Scope of Cassation Review: Inability to Re-evaluate Factual Classification or Self-Defense Justification Under Illegal Penalty Limits Ground

Şedinţa publică din data de 30 iulie 2020

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 389 din 04 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., formulată de inculpatul A., prin apărător ales.

În baza art. 32 C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a), art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii din data de 22 iulie 2017.

În baza art. 7 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare (S.N.D.G.J.), s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.

În baza art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea specială a sapei metalice cu coadă de lemn, folosită la săvârşirea faptei, ridicată cu ocazia cercetării la faţa locului din data de 21 iulie 2017.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., art. 1371 alin. (1) C. civ. şi art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 4.245,44 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru partea civilă B., şi la dobânda legală calculată de la data producerii prejudiciului, respectiv 03 august 2017, până la plata efectivă a prejudiciului.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 1357 C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 45.000 RON, reprezentând daune morale. A fost respinsă ca neîntemeiată solicitarea părţii civile B. de obligare a inculpatului la plata daunelor materiale.

S-a luat act că Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie Bucureşti şi U.P.U. SMURD nu s-au constituit părţi civile în cauză.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 5.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de acesta.

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului A. care, la data de 21 iulie 2017, în jurul orei 15:00, în timp ce se afla în satul Căciulaţi din comuna Moara Vlăsiei, pe fondul unui conflict spontan, a lovit-o pe persoana vătămată B. cu o sapă în zona capului, aceasta fiind transportată la Spitalul de Urgenţă Floreasca unde i s-a stabilit diagnosticul "traumatism cranio-cerebral mediu, fractură deschisă biparietală, plegie crurală stângă, traumatism toraco-abdominal, plagă contuză tibială dreaptă", şi suferind leziuni traumatice care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune în primejdie viaţa, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 32 alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.

S-a arătat că elementul material al laturii obiective a tentativei la infracţiunea de omor s-a realizat prin acţiunea inculpatului A. care, la data de menţionată, în timp ce se afla în satul Căciulaţi din comuna Moara Vlăsiei, pe fondul unui conflict spontan, a lovit persoana vătămată B. cu o sapă în zona capului. Urmarea imediată nu s-a produs întrucât persoana vătămată C. a fost transportată la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, unde i s-au acordat îngrijiri medicale.

Sub aspectul laturii subiective, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a săvârşit fapta cu intenţie indirectă, în condiţiile în care acesta a prevăzut rezultatul faptei sale şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. În acest sens, instanţa a avut în vedere obiectul vulnerant folosit, apt să producă moartea, respectiv o sapă, pentru lovitură fiind utilizată partea metalică a acesteia, zona corpului vizată (zona capului) şi intensitatea loviturii, ce a produs victimei leziuni traumatice care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale. S-a arătat că, din ansamblul materialului probator administrat în cauză, a rezultat că inculpatul a lovit persoana vătămată cu partea metalică a unei sape, în zona capului, cauzându-i acesteia un traumatism cranio-cerebral mediu şi fractură deschisă biparietală.

Prima instanţă a apreciat ca nefiind întemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A., prin apărător, sens în care a arătat că, pentru a se reţine tentativa la infracţiunea de omor, nu prezintă relevanţă faptul că leziunile traumatice suferite nu au pus în primejdie viaţa victimei, atâta timp cât doar datorită întâmplării sau a îngrijirilor medicale ce i-au fost acordate nu s-a produs rezultatul letal. S-a subliniat că ceea ce se analizează la stabilirea încadrării juridice este natura obiectului vulnerant folosit în agresiune, care, în cauză, a fost un obiect apt să producă moartea, fiind un corp tăietor-despicător, respectiv o sapă, zona corpului vizată - zona capului - şi intensitatea loviturii, care a fost suficient de puternică pentru a cauza un traumatism cranio-cerebral mediu şi o fractură deschisă biparietală, persoana vătămată suferind leziuni traumatice care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale. În aceste condiţii, s-a considerat că nu se poate susţine că inculpatul nu a prevăzut posibilitatea producerii decesului victimei, rezultat pe care, deşi nu l-a urmărit, cel puţin l-a acceptat. De altfel, chiar dacă inculpatul a susţinut că nu ştia ce unealtă a ridicat şi cu ce parte a acesteia a lovit, în mod evident, nu putea fi decât una dintre uneltele care erau folosite la lucrările ce se efectuau. Mai mult, s-a apreciat că este greu de admis că nu a ştiut cu ce parte a sapei a lovit, fiind dificilă manevrarea acesteia în alt mod pentru a lovi în maniera în care a făcut-o. Pentru aceste motive, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă cererea formulată de inculpatul A., prin apărător ales, de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen.

La individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., reţinând, sub aspectul circumstanţelor personale, că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, că a colaborat cu organele de urmărire penală în vederea stabilirii situaţiei de fapt, precum şi că a săvârşit fapta pe fondul unui conflict spontan, iniţiat de către persoana vătămată şi tatăl acestuia, iar după comiterea ei a manifestat o atitudine de regret, acordând victimei îngrijiri până la sosirea ambulanţei. Având în vedere aceste împrejurări legate de faptă, care diminuează gravitatea acesteia, precum şi periculozitatea autorului, prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.

În condiţiile în care inculpatul nu a recunoscut fapta astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare, în ceea ce priveşte latura subiectivă, şi nu a dorit parcurgerea procedurii recunoaşterii învinuirii, solicitând administrarea unor probe, instanţa a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Sub aspectul laturii civile, s-a reţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită constă în infracţiunea săvârşită, prejudiciul suferit este de natură materială şi există o legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită si prejudiciul produs, vinovăţia îmbrăcând forma intenţiei indirecte.

Analizând cele două cereri de constituire de parte civilă formulate în cursul judecăţii de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti (înaintate prin adresele nr. x din 02 mai 2018 şi nr. 4731 din 10 mai 2018), instanţa a reţinut că nu este întemeiată cea prin care se solicită obligarea inculpatului la plata sumei de 29.464,24 RON, întrucât priveşte o altă persoană având acelaşi nume cu partea civilă, respectiv B., dar care are un cod numeric personal diferit.

Pe de altă parte, instanţa a reţinut că cererea de constituire parte civilă cu suma de 7.075,74 RON (adresa din 02 mai 2018) are în vedere contravaloarea serviciilor medicale acordate persoanei vătămate B. în perioada 21 iulie 2017 - 03 august 2017. Totodată, în condiţiile în care s-a reţinut existenţa provocării din partea persoanei vătămate, instanţa de fond a apreciat că inculpatul A. a avut o culpă în producerea prejudiciului în proporţie de 60%, aspect ce a fost avut în vedere în stabilirea cuantumului despăgubirilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ., potrivit cărora în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul A. şi părţile civile B. şi Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie Bucureşti.

Prin apelul formulat, inculpatul A. a criticat sentinţa penală atacată, în principal, sub aspectul omisiunii reţinerii dispoziţiilor art. 19 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 26 C. pen. şi al greşitei sale condamnări, opinând că se impunea achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., iar, în subsidiar, în privinţa soluţionării eronate a cererii de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) C. pen. în cea prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen.

Partea civilă B. a criticat sentinţa sub aspectul greşitei soluţionări a laturii civile.

Prin decizia penală nr. 1135/A din 23 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta partea civilă Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie împotriva sentinţei penale nr. 389 din 4 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de inculpatul A. şi partea civilă B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale, care a fost desfiinţată, în parte, şi, în rejudecare, s-a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor legitimei apărări, prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen., fiind înlăturată circumstanţa atenuantă a comiterii faptei în stare de provocare, prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.

În baza art. 32 C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. b), art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 1357 C. civ., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 2.000 RON cu titlul de daune materiale către partea civilă B..

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate în măsura în care nu sunt contrare deciziei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat aferente apelurilor exercitate de inculpatul A. şi de partea civilă B. au rămas în sarcina acestuia.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată apelanta parte civilă Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie la plata sumei de 150 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această decizie, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe parcursul procesului penal, inclusiv în apel, Curtea a reţinut că acesta, dar, în principal, înregistrarea video, confirmă situaţia de fapt pe care s-a întemeiat hotărârea de condamnare pronunţată de prima instanţă, însă nu este incidentă circumstanţa atenuantă a provocării, ci aceea a depăşirii limitelor legitimei apărări.

Astfel, sub aspectul situaţiei de fapt, Curtea a reţinut că, în data de 21 iulie 2017, în jurul orei 15:00, în timp ce se afla în satul Căciulaţi din comuna Moara Vlăsiei, pe fondul unui conflict spontan, inculpatul A. a lovit-o pe persoana vătămată B. cu o sapă în zona capului, în urma agresiunii aceasta fiind transportată la Spitalul de Urgenţă Floreasca unde i s-a stabilit diagnosticul "traumatism cranio-cerebral mediu, fractură deschisă biparietală, plegie crurală stângă, traumatism toraco-abdominal, plagă contuză tibială dreaptă", şi suferind leziuni traumatice care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune în primejdie viaţa.

În ceea ce priveşte succesiunea evenimentelor, Curtea a reţinut că, la data menţionată, inculpatul A. împreună cu martorii D., E., F. şi G. efectuau lucrări de construcţii în curtea imobilului situat în comuna Moara Vlăsiei, sat Căciulaţi, strada x nr. 14, judeţul Ilfov, primii trei aflându-se în partea din faţă a imobilului, iar ultimii doi lucrând la gardul împrejmuitor în partea din spate a casei. La un moment dat, în jurul orei 15:00, în faţa imobilului a oprit o autobasculantă, condusă de martorul C., pasager fiind persoana vătămată B.. Între aceştia, pe de o parte, şi inculpatul A. şi martorii D. şi E., pe de altă parte, s-a iscat un conflict, iniţial verbal, continuat apoi cu violenţe fizice. Astfel, după ce a oprit autobasculanta, martorul C. a strigat către persoanele aflate în curtea imobilului, fiind incomodat de două autoturisme parcate pe stradă, acesta având o scurtă discuţie cu martorul D., după care a început să profereze injurii. Atât martorul C., cât şi persoana vătămată B. au coborât din autobasculantă, iar cel din urmă l-a lovit cu pumnul în zona gâtului pe martorul D., în timp ce primul l-a bruscat pe inculpatul A.. Ulterior, persoana vătămată l-a lovit cu pumnul pe inculpatul A.. Inculpatul s-a îndepărtat, retrăgându-se către poarta de acces, a ridicat o sapă şi l-a lovit pe B. cu partea metalică în zona capului. Apoi, martorul C. a ridicat o lopată, însă nu a mai lovit nicio persoană, deoarece a constatat că fiul său era căzut în urma loviturii primite. Inculpatul a aruncat sapa în curte, apoi a cerut proprietarul imobilului un prosop. Colegii săi şi proprietarul au adus prosop şi apă, iar martorul D. a apelat numărul de urgenţă 112. Ulterior, la faţa locului a sosit un echipaj al ambulanţei, precum şi organele de poliţie. Persoana vătămată a fost transportată la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti Floreasca, stabilindu-se următorul diagnostic: traumatism cranio-cerebral nivelul unu, plagă contuză occipitala, traumatism gambă dreaptă cu plagă, contuzie regiune anterioară gamba dreaptă.

Referitor la încadrarea juridică, Curtea a constatat că fapta s-a produs prin folosirea de către inculpat a unui obiect apt de a produce moartea (o sapă, lovitura fiind aplicată cu partea metalică), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona capului), ce a fost de mare intensitate şi care a avut consecinţe grave (victima a avut nevoie de 80 de zile de îngrijiri medicale), modalitate de săvârşire care, împreună cu împrejurările în care a fost comisă fapta, exclude apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi acţionat cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare, rezultatul mai grav produs (punerea în primejdie a vieţii victimei) nefiind urmărit şi prevăzut.

Curtea a reţinut că apărările inculpatului cu privire la împrejurările în care fapta a fost comisă sunt contrazise de înregistrarea video, din care rezultă că, în momentul în care a aplicat lovitura, nu mai exista un atac din partea victimei şi că nu s-a uitat înspre aceasta, ci a luat sapa de jos (el fiind aplecat) şi a lovit în direcţia persoanei vătămate. Raportat la lungimea pe care o are coada unei sape, la distanţa foarte mică între inculpat şi victimă (circa jumătate de metru), la faptul că lovitura a fost aplicată de sus în jos, cu partea metalică a sapei, şi nu a fost orientată spre corp, s-a considerat că este evident că inculpatul a acceptat că există posibilitatea ca victima să fie lovită în cap.

Totodată, s-a arătat că lovitura a provocat leziuni care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale unei persoane sănătoase în plină vârstă, aspect ce dovedeşte că aceasta a fost foarte puternică.

Curtea a mai reţinut că inculpatul nu era căzut la pământ, din înregistrarea video observându-se că atacul pornit de persoana vătămată şi de tatăl său nu era apt să provoace o primejdie pentru viaţa unei persoane (persoana vătămată şi tatăl ei nu aveau niciun obiect pentru atac, fiind vorba doar de aplicarea unor lovituri cu pumnul).

Ca urmare, s-a apreciat că, în mod corect, judecătorul fondului a reţinut că inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă, specific acestei forme de vinovăţie fiind faptul că a acceptat că ar putea lovi victima într-o zonă vitală, neprezentând relevanţă sub acest aspect concluziile expertizei medico-legale în sensul că leziunile nu i-au pus victimei viaţa în primejdie, de vreme ce această sintagmă are pentru expert un alt înţeles decât cel juridic. Astfel, s-a arătat că aprecierea medico-legală în legătură cu punerea în primejdie a vieţii nu poate constitui prin ea însăşi un criteriu de încadrare a faptei în tentativă la omor, ci cel mult un element de fapt ce urmează a fi coroborat în mod obligatoriu şi cu alte circumstanţe reale şi personale, respectiv intenţie, regiune corporală vizată, numărul loviturilor, instrumentul utilizat.

Instanţa de apel a reţinut în privinţa inculpatului dispoziţiile art. 19 C. pen., potrivit cărora este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare, arătând că este dincolo de orice îndoială că inculpatul a comis fapta în condiţiile unui atac material, direct, imediat şi injust din partea persoanei vătămate. Curtea nu a achiesat, însă, la aprecierea primei instanţe în sensul că atacul victimei nu a fost imediat întrucât între aceasta şi inculpat se interpusese martorul D.. Astfel, caracterul imediat al atacului se analizează raportat la percepţia subiectivă a inculpatului şi nu este suficient ca pericolul creat de atac să se fi epuizat, ci şi este necesar ca, în condiţiile concrete, acuzatul să conştientizeze sau să poată conştientiza acest lucru. Având în vedere că între momentul în care martorul D. s-a interpus între victimă şi inculpat şi cel al loviturii a trecut un interval de timp foarte scurt (de ordinul secundelor) şi că inculpatul nu era îndreptat cu faţa spre victimă când a lovit-o, acesta practic lovind cu sapa în direcţia victimei într-un moment în care era aplecat, s-a considerat că este evident că inculpatul nu a putut conştientiza că atacul îşi pierduse caracterul imediat.

Curtea a constatat, însă, că atacul inculpatului este disproporţionat, motiv pentru care a înlăturat susţinerile acestuia în sensul că a acţionat pentru a apăra viaţa sa şi a unchiului său, de vreme ce victima şi tatăl său nu aveau asupra lor niciun obiect care putea fi folosit pentru atac şi care putea genera o agresiune aptă a pune în pericol viaţa vreunei persoane. În plus, s-a avut în vedere că alături de inculpat se mai aflau încă două persoane, aşa încât tabăra agresorilor era în minoritate, precum şi faptul că inculpatul şi victima au aproximativ aceeaşi vârstă, neexistând diferenţe mari în ceea ce priveşte constituţia fizică. De asemenea, s-a ţinut seama de faptul că, în momentul în care inculpatul a lovit victima cu sapa, acesta primise două lovituri de pumn din partea persoanei vătămate şi a tatălui său, în timp ce el îi dăduse un pumn celui din urmă.

În condiţiile unui astfel de atac (exclusiv cu pumnii, din partea unei persoane aproximativ de aceeaşi vârstă), s-a considerat că aplicarea unei lovituri cu sapa în cap este în mod evident disproporţionată.

Deopotrivă, s-a apreciat că împrejurările în care s-a produs atacul dovedesc şi faptul că nu se poate vorbi de o stare de tulburare şi temere în care să fi acţionat inculpatul, starea în care s-a aflat acesta fiind consecinţa încărcăturii nervoase ca urmare a stării conflictuale ce a debutat prin injurii din partea persoanei vătămate şi a tatălui acesteia, fiind potenţată într-o măsură determinantă de comportamentul agresiv al celor doi la adresa martorului D. şi a sa.

Având în vedere că, în cauză, caracterul imediat al atacului nu încetase, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinută în favoarea inculpatului provocarea, ci circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor legitimei apărări, sens în care a procedat la reformarea sentinţei penale apelate.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, Curtea a arătat că aceasta nu mai poate face obiectul analizei în apel, întrucât prima instanţă a aplicat o pedeapsă în cuantumul minim prevăzut de lege (limita minimă pentru infracţiunea de omor a fost redusă cu jumătate şi, apoi, cu o treime, ca urmare a aplicării tratamentului sancţionator al tentativei şi al circumstanţelor atenuante), respectiv 3 ani şi 4 luni închisoare, iar partea civilă a formulat apel exclusiv cu privire la latura civilă (necontestând cuantumul pedepsei aplicate).

Referitor la latura civilă, s-a arătat că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că, în producerea incidentului, partea civilă a avut o contribuţie de 60%, iar inculpatul de 40%, din înregistrarea video observându-se clar circumstanţele concrete în care s-a săvârşit fapta, în sensul că partea civilă a coborât din basculanta condusă de tatăl său şi s-a îndreptat direct spre martorul D. pentru a-l lovi, fără a încerca să rezolve pe cale amiabilă conflictul. S-a considerat, astfel, că fără o justă stabilire a cuantumului daunelor morale raportat şi la conduita părţii civile, aceasta nu va înţelege că a avut o contribuţie extrem de importantă în producerea incidentului din data de 21 iulie 2017 şi nu îşi va putea corija pe viitor pornirile nervoase.

La aprecierea cuantumului despăgubirilor morale, având în vedere criteriul echităţii, care presupune existenta unei corespondenţe între prejudiciul încercat şi dimensiunea despăgubirii, criteriile referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv şi la importanţa valorilor lezate, Curtea a reţinut că este de netăgăduit că prin fapta ilicită a inculpatului s-a cauzat atât un prejudiciu material, cât şi unul moral părţii civile, care constă în traumele morale suferite de aceasta, în atingerea adusă drepturilor sale de a se bucura de o viaţă normală, fără privaţiuni.

Ca urmare, raportându-se la toate împrejurările cauzei, a arătat că stabilirea sumei de 45.000 RON cu titlu de daune (luând în considerare proporţia culpelor mai sus-prezentată) apare a fi echitabilă.

Cu toate acestea, Curtea a considerat că hotărârea primei instanţe este criticabilă din perspectiva omisiunii acordării oricărei sume cu titlu de daune materiale, neconstituind un argument de neînlăturat faptul că partea civilă nu a depus nicio probă în acest sens.

Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, s-a dovedit în afara oricărui dubiu că victima a suferit leziuni care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale, fiind evident că perioada de recuperare s-a extins şi ulterior. De asemenea, a arătat că este un fapt notoriu, în condiţiile oferite de sistemul medical din România, efectuarea anumitor cheltuieli cu unele medicamente de către pacient, care trebuie să le achiziţioneze singur. În acelaşi timp, s-a constatat că partea civilă a urmat un tratament la Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie, fiind evident că au existat o serie de cheltuieli şi pentru transportul acesteia la respectiva unitate medicală. Totodată, s-a arătat că este de notorietate că alimentaţia unei persoane aflate în convalescenţă presupune anumite costuri mai ridicate decât cea pentru o persoană sănătoasă.

Concluzionând, Curtea a apreciat că suma de 2000 RON, cu titlu de daune materiale (stabilite potrivit proporţiei menţionate mai sus), este aptă să contribuie la justa dezdăunare a părţii civile.

În ceea ce priveşte apelul exercitat de Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie, Curtea a constatat că, deşi i s-a adus la cunoştinţă că are posibilitatea de a se constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti (aspect ce rezultă din dosarul primei instanţe), aceasta nu a oferit niciun răspuns. În aceste condiţii, persoana vătămată a fost decăzută din dreptul de a exercita acţiunea civilă în cauză, având posibilitatea doar de a solicita repararea prejudiciului la instanţa civilă.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal (la data de 12 octombrie 2019), a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat ales H. (care a ataşat împuternicirile avocaţiale nr. x şi nr. y din 2019, dosar), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. şi învederând că urmează ca motivele de fapt şi de drept să fie expuse într-un memoriu separat.

Ulterior, la data de 11 februarie 2020, inculpatul A., prin acelaşi apărător ales, a depus la dosar o nouă cerere de recurs în casaţie, invocând acelaşi motiv de casare (art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.), prin prisma căruia a arătat că sentinţa este nelegală sub aspectul greşitei aplicări a pedepsei pentru tentativă la infracţiunea de omor, deşi, în realitate, sancţiunea trebuia să fie stabilită pentru infracţiunea de loviri sau alte violenţe, astfel că pedeapsa a fost cuantificată în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În acest sens, s-a arătat că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că, fiind un conflict spontan, inculpatul nu a urmărit şi nu a acceptat producerea rezultatului constând în suprimarea vieţii victimei, lipsind intenţia directă sau indirectă la comiterea infracţiunii prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 C. pen.. Totodată, s-a susţinut că, faţă de concluziile raportului de expertiză medico-legală, încadrarea juridică dată faptei este contrară situaţiei de fapt şi de drept, întrucât nu a fost pusă în pericol viaţa victimei, iar inculpatul nu a vizat în mod direct o zonă vitală, nu a dorit şi nu a intenţionat să lovească, ci doar s-a apărat, aşa încât, lipsind intenţia de a ucide, fapta acestuia nu poate fi încadrată decât în infracţiunea de loviri sau alte violenţe.

Hotărârea a mai fost criticată sub aspectul omisiunii reţinerii dispoziţiilor art. 26 C. pen. coroborate cu art. 19 C. pen., ca urmare a interpretării eronate a probelor administrate în cauză.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2018 şi repartizată aleatoriu Completului C4-filtru, fixându-se termen de judecată pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie la data de 09 aprilie 2020.

Prin rezoluţia preşedintelui completului de judecată din 26 martie 2020, în aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Anexa 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, şi a prevederilor ordinelor nr. 91 din 12 martie 2020 şi nr. 92 din 16 martie 2020 ale Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost suspendată judecata în cauza nr. 472/93/2018 pe durata stării de urgenţă.

Ca urmare a încetării stării de urgenţă prelungită prin Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020, având în vedere dispoziţiile art. 64 alin. (6) din cuprinsul Anexei 1 la acesta, prin rezoluţia preşedintelui completului de judecată din data de 18 mai 2020, s-a stabilit termen de judecată în cauză la 04 iunie 2020, pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului.

Prin încheierea din 04 iunie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, apreciind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen. în ceea ce priveşte criticile circumscrise cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1135/A din 23 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, cauza fiind trimisă, în vederea judecării căii extraordinare de atac, Completului nr. 4.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru motivele expuse în continuare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă numai din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Dată fiind natura recursului în casaţie de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin intermediul acesteia nu se poate obţine schimbarea încadrării juridice, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat A. cu argumentarea că pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege, din moment ce, în sarcina sa, s-a reţinut săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor, deşi, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că nu a urmărit şi nu a acceptat suprimarea vieţii victimei, lipsind, astfel, intenţia cerută de lege, situaţie în care fapta comisă nu putea constitui decât infracţiunea de loviri sau alte violenţe, ce atrăgea stabilirea unei pedepse mai reduse.

Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în situaţia în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident atunci când pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greşita individualizare a acesteia. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond şi/sau cea de apel.

Aşadar, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se poate examina doar nelegalitatea pedepsei aplicate de instanţele inferioare, ceea ce presupune o verificare matematică a cuantumului acesteia prin raportare la limitele speciale prevăzute de lege, iar nu o reanalizare a probatoriului aflat la dosar în scopul reţinerii unei alte situaţii factuale care să atragă o altă încadrare juridică (cea prevăzută art. 193 alin. (2) C. pen.) şi, în consecinţă, o sancţiune mai redusă, aşa cum a solicitat, de fapt, recurentul prin motivele scrise de recurs, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea ei.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care au ajuns instanţele inferioare cu privire la forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul şi, implicit, la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii de omor, în forma tentativei, pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Pentru aceleaşi motive, nu pot fi analizate nici celelalte critici circumscrise de recurent aceluiaşi caz de casare, vizând omisiunea reţinerii dispoziţiilor art. 26 C. pen. coroborate cu cele ale art. 19 C. pen., ca urmare a interpretării eronate a probelor administrate în cauză, cu atât mai mult cu cât prin invocarea acestora se tinde la adoptarea unei soluţii de achitare, care, însă, este incompatibilă cu motivul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., prin intermediul căruia se poate realiza doar modificarea pedepsei aplicate în limitele prevăzute de lege şi nicidecum schimbarea soluţiei de condamnare, prin constatarea incidenţei uneia dintre cauzele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

Prin urmare, atâta timp cât recurentul nu a indicat niciun aspect de nelegalitate a pedepsei stabilite, criticile sale nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casaţie invocat (art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.). De altfel, pedeapsa ce i-a fost aplicată, de 3 ani şi 4 luni închisoare, se încadrează în limitele prevăzute de codificarea penală specială şi de reglementarea generală pentru tentativa la infracţiunea de omor (cuprinse între 3 ani şi 4 luni şi 6 ani şi 8 luni închisoare, ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 32 C. pen. şi, respectiv, art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen.), fiind stabilită în conformitate cu prescripţiile legale incidente în cauză.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1135/A din 23 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Deopotrivă, având în vedere soluţia ce se va dispune în cauză, precum şi împrejurarea că înscrisurile depuse la dosar la termenul din 30 iulie 2020 fac dovada temeiniciei solicitării formulate de intimata parte civilă B., în baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata către aceasta a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1135/A din 23 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către intimata parte civilă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 iulie 2020.