Intellectual forgery by a notary: limits of cassation review to legality and exclusion of factual re-evaluation under Art. 438(1)(7) C. proc. pen.

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 197/A din data de 30 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosar nr. x/2019,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 78/PI din 30 august 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., notar public, pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen. (Încheierea de legalizare a semnăturii nr. 33 din 15 iunie 2012); (in dubio pro reo).

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen. (Încheierea de legalizare a semnăturii nr. 34 din 15 iunie 2012); (in dubio pro reo).

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen. (Încheierea de legalizare a semnăturii nr. 35 din 15 iunie 2012); (in dubio pro reo).

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, criticând soluţiile de achitare pronunţate de instanţa de fond.

În motivarea apelului, s-a făcut trimitere la probele ştiinţifice administrate în cauză, respectiv raportul criminalistic întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul I.P.J. Bihor şi raportul de expertiză criminalistică întocmit ulterior, care au consfinţit faptul că martorii B. şi C. nu au semnat cele trei acte legalizate de notar şi nici cererile de legalizare a acestora.

II. Prin Decizia penală nr. 197/A din data de 30 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosar nr. x/2019 a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Sentinţei penale nr. 78/PI din 30 august 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul A., a fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

A fost condamnat inculpatul A. la 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

A fost condamnat inculpatul A. la 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

A fost condamnat inculpatul A. la 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost contopite cele trei pedepse de 10 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 81, 82 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 2 ani şi 10 luni reprezentând termen de încercare.

A fost atrasă atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. 1969, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea următoarelor înscrisuri:

- Încheierea de legalizare a semnăturii nr. 33 din 15 iunie 2012, aplicată pe actul intitulat "Act de rezoluţiune a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare legalizată cu nr. x din 9 iunie 2012 de BNP A."

- Încheierea de legalizare a semnăturii nr. 34 din 15 iunie 2012, aplicată pe actul intitulat "Convenţie" încheiat între numiţii B. şi C.;

- Încheierea de legalizare a semnăturii nr. 35 din 15 iunie 2012, aplicată pe actul intitulat "Promisiune de vânzare-cumpărare" încheiat între numiţii B. şi C.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în fond.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat ocazionate de soluţionarea apelului au rămas în sarcina acestuia.

III. Împotriva Deciziei penale nr. 197/A din data de 30 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosar nr. x/2019, inculpatul A., prin apărător ales, a formulat recurs în casaţie, în termen legal.

În motivarea scrisă a cererii sale, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., susţinând că faptele pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzute de norma de incriminare prin raportare la situaţia factuală din dosar.

Inculpatul, prin apărător, a arătat că în cauză nu există probe certe care să stabilească dincolo de orice îndoială că în calitate de notar public a comis cele 3 infracţiuni de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen./1969 pentru care a fost condamnat definitiv în apel.

S-a arătat că probatoriul administrat în dosar pe parcursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale cât şi în faza judecăţii, nu stabileşte cu date certe vinovăţia inculpatului, acesta nefiind apt să conducă la concluzia indubitabilă că recurentul este subiectul activ al infracţiunilor şi că a acţionat cu intenţie pentru a săvârşi falsul intelectual cu prilejul întocmirii celor 3 înscrisuri în discuţie.

S-a apreciat că rezultatele/concluziile Raportului criminalistic nr. x din 8 ianuarie 2016 întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul I.PJ. Bihor şi ale Raportului de expertiză criminalistică nr. 50 din 27 aprilie 2017 întocmit de I.N.E.C. - Serviciul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Timişoara nu pot avea conform art. 103 C. proc. pen. o valoare dinainte stabilită prin lege, concluziile acestora trebuie să producă efecte juridice în urma evaluării şi coroborării cu toate probele cauzei.

Faptul că semnăturile de pe cele trei înscrisuri notariale nu aparţin celor doi martori B. şi C., concluzie atestată de specialişti grafologi, în opinia apărării nu echivalează cu o prezumţie absolută de vinovăţie a inculpatului pentru faptele deduse judecăţii, în condiţiile în care infracţiunile imputate recurentului nu au fost dovedite prin probe certe şi concludente.

Nu este lipsit de relevanţă nici aspectul că gradul de evoluţie a scrisului se poate modifica în timp, iar buna credinţă a celor doi martori ai acuzării B. şi C. este serios pusă la îndoială faţă şi de împrejurarea că au solicitat de la Biroul Notarial A. şi alte acte în afara celor deja înmânate, ceea ce presupune că ştiau de existenţa respectivelor acte în litigiu, martorii contrazicându-se şi în legătură cu aspectul care dintre ei le-a solicitat şi în ce împrejurări.

Rezultă cu evidenţă astfel faptul că cei doi martori au cunoscut despre existenţa şi a altor acte notariale în afara promisiunii de vânzare-cumpărare din 9 iunie 2012, acte pe care le-au şi solicitat notarului, cât şi aspectul că între aceştia au existat neînţelegeri generate de achitarea T.V.A.-ului la transferul proprietăţii maşinii.

Deşi infracţiunea de fals intelectual este o infracţiune de sine stătătoare care nu este condiţionată de vreun scop determinat urmărit de infractor, totuşi în cauză nu s-a făcut vreo probă care să argumenteze, să justifice o activitate infracţională a inculpatului legată de întocmirea şi legalizarea celor trei acte, care să justifice săvârşirea infracţiunilor.

Apărarea a arătat că probele cauzei nu relevă vreo înţelegere delictuoasă între A. şi vreuna dintre părţi şi/sau alte persoane pentru a săvârşi falsul şi nici probe care să infirme voinţa martorilor cuprinsă în cele trei înscrisuri în a încheia respectivele acte, acordul de voinţă fiind dat şi de imprimarea formei şi clauzelor actelor de către B. şi C. înşişi.

Instanţa de apel a judecat cauza pronunţând o hotărâre nelegală de condamnare a inculpatului, dând eficienţă juridică doar probelor "pro causa" în sprijinul acuzării în detrimentul probelor apărării pe care le-a ignorat şi/sau respins nemotivat, contrar principiului egalităţii armelor în administrarea şi interpretarea probelor într-un proces penal.

De altfel, declaraţiile fundamental contradictorii ale martorilor B. şi C. nici nu se puteau constitui în probe certe şi concludente de vinovăţie, situaţie în care cele două lucrări de specialitate privind înscrisurile în discuţie necoroborate cu alte probe nu se puteau constitui în bază a soluţiei greşite de condamnare a recurentului de către instanţa de apel.

S-a mai arătat că în dosar nu există un probatoriu minim concret şi rezonabil care să stabilească fără dubiu vinovăţia inculpatului. De altfel, cele două rapoarte de constatare şi expertiză criminalistică nu stabilesc că o altă persoană (implicit inculpatul) ar fi executat semnăturile contestate ca nefiind făcute de B. şi C.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a arătat că nici o probă a dosarului nu relevă şi/sau stabileşte intenţia în a comite falsuri cu prilejul întocmirii şi legalizării celor trei înscrisuri în discuţie.

În mod nelegal, fără fundament probator, a reţinut instanţa de apel în soluţia de condamnare a inculpatului faptul că semnăturile în discuţie nu puteau fi disimulate, cum a opinat A. în declaraţiile date, ci acestea au fost executate prin copierea lor după un model, în cadrul unei activităţi laborioase, interpretând într-o manieră proprie concluziile celor două rapoarte criminalistice care nu sunt ferme în a opina la modul absolut că cei doi martori nu au semnat înscrisurile în litigiu.

Un alt argument fără suport probator făcut în manieră proprie de redactorul deciziei atacate, susţine apărarea, este acela că inculpatul este vinovat de falsurile celor trei acte deoarece a păstrat în arhiva Biroului Notarial peste termenul de 3 ani reglementat în Legea nr. 36/1995 cele 3 înscrisuri falsificate şi nu le-a casat pentru că distrugerea acestora "ar fi ridicat suspiciuni" cu privire la mobilul unor asemenea acţiuni.

Se arată că respectiva motivare cuprinsă în decizia recurată relevă un raţionament logic, implicit juridic, care nu justifică soluţia de condamnare în dosar, interesul casării/distrugerii legale a unor înscrisuri "false" era dimpotrivă de preferat inculpatului decât păstrarea lor în arhivă peste termenul legal cum a procedat în realitate recurentul. Dacă acesta ar fi avut cunoştinţă de eventualul conţinut fals al înscrisurilor în litigiu, A. ar fi avut evident interesul să caseze respectivele acte în mod legal şi nu să le păstreze peste termenul legal reglementat de Legea nr. 36/1995 cum în mod greşit a motivat instanţa de apel.

S-a apreciat că decizia recurată se bazează în mod greşit pe prezentarea generică a faptelor cu o încadrare juridică lapidară făcută de Parchet prin rechizitoriu, fără a se face o proprie analiză în mod nemijlocit, de către instanţa de apel a elementelor constitutive privind infracţiunile judecate prin prisma conţinutului tipicităţii normei de incriminare prin raportare la situaţia factuală din dosar.

Faţă de cele expuse, apărarea a susţinut că inculpatul nu a avut parte de o echitate a procedurilor în faza judecării cauzei în apel, fiindu-i încălcat dreptul la o apărare efectivă. Soluţia dată în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală încalcă şi principiul răspunderii personale în procesul penal, probele cauzei nestabilind în concret implicarea penală a recurentului în falsificarea înscrisurilor în discuţie.

Soluţia pronunţată în cauză de instanţa de apel este nelegală privind condamnarea inculpatului, elocventă în acest sens fiind şi împrejurarea că Parchetul, în baza aceloraşi probe, a dispus mai întâi o soluţie de renunţare la urmărirea penală care nefiind validată de judecător (prin Încheierea nr. 40/CP din 26 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia Penală) a fost urmată de o soluţie de trimitere în judecată a inculpatului în mod nejustificat şi neprofesional, procurorul de caz interpretând în mod diferit noţiunea de "interes public" în urmărirea autorului unei fapte penale sau neconştientizând lipsa probelor în dosar privind vinovăţia penală a recurentului, justificându-şi soluţia de trimitere în judecată nu pe probe noi ci, probabil, pe motivarea soluţiei de invalidare a propunerii renunţării la urmărirea penală dată de Judecătorul de Cameră Preliminară.

S-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în rejudecare, achitarea inculpatului în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală)/art. 10 lit. b) C. proc. pen./1968 (fapta nu este prevăzută de legea penală).

IV. Examinând recursul în casaţie, se constată că acesta nu este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., scopul recursului în casaţie este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie este limitată exclusiv în drept. Aşadar, statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.

Recurentul a invocat în susţinerea căii extraordinare de atac cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

Examinând recursul în casaţie din perspectiva cazului de casare invocat, se constată următoarele:

Cazul de casare invocat de inculpat are în vedere situaţia în care s-a săvârşit o faptă pe care în mod greşit instanţa a considerat-o infracţiune, întrucât în realitate, fapta nu se găseşte în niciuna dintre prevederile legii penale ca infracţiune. Este situaţia faptelor care au un caracter civil, comercial, ş.a. ori situaţia dezincriminării unei fapte prevăzute de legea penală.

În analiza acestui caz de recurs în casaţie se pot supune verificării instanţei critici cu privire la corespondenţa dintre fapta concretă cu descrierea conţinută în norma de incriminare, în sensul dacă se suprapune modelului legal creat de legiuitor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, întrucât statuările în fapt ale instanţei de apel nu pot fi cenzurate în niciun fel.

În cauză, criticile formulate de recurentul inculpat A. se referă în esenţă la lipsa probelor certe cu privire la vinovăţia sa în săvârşirea celor 3 infracţiuni de fals intelectual, pentru toate argumentele expuse în motivele scrise, susţinute oral.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor de fals intelectual reţinute în sarcina inculpatului corespund faptelor reţinute în concret în sarcina inculpatului.

În cauză, astfel cum rezultă din starea de fapt, acţiunea inculpatului, în calitate de notar public, de a atesta în mod necorespunzător adevărului, în Încheierile de legalizare a semnăturii nr. 33, 34 şi 35 din 15 iunie 2012, faptul că i-a identificat pe martorii B. şi C. şi că aceştia, după ce au citit înscrisurile intitulate "Act de rezoluţiune a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare legalizată cu nr. x din 9 iunie 2012", "Convenţie" şi "Promisiune de vânzare-cumpărare", au consimţit la legalizarea acestora şi le-au semnat, corespunde textului legal de incriminare a faptei de fals intelectual, în modalitatea reţinută de instanţa de apel.

Prin urmare, din probatoriul administrat în faţa instanţei, a rezultat că inculpatul A. a acţionat cu încălcarea procedurii legalizării semnăturilor, reglementată în art. 8 lit. e), art. 86 din Legea nr. 36/1995 şi art. 88 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de punere în aplicare a acesteia, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor.

Înalta Curte precizează că, pe calea recursului în casaţie nu se evaluează materialul probator, nu se modifică starea de fapt, întrucât, fiind o chestiune ce implică aprecierea probelor existente în cauză, acest aspect nu poate fi cenzurat în această cale extraordinară de atac.

Sub acest aspect, se constată că fondul criticilor invocate de recurentul inculpat, respectiv că nu există probe certe care să stabilească dincolo de orice îndoială că a comis cele 3 infracţiuni de fals intelectual, că în cauză nu s-a făcut vreo probă care să argumenteze, să justifice o activitate infracţională a inculpatului legată de întocmirea şi legalizarea celor trei acte, care să justifice săvârşirea infracţiunilor, faptul că probele cauzei nu relevă vreo înţelegere delictuoasă între inculpatul A. şi vreuna dintre părţi şi/sau alte persoane pentru a săvârşi falsul şi nici probe care să infirme voinţa martorilor cuprinsă în cele trei înscrisuri, declaraţiile contradictorii ale martorilor B. şi C., faptul că nu există un probatoriu minim concret şi rezonabil care să stabilească fără dubiu vinovăţia inculpatului şi că i-a fost încălcat dreptul la o apărare efectivă şi nu s-a stabilit în concret implicarea sa penală în falsificarea înscrisurilor în discuţie, nu vizează, în realitate, nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei eventuale alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel, care să conducă la o soluţie de achitare a inculpatului.

Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Starea de fapt reţinută în cauză nu poate fi modificată pe calea recursului în casaţie, astfel că o eventuală reevaluare a conţinutului mijloacelor de probă nu ar putea fi valorificată în contextul niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 438 din C. proc. pen., în condiţiile în care recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

În realitate, criticile sunt referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective şi subiective a infracţiunilor de fals intelectual, iar nu la lipsa elementelor de tipicitate infracţională, acestea reprezentând chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispoziţiile legii.

În ce priveşte latura subiectivă a infracţiunilor pentru care a fost condamnat recurentul - cu privire la care a formulat critici în cadrul căii de atac, se reţine că în conceptul de "faptă prevăzută de legea penală" nu poate fi inclusă şi condiţia privitoare la forma de vinovăţie, în cuprinsul art. 15 alin. (1) din C. pen. fiind enumerată distinct trăsătura esenţială ca fapta să fie prevăzută de legea penală de aceea ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în analiza corespondenţei obiective de incriminare a faptei, nu poate proceda la o analiză asupra elementelor constitutive ale laturii subiective, care ar presupune în mod necesar analiza probatoriului administrat cu privire la circumstanţele concrete de comitere ale infracţiunii.

Astfel, cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să verifice existenţa corespondenţei între fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare, numai sub aspectul laturii obiective, nu şi sub aspectul laturii subiective, care nu poate fi cenzurată din perspectiva noţiunii de "faptă ce nu este prevăzută de legea penală".

Prin urmare, Înalta Curte constată că prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul nu a evidenţiat elemente de nelegalitate, care să conducă la concluzia că faptele pentru care a fost condamnat nu constituie infracţiuni, ci a solicitat o reinterpretare a probelor, prin prisma unor critici comune cu cele formulate cu titlu de apărări în fond şi apel.

Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., instanţa va respinge ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 197/A din data de 30 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosar nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 197/A din data de 30 iulie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 mai 2021.

Procesat de GGC - LM