încadrarea juridică nu a fost contestată şi corespunde faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului şi sancţionarea acestuia, aspectele legate de elementele constitutive ale infracţiunii şi forma de vinovăţie fiind analizate de prima instanţă şi însuşite ca atare de instanţa de control judiciar.

Curtea a reţinut, astfel, că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, calificată prin scop, întrucât a urmărit ca, în schimbul sumei de 100 euro, agentul să acţioneze contrar atribuţiilor sale de serviciu, în sensul neaplicării măsurii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce şi reţinerii permisului de conducere.

S-a mai arătat că individualizarea judiciară sub aspectul cuantumului şi a modalităţii de executare a pedepselor (principală, complementară şi accesorie) aplicate inculpatului s-a făcut în mod temeinic de instanţa de fond, care a reţinut pe lângă criteriile generale de individualizare a pedepselor, gradul de pericol social ridicat al faptei comise, modalitatea concretă a săvârşirii şi împrejurările ce caracterizează persoana inculpatului, care se află la primul contact cu legea penală, vârsta acestuia la momentul săvârşirii, faptul că este o persoană bine integrată în societate după cum rezultă din înscrisurile în circumstanţiere depuse.

Contrar apărărilor formulate, Curtea a considerat că nu se impune reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului, cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate, având în vedere gradul de pericol social sporit al faptei comise, modul concret în care a fost săvârşită şi faptul că inculpatul nu a depus eforturi pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. De asemenea, s-a arătat că împrejurările legate de persoana inculpatului nu pot conduce la reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., întrucât nu constituie împrejurări legate de fapta comisă.

Curtea a apreciat că pedeapsa principală stabilită prin sentinţa penală apelată a fost corect individualizată şi corespunde criteriilor prevăzute de lege, iar aplicarea pedepselor complementare şi accesorii este necesară şi proporţională având în vedere comportamentul intenţionat al inculpatului.

De asemenea, s-a arătat că doar aplicarea efectivă a pedepselor şi suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii sunt în măsură să ducă la reeducarea inculpatului, în vederea formării unei atitudini corecte faţă de normele de drept şi regulile de convieţuire socială pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Curtea a apreciat, însă, inadecvată obligaţia stabilită în sarcina inculpatului prin sentinţa penală apelată în temeiul art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., ca pe durata termenului de supraveghere să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei, în contextul în care, din actele şi lucrările dosarului, rezultă că acesta a prestat muncă în afara ţării o perioadă lungă de timp. Ca urmare, Curtea a înlocuit această obligaţie cu cea de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probaţiune Iaşi sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate prevăzută de art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen.

Din perspectiva duratei termenului de supraveghere, Curtea a considerat că, în raport cu situaţia concretă a inculpatului, o durată de 2 ani este suficientă pentru a asigura eficienţa procesului de supraveghere şi reeducare, în realizarea scopului pedepsei aplicate.

În ceea ce priveşte perioada stabilită pentru desfăşurarea muncii neremunerate în folosul comunităţii, s-a apreciat că aceasta este una excesivă raportat la situaţia concretă a inculpatului, având în vedere şi faptul că infracţiunea dedusă judecăţii nu este una împotriva patrimoniului.

S-a concluzionat că măsurile şi obligaţiile aferente perioadei de supraveghere, astfel cum au fost reindividualizate de instanţa de control judiciar, sunt apte să instituie un control adecvat şi un sprijin instituţional efectiv în vederea reeducării, resocializării inculpatului, pentru ca acesta să nu îşi reitereze comportamentul infracţional.

Împotriva hotărârii pronunţate în apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând, în principal, motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., iar, în subsidiar, pe cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Prin prisma celui dintâi caz de casare invocat, inculpatul a arătat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât din probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii (declaraţiile agenţilor de poliţie şi interceptările aflate la dosar) nu rezultă cu certitudine că a comis fapta cu forma de vinovăţie necesară, respectiv cu intenţie directă, aşa încât nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate subiectivă a infracţiunii de dare de mită pentru care a fost trimis în judecată. Astfel, a apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că, în mod voit, ar fi oferit o sumă de bani agenţilor de poliţie pentru a îndeplini un act contrar atribuţiilor de serviciu, declaraţiile acestora în sensul că le-ar fi repetat în mod constant "că ar dori să rezolve treaba fără a i se reţine permisul de conducere" fiind subiective şi necoroborându-se cu alte mijloace de probă. Or, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

În subsidiar, a arătat că hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Iaşi nu respectă principiul proporţionalităţii dintre pedeapsa stabilită şi situaţia de fapt, scopul legii penale şi dispoziţiile art. 75 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.. În acest sens, a considerat că, întrucât s-a pus în totalitate la dispoziţia organelor de urmărire penală, a colaborat cu organele judiciare şi a recunoscut fapta de care este acuzat, cu menţiunea, însă, că nu a dorit să săvârşească infracţiunea de dare de mită, instanţa trebuia să facă aplicarea, în cauză, a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi să reducă cu o treime limitele speciale ale pedepsei, cu atât mai mult cu cât a reţinut aceeaşi situaţie de fapt relatată de inculpat. Totodată, a apreciat că, având în vedere eroarea în care s-a aflat, în sensul că nu a dorit să ofere o sumă de bani în scopul neîndeplinirii de către agenţii de poliţie a unui act contrar îndatoririlor ce le reveneau, lipsa unui pericol social sporit concret şi conduita exemplară anterioară săvârşirii faptei, instanţa trebuia să reţină în favoarea sa dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.

În susţinerea aceleiaşi idei vizând caracterul inadecvat al pedepsei, a subliniat, pe de o parte, că împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii aduc o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de legea penală, iar, pe de altă parte, că lipsa antecedentelor penale, conduita socială corespunzătoare şi celelalte aspecte care îi circumstanţiază persoana (vârsta matură de 46 ani, faptul că are un copil în întreţinere) constituie garanţii că scopul prevenirii de noi infracţiuni poate fi atins şi fără expunerea sa pentru un timp îndelungat la măsuri de supraveghere, simpla existenţă a dosarului penal fiind suficientă pentru a forma în comportamentul său o atitudine corectă faţă de muncă, de ordinea de drept şi de regulile de convieţuire socială.

Prin încheierea din 10 septembrie 2020, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 195 din 20 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele arătate în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidenţă a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiţia legală a infracţiunii, aşa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum şi modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, reţine că, prin prisma acestuia, instanţa de casaţie verifică dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putinţă de tăgadă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În sensul consideraţiilor teoretice de mai sus este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019).

În cauză, se constată că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare, susţinând, în esenţă, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în condiţiile în care din probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii (declaraţiile agenţilor de poliţie şi interceptările aflate la dosar) nu rezultă cu certitudine că a comis fapta cu forma de vinovăţie necesară, respectiv cu intenţie directă, aşa încât nu sunt întrunite cerinţele de tipicitate subiectivă a infracţiunii de dare de mită pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat.

Se observă, astfel, că, prin criticile formulate, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu a oferit, cu intenţie directă, o sumă de bani agenţilor de poliţie pentru a îndeplini un act contrar atribuţiilor de serviciu, fiind doar neatent cu privire la înscrisurile pe care le-a înmânat acestora. Or, prin asemenea susţineri, recurentul tinde, în realitate, la reaprecierea probelor administrate în cauză, cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casaţie, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalităţii hotărârii atacate.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul şi la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Ca urmare, în condiţiile în care prin cererea de recurs în casaţie nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat doar săvârşirea acesteia cu forma de vinovăţie cerută de lege, împrejurare care, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, în speţă, motivul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. a fost invocat în mod formal.

Aceeaşi este situaţia şi în privinţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. invocat de inculpatul A. în cuprinsul motivelor scrise de recurs, acesta susţinând că, raportat la circumstanţele sale personale (a colaborat cu organele judiciare şi a recunoscut fapta de care este acuzat, anterior săvârşirii faptei a avut o conduită exemplară, neavând antecedente penale), la cele reale ale cauzei (s-a aflat în eroare cu privire la documentele înmânate agenţilor de poliţie, suma de 100 euro nefiind oferită în scopul neîndeplinirii de către aceştia a unor acte contrare îndatoririlor ce le reveneau), dar şi la lipsa unui pericol social sporit concret al faptei imputate, se impunea reţinerea în favoarea sa a dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi, respectiv, art. 396 alin. (10) C. proc. pen., cu consecinţa reducerii limitelor speciale ale pedepsei.

Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în situaţia în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", motivul de recurs fiind incident atunci când pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greşita individualizare a acesteia. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

Aşadar, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se poate examina doar nelegalitatea pedepsei aplicate de instanţele inferioare, ceea ce presupune o verificare matematică a cuantumului acesteia prin raportare la limitele speciale prevăzute de lege, iar nu o reanalizare a probatoriului aflat la dosar în scopul reţinerii unei alte situaţii factuale ori a unor circumstanţe atenuante care să atragă o sancţiune mai redusă, aşa cum a solicitat recurentul prin motivele scrise de recurs, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea ei. În plus, Înalta Curte subliniază că reţinerea circumstanţelor atenuante reprezintă o parte a operaţiunii de individualizare judiciară a sancţiunii penale, care este atributul exclusiv al instanţelor de fond, singurele în măsură să stabilească o pedeapsă în limitele prevăzute de lege în funcţie de criteriile menţionate în art. 74 C. pen., instanţa de recurs în casaţie fiind limitată, conform art. 447 C. proc. pen., la a verifica exclusiv legalitatea deciziei.

Pentru aceleaşi motive, nu pot fi analizate nici celelalte critici circumscrise de recurent aceluiaşi caz de casare, vizând nevalorificarea poziţiei sale de recunoaştere a faptelor imputate în sensul reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea de dare de mită ce i-a fost reţinută în sarcină. Astfel, pentru a fi incident motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., era necesar ca instanţele de fond şi apel să fi reţinut în privinţa inculpatului dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., iar cuantumul pedepsei efectiv aplicate să fie în alte limite decât cele prevăzute de lege, ipoteză ce nu se regăseşte, însă, în speţă, cu atât mai mult cu cât acesta nici nu a solicitat aplicarea procedurii simplificate în cazul recunoaşterii învinuirii.

Prin urmare, atâta timp cât instanţa de apel nu a reţinut, în privinţa recurentului, incidenţa vreunei circumstanţe atenuante ori a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., iar recurentul nu a indicat niciun aspect de nelegalitate a pedepsei aplicate, criticile sale nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casaţie invocat (art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.). De altfel, pedeapsa aplicată în cauză recurentului, de 2 ani închisoare, se încadrează în limitele prevăzute de legiuitor pentru infracţiunea de dare de mită, incriminată de art. 290 alin. (1) C. pen., pentru care acesta a fost condamnat, acestea fiind cuprinse între 2 ani şi 7 ani închisoare.

Faţă de aceste considerente, întrucât, în cauză, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 195 din 20 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., se va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Deopotrivă, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 160 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 195 din 20 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 160 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 octombrie 2020.