Fraudulent lawyer misappropriating client funds: conviction upheld, sentence increased to 2 years, and civil compensation expanded for material and moral damages.

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 232/F din 26 noiembrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus următoarele:

În baza art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 396 alin. (2) C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare. În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., pe o durată de 2 ani. În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

A constatat că prezenta faptă a fost săvârşită până la rămânerea definitivă a Sentinţei penale nr. 12/F/17.04.2015 a Curţii de Apel Braşov, definitivă la data de 22.10.2015, prin care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 2 luni închisoare, cu aplic. art. 91 C. pen., pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 97 C. pen., a anulat suspendarea executării pedepsei de 1 an şi 2 luni închisoare dispusă prin Sentinţa penală nr. 12/F/17.04.2015 a Curţii de Apel Braşov, definitivă la data de 22.10.2015.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an şi 2 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 12/F/17.04.2015 a Curţii de Apel Braşov în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor: 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 323 C. pen. şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 320 C. pen. În baza art. 38 alin. (1) C. pen. - 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin prezenta cu pedepsele de 1 an închisoare şi 6 luni închisoare, stabilind pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare la care adaugă 1/3 din totalul celorlalte, rezultând 1 an şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (1) C. pen. a aplicat pe lângă pedeapsa rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o durată de 2 ani.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen. a aplicat pe lângă pedeapsa rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 249 alin. (1), (2) şi 5 C. proc. pen., a instituit măsura sechestrului asigurător asupra cotei indivize din dreptul de proprietate de 3/16, care revine inculpatului conform C.M. nr. 50/26.09.2005, din imobilul apartament, situat în Bucureşti, Bd. x, până la concurenţa sumei de 50.000 euro (c/v în RON).

În baza art. 254 alin. (1) C. proc. pen., a instituit măsura popririi asupra conturilor active ale inculpatului, în RON, euro şi U.S.D., deschise la B.., C.., D. şi E.., pentru soldul creditor până la concurenţa sumei de 50.000 euro (c/v în RON).

A respins ca nefondată, cererea de instituire a popririi asupra sumei de 15.000 euro rezultând din contractul de împrumut nr. x/27.11.2015 încheiat de către inculpat cu numitul F..

În baza art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1357 C. civ., 1385 C. civ. şi 1535 C. civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă G. şi a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 50.000 euro (c/v în RON la cursul de la data plăţii) cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data săvârşirii faptei.

A respins ca neîntemeiate, restul pretenţiilor solicitate de partea civilă cu titlu de daune morale şi materiale. În baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumelor de 1800 euro şi 10.000 RON către partea civilă, cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocat.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 3.000 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat, dintre care 1.000 de RON cheltuieli aferente urmăririi penale.

Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut următoarele: La data de 11.09.2017, persoana vătămată G. a formulat plângere penală împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea, în calitate de avocat, a unei infracţiuni de înşelăciune, în legătură cu contractul de asistenţă juridică nr. x/24.12.2014, având ca obiect sistarea obligaţiilor de plată ale acesteia pentru creditul contractat cu H. SA, ce decurgeau din contractul de credit nr. x din 12.02.2008.

Obiectul contractului încheiat cu inculpatul privea acordarea de asistenţă juridică şi reprezentarea persoanei vătămate în relaţia cu H. SA, în vederea închiderii anticipate a creditului contractat de către aceasta, cu menţiunea că în cazul negocierii unei rambursări anticipate de 60.000 de euro, ca sumă finală restantă, se va achita un onorariu de 10% avocatului din care se va scădea avansul de 1.500 de euro înmânaţi la încheiere, iar în situaţia în care se va rambursa suma de 70.000 de euro, i-ar rămâne acestuia doar avansul înmânat.

Totodată, creditul urma să fie convertit din franci elveţieni în euro.

La data 24.04.2015, persoana vătămată l-a împuternicit pe inculpat, în baza unei procuri speciale, să negocieze închiderea anticipată a creditului contractat de la H. SA, în limitele convenţiei de credit iniţiale şi a clauzelor stipulate în Actul adiţional nr. x din 20.09.2012.

În scopul inducerii în eroare şi menţionându-i în mod mincinos persoanei vătămate că a luat legătura cu funcţionarii băncii şi a stabilit o rambursare anticipată a creditului restant, la data de 08.06.2015, împreună cu numita G., inculpatul A., s-a prezentat la sucursala bancară H. din Şoseaua Ştefan cel Mare, după ce, anterior în cursul aceleiaşi zile, la sediul H. - Sucursala Constantin Brâncoveanu, deschisese un cont bancar, respectiv x, titular al contului fiind martora I. (mătuşa sa), iar împuternicit, inculpatul A..

În vederea efectuării operaţiunii pentru care îl împuternicise pe inculpat, persoana vătămată a depus în numerar 50.000 de euro în contul menţionat, inculpatul precizându-i în mod mincinos că persoana titulară de cont este o funcţionară a unităţii bancare, având chiar funcţie de conducere, în speţă directoare, şi că negocierea la care îşi adusese aportul conform contractului de asistenţă juridică, ajunsese la suma de 50.000 de euro.

Întrucât prin inducerea în eroare cu privire la titularul contului şi la destinaţia banilor viraţi de către persoana vătămată inculpatul i-a creat acesteia aparenţa unei negocieri şi mai avantajoase în relaţia cu banca decât se putea prevedea la momentul angajării sale în acest scop, ulterior acesta i-a mai solicitat în două dăţi, sumele de 2.000 şi respectiv 1.500 de euro, ca onorariu pentru demersurile reuşite pe care le-a efectuat în cauza în care fusese angajat, onorariul cumulat cu cei 1.500 de euro plătiţi în avans, ajungând astfel la 5.500 de euro, aproximativ procentul de 10% din suma vărsată.

După alimentarea contului şi până la data de 30.12.2015 (data închiderii contului), inculpatul A. a efectuat operaţiuni de retragere a sumei de bani respective, începând cu data de 08.06.2015, în valoare de 15.000 de euro, 09.06.2015, în valoare de 15.000 de euro, 11.06.2015, în valoare de 10.000 de euro, 16.06.2015, în valoare de 3.000 de euro, 18.06.2015, în valoare de 2.000 de euro, 22.06.2015, în valoare de 2.000 de euro, 23.06.2015, în valoare de 2.500 de euro, rămânând la data de 23.06.2015, deci după 15 zile de la depunerea sumei de bani, un sold de 127.050 de euro, care a fost retras de către martora I. la data de 03.07.2015, după care în cont nu a mai fost înregistrată nici o operaţiune.

În acest context, după data de 8.06.2015, persoana vătămată a reuşit după lungi insistenţe să intre în posesia unei copii a chitanţei, presupus eliberatoare, inculpatul argumentând că are nevoie de originalul chitanţei pentru descărcarea mai departe a sumei de bani în contul contractului de credit.

La data de 18.06.2015, în baza unei discuţii anterioare stabilite cu funcţionarii băncii (în fapt acesta fiind singurul obiect al întâlnirilor cu funcţionarii bancari pe marginea acestui subiect), inculpatul s-a prezentat la convocarea stabilită şi a semnat contractul de novaţie a creditului restant de la acea dată, din moneda francului elveţian în euro.

În a doua jumătate a anului 2015, în condiţiile în care H. SA a fost absorbită prin comasare în J. SA, în ianuarie 2016, inculpatul nu comunicase persoanei vătămate copia contractului nr. x, semnat de acesta în 18.06.2015, depus la dosar în integralitate de unitatea bancară.

Inculpatul a declarat în mod mincinos că persoana vătămată cunoştea data la care urma să aibă loc novaţia şi i-a înmânat copia respectivului contract, însă materialul probator administrat confirmă că doar primul aspect este veridic, deoarece prin cunoaşterea obiectivă a acestui aspect, persoana vătămată ar fi putut conştientiza faptul că a fost victima unei înşelăciuni, deoarece suma pentru care se efectuase novaţia prin schimbare de obiect, respectiv 83.000 de euro, echivala cu lipsa oricărei negocieri, şi mai ales, faptul că nu se lua act de plata celor 50.000 de euro depuşi la data de 08 iunie 2015, denota acest aspect.

Persoana vătămată a declarat că după îndelungi insistenţe, contractul de novaţie din 18 iunie 2015 i-a fost înmânat de către inculpat în cursul lunii aprilie 2016, după ce la începutul respectivului an funcţionarii bancari J. SA i-au adus la cunoştinţă situaţia scadentă ce dovedea o perioadă de aproximativ un an de rate scadente şi dobânzi, fără nici o menţiune a vreunei plăţi, chiar şi parţiale, a creditului contractat.

În luna noiembrie 2016, tot pentru a o amăgi pe persoana vătămată şi a-i păstra reprezentarea într-un mod trunchiat cu privire la adevărul din cauză, inculpatul A. i-a trimis prin aplicaţia electronică K. o aşa zisă ultimă filă a unui contract semnat în 22.11.2016, la un an şi jumătate de la virarea banilor, prin care persoana vătămată ar fi fost descărcată de obligaţii de H. SA, la acel moment J. SA, creând astfel aparenţa decisivă că litigiul ar fi fost încheiat.

În ceea ce priveşte acest înscris care reprezintă un print al imaginii transmise prin aplicaţia electronică, pus la dispoziţie de către parte, nu a rezultat că acesta ar face parte integrantă din niciun act original existent, iar inculpatul A. nu a stabilit originea şi condiţiile acestui înscris.

După trecerea unei perioade de circa un an, în care inculpatul a amăgit-o periodic pe persoana vătămată, răspunzând din ce în ce mai rar la telefon, apelând la diverse tertipuri, în anul 2017 un alt funcţionar al J. SA, de această dată de la Biroul de recuperări credite, în speţă martorul L., a lămurit-o pe persoana vătămată că se află în iminenţa unei proceduri de executare silită ca urmare a neplăţii unor rate scadente echivalente unei perioade de circa 2 ani de zile.

Sub aspect probator, Curtea a reţinut declaraţiile persoanei vătămate din cursul urmăririi penale, care a precizat că la momentul vărsării sumei de 50.000 de euro ar fi pus problema deschiderii unui cont pe numele său în acest scop, însă inculpatul i-ar fi menţionat că procedural trebuie să verse banii în contul pe care i l-a indicat, prezentându-i aparenţa că acea persoană titulară de cont ar fi una din interiorul băncii care cunoaşte situaţia, în acest sens, inculpatul A. vorbind la telefon cu o persoană al cărei nume nu îl cunoaşte, însă dându-i aparenţa că prin ceea ce vorbea, discuta cu cineva din bancă care ar fi cunoscut situaţia contului în care urmau să fie vărsaţi banii la acel moment.

La data de 28 iunie 2018, pe parcursul urmăririi penale, s-a realizat o confruntare între inculpat şi persoana vătămată, ocazie cu care inculpatul A. a considerat că actul de novaţie din 18 iunie 2015 a fost unul la care şi-a adus contribuţia în calitate de avocat, chiar dacă suma de conversie a fost stabilită la 83.000 de euro peste suma de maximum 70.000 de euro stabilită în contractul de asistenţă juridică, indicând suma de 120.000 de euro, ca fiind cea la care trebuia să se facă conversia, nereală în raport de cea iniţială şi de plata parţială de până atunci şi neavând la bază fără nici un calcul pertinent.

În cauză a fost audiat şi inculpatul, atât în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, acesta manifestând o atitudine oscilantă, în sensul că iniţial a recunoscut fapta imputată, ulterior revenind şi susţinând că activitatea desfăşurată în calitate de avocat în vederea stingerii creditului contractat de către persoana vătămată, s-a desfăşurat în limite legale.

Astfel, inculpatul a precizat că nu poate estima cu exactitate momentul la care a luat hotărârea infracţională, că ştia încă de la momentul încheierii contractului de asistenţă juridică - decembrie 2014, că persoana vătămată are depozitată la domiciliu suma de bani, iar modalitatea în care a decis să acţioneze prin intermediul mătuşii sale, a fost determinată de faptul că are conturile poprite, aspect cu care a convins-o inclusiv pe aceasta, în sensul de a deschide contul bancar cu pricina, motivând că are de primit sume de bani de la clienţi.

Inculpatul a mai precizat şi faptul că existat o aşa-zisă înţelegere consemnată în încheierea de legalizare nr. 121 din 31.07.2017, prin care certifica faptul că a primit suma de 55.500 de euro de la persoana vătămată G., se obliga pentru această sumă să garanteze personal cu întregul său patrimoniu şi în termen de 3 luni, va obţine închiderea dosarului de credit, fără a fi realizată măsura executării silite.

A mai menţionat că nu mai ştie exact ce i-a spus persoanei vătămate la momentul depunerii de către aceasta a sumei de bani, precizând că este posibil să-i fi zis că persoana în al cărei cont bancar urma să verse banii ar fi funcţionar al unităţii bancare, iar în privinţa menţiunii stingerii creditului ca destinaţie a operaţiunii, lucrurile nu au fost tăgăduite.

În ceea ce priveşte destinaţia ulterioară a banilor, inculpatul a menţionat că a restituit un împrumut unui prieten, în speţă martorul M., în sumă de 12.700 de euro, cu care încheiase un contract de împrumut, că a efectuat câteva excursii în Italia, unde ar fi stat aproximativ o lună, în două circuite separate, şi în care a cheltuit aproximativ 20.000 de euro, inclusiv pentru articole vestimentare şi alte accesorii, că nu a efectuat nici o investiţie, iar restul de bani i-a cheltuit ca formă de supravieţuire lunară într-un răstimp de un an, timp în care a menţionat că persoana vătămată îl tot suna şi îl întreba cu privire la suma de bani, iar el îi răspundea că se va rezolva. A mai menţionat că la acel moment nu juca la cazinou, ci ulterior a deprins această îndeletnicire şi că nu a făcut vreun cadou însemnat nimănui din suma de bani însuşită.

Referitor la situaţia sa patrimonială, inculpatul a precizat că urmare a decesului bunicii paterne, printr-o înţelegere cu ceilalţi comoştenitori, respectiv sora şi tatăl acestuia şi pentru a regla anumite datorii de la moştenirea atribuită ca urmare a decesului mamei sale, a primit o garsonieră, dar care a fost trecută pe numele mătuşii sale, în speţă martora I., măsura fiind adoptată ca urmare a datoriilor inculpatului, riscând astfel executarea silită.

A reuşit însă o convingă pe aceasta să accepte întocmirea unei procuri, după care a înstrăinat bunul imobil menţionat în anul 2016, intrând în posesia sumei de 25.900 de euro, fapt dovedit de documentele notariale în copie, care atestă circuitul juridic al înstrăinării acestui imobil.

Astfel, după ce iniţial a fost întocmită promisiunea de vânzare-cumpărare nr. x din 11.01.2016, pentru suma de 16.000 de euro, iar pentru restul de 9900 de euro, un act adiţional din acea dată şi un contract de cesiune tot din 11.01.2016, în decembrie 2016, în calitate de mandatar al promitentului vânzător martora I., inculpatul a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. x din 20.12.2016, autentificat la BNP N., cu numita O., în calitate de cumpărător.

Curtea a apreciat relevant pentru prezenta cauză faptul că inculpatul a intrat la începutul anului 2016 în posesia sumei de 25.900 de euro, fără a avea o minimă intenţie de a achita dauna cauzată persoanei vătămate în cuantum de 50.000 de euro, produsă doar cu şase luni înainte de a intra în posesia sumei de bani.

Martora I. a confirmat încasarea integrală de către inculpat a sumei de bani rezultate ca urmare a înstrăinării acestei garsoniere, oferind aceeaşi motivaţie a acceptării de a fi proprietara bunului, pentru că acesta era dator, sau din temerea familiei de a nu o înstrăina, fapt însă la care a renunţat şi a acceptat să-i întocmească procură specială de vânzare, deoarece inculpatul devenise foarte insistent, iar bunul fiind în realitate, al său. Ulterior, cu ocazia audierilor atât în faza urmăririi penale cât şi în faţa judecătorului, inculpatul A. a susţinut că activitatea desfăşurată în calitate de avocat în vederea stingerii creditului contractat de către persoana vătămată s-a desfăşurat în limite legale, dar nu a prezentat nici un înscris prin care să probeze concret ce acte de negociere sau de întâmpinare a unităţii bancare în sensul stingerii creditului a efectuat, sau ce răspunsuri a primit din partea băncii ca urmare a demersurilor presupus orale pe care le-ar fi făcut, în sensul în care a învederat iniţial.

Mai mult, în faţa instanţei a afirmat că a achitat personal mai multe rate din împrumutul persoanei vătămate şi s-a angajat să producă chitanţele eliberate de bancă în acest sens, dar acest fapt nu s-a întâmplat.

Inculpatul a mai precizat că nu are nici o dovadă scrisă către bancă că persoana vătămată a descărcat suma către creditorul bancar şi a afirmat că la momentul 08 iunie 2015 nu intenţiona să o înşele, ci să-i rezolve problema pentru care fusese angajat.

În ceea ce priveşte modalitatea în care a înţeles să facă acest lucru, fiind întrebat de ce a ales un cont pe numele unei alte persoane, el fiind mandatar, a răspuns că trebuia să aibă acces la banii respectivi în cazul în care banca indica un alt cont colector şi a considerat că dacă demonstra băncii că suma de bani era într-un cont, aprobarea venea mai repede.

Inculpatul a oferit şi o altă explicaţie pentru deschiderea unui cont pe numele altei persoane în care persoana vătămată a vărsat banii, respectiv era mandatar conform angajamentului iniţial, prin urmare se considera îndreptăţit ca banii să-i fie vărsaţi într-un cont personal în baza mandatului de asistenţă juridică, omiţând faptul că nu era legal îndreptăţit să încaseze pe numele său suma respectivă, mandatul fiind doar pentru negocierea şi stingerea creditului.

În legătură cu ultima filă dintr-un aparent contract trimis prin aplicaţia K., inculpatul a precizat că nu mai ţine minte dacă a trimis un asemenea act, nu poate spune că ar fi semnătura sa şi nu ştie de ce a oprit originalul chitanţei sumei de 50.000 de euro asupra sa.

Prima instanţă a reţinut că declaraţiile constante ale persoanei vătămate şi de recunoaştere ale inculpatului, se coroborează cu declaraţia martorei L., angajată în funcţia de ofiţer de colectare debite la J. SA, audiată atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii.

Aceasta a menţionat că nu a purtat discuţii cu părţile referitoare la creditul persoanei vătămate până la mijlocul anului 2017, când a luat contact cu titulara creditului, care i-a solicitat să ia legătura mai departe cu avocatul său, inculpatul A..

În raport de situaţia creditului, nerambursat şi neachitat de 2 ani, persoana vătămată G. a acceptat finalmente să se prezinte la bancă şi doar la insistenţele sale s-a prezentat şi inculpatul A., cu care până la acel moment funcţionarul bancar nu avusese nici o întâlnire. Martora a relatat că încă de la începutul discuţiei, persoana vătămată era nedumerită cu privire la aşa-zise sume pe care le datora, între cei doi, persoana vătămată şi inculpat, pornindu-se o discuţie în contradictoriu cu privire la aspectele aduse la cunoştinţă.

Persoana vătămată i-a relatat martorei că inculpatul A., timp de doi ani de zile, i-a comunicat că problema este ca şi rezolvată, însă mai este nevoie doar de un act final prin care banca să ratifice primirea banilor pentru rambursarea creditului, iar contractul de novaţie semnat în data de 18 iunie 2015 după vărsarea banilor, ar fi fost un prag prealabil, obligatoriu, pentru ca banca să ia act de primirea banilor.

În raport de această prezentare a situaţiei de fapt, martora i-a relatat persoanei vătămate în prezenţa inculpatului, că nu era nevoie de nici un act de conversie valutară prealabil pentru a se lua act de plata unei sume, chiar şi în euro, iar contractul este oricum un act cadru formal care se aplica tuturor clienţilor, urmare a deciziei de conversie a sumelor datorate în franci elveţieni.

Martora a mai menţionat că i-a adus la cunoştinţă persoanei vătămate conţinutul contractului de novaţie din data de 18 iunie 2015, iar aceasta nu părea să înţeleagă nici conţinutul acestuia, nici că îl primise la momentul respectiv, 18 iunie 2015, moment în care persoana vătămată a realizat pe deplin că a fost înşelată.

La o dată ulterioară, neînsoţită de avocat, persoana vătămată a prezentat martorei L. copia chitanţei din 08 iunie 2015 cu vărsământul celor 50.000 de euro, iar funcţionara bancară după ce a analizat datele, a menţionat că a conştientizat ce se petrecuse în dosarul respectiv şi tot ce a putut întreprinde la momentul respectiv a fost să nu demareze executarea silită, procedură pe care persoana vătămată o risca efectiv.

Martora a precizat că inculpatul a înţeles la acel moment că aceasta conştientizase manoperele frauduloase pe care le înfăptuise, motiv pentru care s-a angajat că va restitui banii personal, după care a devenit însă din ce în ce mai ostil şi nu i-a mai răspuns la telefon.

Martora a mai menţionat că respectivul contract de novaţie din 18 iunie 2015 era unul care se efectua la iniţiativa băncii şi nu a clientului în mod necesar, iar inculpatul nu avea procură pentru asemenea operaţiune, rolul său fiind acela de a stinge obligaţia avută şi de a o negocia într-un mod cât mai avantajos această ultimă operaţiune.

Cu privire la deschiderea contului din care inculpatul şi-a însuşit banii persoanei vătămate, a fost audiată şi martora I., atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii, care a precizat că inculpatul A. este nepotul său, fiul surorii sale decedate, iar în cursul anului 2015, posibil luna iunie, îşi aminteşte că a mers, rugată fiind de acesta, la sediul H. din Bd. x, pentru a deschide un cont pe numele său cu împuternicire pentru el, motivând că are de încasat anumite sume de bani de la clienţi cu titlu de venit profesional, având conturile poprite.

Martora a menţionat că, deşi avea deschise conturi la alte bănci pe numele ei, inculpatul i-a precizat că are nevoie de un cont la banca respectivă, drept pentru care finalmente s-a conformat, ulterior momentului deschiderii, deplasându-se o singură dată la oficiul bancar pentru a închide acel cont, iar soldul rămas i l-a înmânat tot inculpatului, menţionând că nu cunoaşte alte aspecte cu privire la situaţia adusă la cunoştinţă.

Martora a mai adăugat că nu a cunoscut titularul vărsământului şi obiectul acestuia, respectiv rambursare credit, însă la final a văzut totalul sumei vărsate, nepotul său menţionându-i că banii au fost trimişi cu titlu de onorariu avocaţial.

Martora a oferit relaţii şi cu privire la anumite sume de bani, pe care martorul P., tatăl inculpatului, i-ar fi vărsat în contul ei, în speţă contravaloarea sumei de 30.000 de euro, în RON, în perioada anului 2015, despre această sumă de bani menţionând că a fost descărcarea succesorală între inculpat, sora sa şi tatăl său şi că ulterior a acceptat ca respectiva garsonieră cumpărată cu partea respectivilor bani să fie trecută în proprietatea sa pentru că nepotul său avea patima jocurilor de noroc. Ulterior, a acceptat la insistenţele repetate ale acestuia să-i întocmească procură pentru a vinde respectiva garsonieră, banii fiind în parte încasaţi în numerar de acesta, iar în parte prin cont bancar, elementul particular aici fiind că inculpatul a deschis un cont bancar pe numele său de această dată, fără intermedierea mătuşii sale, proprietar al garsonierei vândute, la unitatea bancară B., deşi la momentul 11 ianuarie 2016, avea conturile poprite la această unitate bancară.

Relevant pentru prezentul dosar este faptul că, deşi la H. SA nu avusese conturi înregistrate vreodată, astfel încât nu exista riscul popririi, inculpatul a avut nevoie de intermedierea mătuşii sale şi nu a acceptat deschiderea unui cont pe numele său la propunerea persoanei vătămate, după ce în prealabil îi refuzase propunerea acesteia de a deschide un cont pe numele ei.

Curtea a reţinut că materialul probator administrat a dovedit faptul că deschiderea respectivului cont pe numele mătuşii sale s-a efectuat pentru a asigura un paravan în scopul comiterii faptei prin care să treneze identificarea sa cel puţin pentru o perioadă, cât să îi întărească convingerea persoanei vătămate prin atribuirea calităţii mincinoase de funcţionar bancar mătuşii sale, că banca creditoare ştie de suma care urmează să fie vărsată în vederea stingerii creditului. În drept, fapta inculpatului A. care, în calitate de avocat al persoanei vătămate G., fiind angajat în vederea stingerii unui credit datorat unităţii bancare H., i-a prezentat în mod mincinos acesteia în data de 08 iunie 2015, un cont deschis la aceasta unitate bancară, ca aparţinând unei funcţionare cu atribuţii de conducere în cadrul instituţiei, inducând-o în eroare că prin virarea sumei de 50.000 de euro, pe care ar fi negociat-o în această limită, datoria către bancă urmează să fie stinsă, iar ulterior alimentării contului, în perioada 08 iunie 2015 - 03 iulie 2015, şi-a însuşit întreaga sumă de bani depusă în contul aflat pe numele numitei I., mătuşa inculpatului, pentru care era inculpatul fusese împuternicit în prealabil, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

Instanţa a reţinut că elementul material al laturii obiective constă în acţiunea de inducere în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, săvârşită prin folosirea de mijloace frauduloase. În concret, inculpatul A., a prezentat persoanei vătămate G. o situaţie neconformă cu realitatea în vederea stingerii unui credit datorat de către aceasta unităţii bancare H., acţiune cu caracter determinant pentru depunerea de către persoana vătămată a sumei de 50.000 euro în contul deschis de către inculpat pe numele mătuşii sale. Inducerea în eroare a constat în prezentarea în mod mincinos faţă de persoana vătămată, în data de 08 iunie 2015, a contului deschis la H. ca aparţinând unei funcţionare cu atribuţii de conducere în cadrul acestei instituţii bancare, fiind acreditată ideea că prin virarea sumei de 50.000 de euro pe care ar fi negociat-o în această limită, datoria către bancă urmează să fie stinsă.

În ceea ce priveşte forma calificată a acţiunii de inducere în eroare, prin reţinerea variantei agravate a săvârşirii infracţiunii de înşelăciune [art. 244 alin. (2) C. pen.], instanţa a reţinut că această circumstanţă este îndeplinită în raport de modalitatea concretă de săvârşire prin folosirea de mijloace frauduloase şi nu de calităţi mincinoase. Soluţia se impune, deoarece în prezenta cauză, inculpatul a pretins în mod nereal în legătură cu contul în care persoana vătămată a virat banii, că este deţinut de o funcţionară cu atribuţii de conducere în cadrul băncii creditoare.

Urmarea imediată constă în atingerea adusă relaţiilor sociale create în jurul proprietăţii, persoanei vătămate fiindu-i produsă o pagubă materială ca urmare a inducerii acesteia în eroare. Aşadar, infracţiunea de înşelăciune este o infracţiune de rezultat care se consumă în momentul producerii prejudiciului în patrimoniul persoanei vătămate. În concret, inculpatul A. a creat un prejudiciu persoanei vătămate în valoare de 50.000 de euro.

Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă în cauză din materialitatea faptei.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul A. a acţionat cu vinovăţie în modalitatea intenţiei directe, calificate prin scop, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., întrucât acesta a prevăzut rezultatul faptelor sale şi a urmărit producerea lui prin săvârşirea infracţiunii. Scopul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prin mijloace frauduloase a fost de a-şi însuşi pe nedrept banii persoanei vătămate.

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., fiind probat dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, instanţa a dispus condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută şi pedepsită de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

La individualizarea pedepsei, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 C. pen., rezultatul inducerii în eroare a persoanei vătămate, inculpatul cauzându-i acesteia un prejudiciu în cuantum de 50.000 euro, faptul că acesta nu este la primul contact cu legea penală, prin Ordonanţa procurorului nr. x/P/2010 din data de 14.10.2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, fiind dispusă în sarcina inculpatului aplicarea sancţiunii administrative constând în amendă în cuantum de 1000 RON, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

De asemenea, s-a avut în vedere şi atitudinea procesuală adoptată pe parcursul procesului, constatându-se că inculpatul s-a prezentat la un singur termen de judecată, nu a recunoscut infracţiunea imputată, nu a produs probele pe care singur le-a invocat în apărarea sa - chitanţe privind achitarea ratelor la creditul persoanei vătămate şi, în ciuda tuturor insistenţelor acesteia personal şi prin apărător, nu a făcut nici un demers pentru a repara măcar în parte prejudiciul produs sau a se împăca cu partea civilă.

Inculpatul are vârsta de 44 de ani (38 de ani la comiterea faptei), este de profesie avocat, în cadrul Baroului Bucureşti, necăsătorit.

În ceea ce priveşte istoricul medical al inculpatului, s-a reţinut că în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus efectuarea unei expertize medicale psihiatrice faţă de acesta, la acea dată suspectat pentru săvârşirea unor infracţiuni de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Din raportul de expertiză medicală psihiatrică din 20.11.2015, care a urmărit, la data examinării, respectiv 22.10.2015, atât momentele anterioare, cele contemporane comiterii faptei din dosarul respectiv, 23, respectiv 27 ianuarie 2014, cât şi cele ulterioare, până la momentul examinării, a reieşit pe de o parte că a avut discernământul păstrat în raport de respectivele fapte imputate, iar pe de altă parte, la examenul stării psihice actuale a reieşit că prezintă o cooperare eficientă, contact psiho-verbal bun, coerent, fără deficit operaţional logic, cu capacitate de înţelegere, judecată şi raţionament, iar la motivaţia presupuselor fapte anchetate a prezentat aceeaşi replică-patent "treceam printr-o perioadă dificilă financiar, credeam că nu o să mai am bani de medicamente, şi am făcut fapta pentru care îmi este ruşine şi pe care nu trebuia să o fac".

În raport de prezenta faptă, s-a reţinut că în perioada 13.08 - 19.08.2015 inculpatul a fost internat la Spitalul Alex. Obregia în vederea realizării expertizei menţionate, prezentând în cadrul tabloului general al afecţiunii schizoafectivă un episod depresiv în remisiune, aşadar la aproximativ două luni de la momentul comiterii din prezentul dosar.

Curtea a avut în vedere şi faptul că infracţiunea de înşelăciune imputată are un pericol social ridicat, prin prisma faptului că inculpatul a săvârşit aceste fapte în calitate de avocat, profesie menită să respecte şi să apere legea în primul rând prin respectarea dreptului cetăţeanului, inculpatul săvârşind fapta tocmai prin aceea că s-a folosit de această calitate, aşa încât legiuitorul a manifestat severitate atunci când a stabilit limitele pedepsei, ce nu exclud ca în procesul de individualizare judiciară a executării, ţinându-se cont de gravitatea concretă, de condiţiile de comitere, de persoana infractorului şi de posibilităţile sale de reeducare, să se dispună şi executarea în regim de detenţie.

În cauză, fiind conştient de implicarea judiciară prin angajarea sa în desfăşurarea unor activităţi ilicite, raportat la pregătirea profesională juridică a funcţiei de avocat, încălcând atât statutul civic al cetăţeanului dar şi deontologia unui reprezentant al apărării ordinii de drept, beneficiind anterior şi de clemenţă, inculpatul a dat dovadă de ignoranţă faţă de aceste instituţii în scopul obţinerii unor avantaje personale, care nu sunt apte de a contribui la încrederea cetăţeanului în respectarea instituirii unei ordini de drept.

Faţă de aceste considerente, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare. În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o durată de 2 ani. În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale. S-a constatat că prezenta faptă a fost săvârşită până la rămânerea definitivă a Sentinţei penale nr. 12/F/17.04.2015 a Curţii de Apel Braşov, definitivă la data de 22.10.2015, prin care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 2 luni închisoare, cu aplic. art. 91 C. pen., pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 97 C. pen., s-a anulat suspendarea executării pedepsei de 1 an şi 2 luni închisoare, s-a descontopit aceasta pedeapsa rezultantă în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 323 C. pen. şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 320 C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. - 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a contopit pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin prezenta cu pedepsele de 1 an închisoare şi 6 luni închisoare, sens în care s-a stabilit pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare la care s-a adăugat 1/3 din totalul celorlalte, rezultând 1 an şi 6 luni închisoare.

S-a aplicat, conf. art. 45 alin. (1) C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o durată de 2 ani, precum şi pedeapsa accesorie, conf. art. 45 alin. (5) C. pen.

Cu privire la latura civilă, Curtea a reţinut că persoana vătămată G. s-a constituit parte civilă cu suma de 90.000 euro, reprezentând: 50.000 de euro suma remisă inculpatului - prejudiciu efectiv şi 5.000 euro onorariu avocat, 13.000 euro dobânda legală penalizatoare, iar diferenţa până la 90.000 euro, dobândă bancară plătită în perioada în care inculpatul pretindea că face demersuri la bancă.

Ulterior, partea civilă G. a depus la dosarul cauzei precizări privind pretenţiile civile.

Curtea a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă G. şi a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 50.000 euro (c/v în RON la cursul de la data plăţii) cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data săvârşirii faptei.

Soluţia s-a impus în temeiul art. 10 din O.G. nr. 13/2011 - conform căruia "dispoziţiile art. 1535 şi art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare" şi al art. 1381 alin. (3) C. proc. civ., sunt aplicabile prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "În cazul în care o suma de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu." Prin urmare, în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a sumei de bani, indiferent de izvorul obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada vreunui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit. Potrivit aceloraşi dispoziţii, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Or, conform principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, persoana păgubită este îndreptăţită să pretindă repararea întregului prejudiciu, respectiv efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), care, în cazul obligaţiilor băneşti, este prezumat de legiuitor, în conformitate cu prevederile art. 1385 alin. (3) C. civ. şi 1535 C. civ., la nivelul dobânzii legale. În privinţa datei de la care se va calcula dobânda legală, se reţine că, potrivit art. 1381 alin. (2) şi (3) coroborat cu art. 1535 alin. (1) C. civ., în cazul răspunderii civile delictuale, dobânda curge de drept, de la data comiterii producerii faptei ilicite (Decizia nr. 1910 din data de 24 noiembrie 2017 pronunţată de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Curtea nu a obligat inculpatul şi la plata ratelor şi dobânzilor penalizatoare plătite de către partea civilă conform susţinerilor sale, din 2014 exclusiv din culpa inculpatului, în cuantum de 11.000 euro, arătând, pe de o parte faptul că în cauză nu operează răspunderea contractuală ci cea delictuală, neputând fi atrasă răspunderea inculpatului pentru debite decurgând dintr-un contract încheiat între alte părţi, şi, pe de altă parte, că aceste pretenţii nu au fost dovedite, fiind lipsit de relevanţă faptul că ar fi fost plătite din 2014 - anterior săvârşirii infracţiunii de către inculpat, acesta neputând fi ţinut pentru o datorie existentă înaintea comiterii faptei imputate. S-a susţinut că, din înscrisurile existente la dosar, rezultă că la data de 7.06.2019, partea civilă figura cu un credit restant de 11.087,37 euro înglobat în principal şi 10.452 euro reprezentând dobânzi restante şi 353,37 euro penalităţi, conform Actului adiţional nr. x/7.06.2019.

În ceea ce priveşte suma de 5.500 de euro solicitată drept prejudiciu alături de cei 50.000 euro pretinşi iniţial, s-a arătat că aceasta nu reprezintă urmarea săvârşirii infracţiunii de înşelăciune de către inculpat, deoarece cu referire la suma de 1500 de euro stabiliţi drept avans acordat la momentul semnării contractului de asistenţă juridică, nu s-a stabilit intenţia de a înşela. Cu privire la celelalte două tranşe din onorariu, partea civilă a precizat despre o sumă de 2500 de euro, că ar fi fost înmânată de fapt, pentru efectuarea unui concediu de către inculpat, prin urmare ar avea forma unui împrumut, iar despre alţi 1500 de euro, că ar fi fost pretinşi cu titlu de onorariu, după care a menţionat că îi consideră şi pe cei 2500 de euro, ca fiind daţi cu acelaşi titlu.

Prin urmare, dată fiind ambiguitatea atât a titlului cu care au fost remişi cât şi a împrejurărilor în care s-au petrecut aceste fapte, Curtea a considerat că aceste sume nu pot fi apreciate drept urmare a infracţiunii.

Instanţa de fond nu a admis cererea de înfiinţare a popririi cu privire la suma de 15.000 de euro rezultată din contractul de împrumut încheiat la notarul public N., la data de 27.11.2015, autentificat sub nr. x cu care inculpatul A. îl împrumuta pe numitul F., motivat de caracterul prezumtiv fals al acestui înscris, care nu detaliază modalitatea concretă în care s-au plătit banii respectivi, data plăţilor, cuantumul acestora, existând doar declaraţia inculpatului A., în sensul că ar fi înmânat până la data contractului suma respectivă împrumutatului, rezultând astfel că modalitatea ar fi fost materializată în numerar.

S-a arătat că în cauză a fost audiat şi împrumutatul, care a recunoscut că a primit suma de bani şi a precizat fără a dovedi, că a restituit o sumă ce o aproximează la 1.000 de euro din împrumut, nedeţinând la momentul respectiv banii necesari pentru restituirea în totalitate, deşi inculpatul i-a solicitat aceasta în scopul acoperirii prejudiciului din dosar.

Curtea a avut în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 20/2016, potrivit căreia creanţa cu privire la care se poate înfiinţa poprirea trebuie să fie certă şi lichidă, nefiind obligatoriu să fie exigibilă, condiţii care nu sunt îndeplinite în cauză şi aspectul că, contul creditor în care suma ar fi trebuit poprită, aparţine tatălui inculpatului, şi nu acestuia.

A fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale. Curtea a arătat că infracţiunea dedusă judecăţii în modalitatea concretă de săvârşire nu este dintre cele cauzatoare de prejudiciu moral şi nu se regăsesc criteriile de analiză (consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării), potrivit doctrinei, orice infracţiune de înşelăciune fiind grefată şi pe naivitatea persoanei vătămate.

În acelaşi sens, inducerea în eroare exercitată de către inculpat a condus la prejudiciul cauzat şi datorită pasivităţii inexplicabile a părţii civile, care, deşi consumator al unui contract bancar, nu a realizat că stingerea contractului de creditare se putea face doar prin virarea debitului restant numai în contul ataşat creditului, nu a deţinut pentru o lungă perioadă de timp chitanţa originală care făcea dovada stingerii obligaţiei, nu a manifestat o minimă diligenţă pentru a obţine de la bancă actul care consfinţea stingerea obligaţiei, prezentându-se la unitatea creditoare după doi ani de la data săvârşirii faptei şi numai la insistenţele unui funcţionar bancar, toate aceste argumente neputând constitui temei pentru acordarea de daune morale.

Curtea a respins cererea de luare a măsurii sechestrului cu privire la autoturismul proprietate personală al inculpatului, constatând că nu sunt întrunite condiţiile art. 249 alin. (1), (2) şi 5 C. proc. pen., având în vedere situaţia juridică a acestuia, respectiv gajat cu deposedare pentru alte datorii contractate de la numitul Q., persoană din anturajul inculpatului şi de la tatăl acestuia şi starea materială a bunului, aflat într-o stare avansată de uzură.

Fiind întrunite condiţiile art. 249 alin. (1), (2) şi 5 C. proc. pen., Curtea a instituit măsura sechestrului asigurător asupra cotei indivize din dreptul de proprietate de 3/16, care revine inculpatului conform C.M. nr. 50/26.09.2005, din imobilul apartament, situat în Bucureşti, Bd. x, până la concurenţa sumei de 50.000 euro.

De asemenea, constatând îndeplinite condiţiile, în baza art. 254 alin. (1) C. proc. pen., a instituit măsura popririi asupra conturilor active ale inculpatului, în RON, euro şi U.S.D., deschise la B.., C.., D. şi E.., pentru soldul creditor până la concurenţa sumei de 50.000 euro (c/v în RON). În ceea ce priveşte onorariul apărătorului persoanei vătămate, Curtea a constatat că prin chitanţa din 3.09.2019 şi factura nr. x din 18.01.2019, aceasta a achitat apărătorului său onorariul de 1.800 euro şi prin factura nr. x/5.09.2019 şi chitanţele din 16.09 şi 26.11.2019, aceasta a achitat în două tranşe sumele de câte 5.000 RON, astfel încât, în baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumelor de 1800 euro şi 10.000 RON către partea civilă, cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpatul A. şi partea civilă G..

Inculpatul A. nu şi-a motivat apelul în scris şi nici nu s-a prezentat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La primul termen de judecată, legal citat (inculpatul primind personal citaţia şi luând, conform art. 353 alin. (2) C. proc. pen., termen în cunoştinţă), acesta a solicitat amânarea cauzei din motive medicale, cerere ce i-a fost încuviinţată, însă la termenul următor nu s-a mai prezentat şi nici nu a depus la dosar alte cereri. Nici în perioada cuprinsă între data dezbaterilor şi cea a pronunţării, inculpatul nu a depus concluzii scrise prin care să învedereze criticile pe care le aduce hotărârii.

Prin motivele de apel depuse la dosar, partea civilă G. a criticat hotărârea atât sub aspectul laturii penale, cât şi a celei civile. S-a arătat că pedeapsa aplicată de instanţa de fond nu a fost în mod corect individualizată, aplicarea unei sancţiuni egale cu minimul prevăzut de lege nefiind de natură a reflecta gravitatea şi circumstanţele comiterii faptei, mai ales din perspectiva calităţii de avocat a inculpatului, acesta acţionând pe fondul relaţiei de încredere de care se bucura din partea părţii civile.

Sub aspectul laturii civile s-a solicitat, în esenţă, admiterea în totalitate a acţiunii civile şi obligarea inculpatului la plata sumelor de 55.000 euro reprezentând prejudiciu efectiv, 5.000 euro daune morale, 13.500 euro dobândă legală penalizatoare pentru sumele de bani achitate în perioada 2015 - 2019, 11.000 euro rate şi dobânzi bancare penalizatoare plătite efectiv din culpa acestuia, precum şi acordarea cheltuielilor judiciare de 1.800 euro şi 10.000 RON.

Analizând hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte apelul inculpatului, în cauză nu s-au identificat motive de desfiinţare a sentinţei şi care să conducă la admiterea căii de atac promovate de acesta.

Astfel, sub aspectul situaţiei de fapt, se constată că a fost în mod corect stabilită de prima instanţă, din analiza materialului probator administrat în cauză Înalta Curte reţinând, în esenţă, că inculpatul A., acţionând în calitate de avocat împuternicit de partea civilă să negocieze închiderea anticipată a unui credit contractat de la H. SA, i-a prezentat acesteia în mod mincinos faptul că a luat legătura cu funcţionarii băncii şi a stabilit o rambursare anticipată a creditului restant pentru valoarea de 50.000 euro, iar la data de 08.06.2015, a determinat-o să vireze suma în contul nr. x, aparţinând martorei I. (mătuşa sa) şi pe care era împuternicit, precizându-i că persoana titulară de cont este directoarea unităţii bancare, după care şi-a însuşit întreaga suma de bani.

Similar primei instanţe, Înalta Curte va înlătura declaraţiile inculpatului de nerecunoaştere a faptei date înainte de a se dispune efectuarea in personam a urmăririi penale şi în cursul cercetării judecătoreşti, fiind infirmate de celelalte probe administrate. De altfel, se constată că, după data de 3 martie 2018, când a fost ascultat în calitate de suspect şi a recunoscut săvârşirea faptelor prezentând în mod detaliat modalitatea de operare, acesta a mai fost audiat de către procuror la datele de 21 iunie 2018, 27 iunie 2018, 13 iulie 2018, 23 iulie 2018, 11 decembrie 2018 menţinându-şi aceeaşi poziţie procesuală. Inculpatul a arătat că i-a spus părţii civile că prin vărsarea sumei de 50.000 de euro în contul pe care i l-a indicat şi care, în realitate, aparţinea mătuşii sale, se stinge creditul pe care aceasta îl contractase de la H., şi că, ulterior, şi-a însuşit banii şi i-a cheltuit în interes personal; a recunoscut faptul că toate sumele pe care le-a primit de la partea civilă au fost cu titlu de asistenţă juridică, inclusiv cheltuieli necesare contractului de asistenţă juridică, că nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, motiv pentru care a şi confirmat, printr-un înscris, că îi datorează inclusiv această sumă; totodată, nu a infirmat susţinerile părţii civile în sensul că i-ar fi comunicat faptul că va da banca în judecată, aceasta fiind o procedură judiciară obligatorie pentru sistarea ratelor, menţionând că nu a iniţiat nici un demers în acest sens.

Instanţa de apel constată că aceste declaraţii se coroborează cu cele ale părţii civile G. şi ale martorei L., care, în calitate de funcţionar bancar, în cadrul unei întâlniri la care au participat atât partea civilă cât şi inculpatul, a fost prezentă la discuţia dintre aceştia cu privire la rambursarea integrală a creditului, partea civilă având o reprezentare deformată asupra situaţiei sale: "îmi amintesc că doamna G. era nedumerită cu privire la o suma de bani despre care afirma că i-ar fi înmânat-o, cu privire la întregul credit, menţionând că a făcut o rambursare integrală a creditului, discuţia dintre cei doi fiind foarte delicată, în raport de mine, deoarece numita G. părea că nu înţelege nimic din ce vorbesc (...)" . Martora a mai relatat că toată procedura pe care partea civilă i-o descrisese şi pe care aceasta o aflase de la inculpat (contractul de novaţie semnat în data de 18 iunie 2015, după vărsarea banilor, ar fi fost un prag prealabil, obligatoriu, pentru ca banca să ia act de primirea banilor şi că mai era nevoie doar de un act final prin care banca să ratifice primirea banilor pentru rambursarea creditului), nu era reală şi că i-a explicat acesteia, în prezenţa inculpatului, că nu era nevoie de nici un act de conversie valutară prealabil pentru a se lua act de plata unei sume, chiar şi în euro, iar contractul este oricum un act cadru formal care se aplica tuturor clienţilor, urmare a deciziei de conversie a sumelor datorate în franci elveţieni. Din depoziţia martorei mai rezultă că, inculpatul, conştientizând că faptele sale au fost descoperite, s-a angajat că va restitui banii personal, după care a devenit din ce în ce mai ostil şi nu i-a mai răspuns la telefon.

De asemenea, probatoriul este completat şi de declaraţia martorei I. titulara contului bancar x, în care au fost viraţi banii părţii civile, şi de înscrisurile privind rulajul acestui cont, din care rezultă că inculpatul A. a efectuat operaţiuni de retragere începând cu data de 08.06.2015, în valoare de 15.000 de euro, 09.06.2015, în valoare de 15.000 de euro, 11.06.2015, în valoare de 10.000 de euro, 16.06.2015, în valoare de 3.000 de euro, 18.06.2015, în valoare de 2.000 de euro, 22.06.2015, în valoare de 2.000 de euro, 23.06.2015, în valoare de 2.500 de euro.

Şi încadrarea juridică stabilită de prima instanţă este corectă, în drept faptele inculpatului A. întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., varianta agravată fiind atrasă de folosirea unui mijloc fraudulos, respectiv contul bancar aparţinând martorei I., prezentat ca aparţinând băncii, prin funcţionarul bancar competent să dispună cu privire la creditul părţii civile.

Sub aspectul individualizării sancţiunii ce i-a fost aplicată inculpatului, Înalta Curte apreciază întemeiate criticile formulate în apelul părţii civile G.. Circumstanţele în care s-a săvârşit infracţiunea, respectiv faptul că inculpatul a acţionat în calitatea sa de avocat, pe fondul încrederii deosebite de care se bucura din partea părţii civile, cuantumul ridicat al prejudiciului, faptul că a urmărit obţinerea banilor pentru satisfacerea unor plăceri personale (excursii în străinătate, achiziţionarea de haine), că nu este la prima încălcare a legii penale, comportamentul pe parcursul procesului penal (acesta prezentându-se doar la două termene de judecată în faţa primei instanţe, nu a întreprins niciun demers pentru a repara măcar în parte prejudiciul produs sau a se împăca cu partea civilă, deşi aceasta şi-a manifestat totala disponibilitate în acest sens, acceptând inclusiv reducerea sumei solicitate cu titlu de despăgubiri civile), reprezintă împrejurări ce reclamă aplicarea unei pedepse superioare minimului special prevăzut de lege, spre care s-a orientat instanţa de fond.

Faţă de toate aspectele expuse, Înalta Curte apreciază că se impune reconsiderarea cuantumului pedepsei aplicate inculpatului, prin majorarea la 1 an şi 6 luni închisoare, aceasta, atât prin cuantum cât şi prin modalitatea de executare, respectiv privare de libertate, asigurând justul echilibru ce trebuie să existe între gravitatea faptei şi sancţiunea dispusă.

Criticile părţii civile sunt întemeiate şi în privinţa soluţiei asupra laturii civile a cauzei.

În primul rând, în ceea ce priveşte suma de 5.000 de euro, solicitată de partea civilă ca onorariu avocaţial plătit inculpatului, Înalta Curte constată contrarietatea considerentelor hotărârii instanţei de fond. Astfel, deşi expunând situaţia de fapt pe care a reţinut-o, instanţa arată că, prin inducerea în eroare cu privire la titularul contului şi la destinaţia banilor viraţi, inculpatul i-a creat părţii civile aparenţa unei negocieri şi mai avantajoase în relaţia cu banca decât se putea prevedea la momentul angajării sale, şi că, mai apoi, acesta i-a mai solicitat de două ori, sumele de 2.000 şi, respectiv, de 1.500 de euro, ca onorariu pentru demersurile reuşite pe care le-a efectuat în cauza în care fusese angajat, onorariul cumulat cu cei 1.500 de euro plătiţi în avans, ajungând astfel la 5.500 de euro, aproximativ procentul de 10% din suma vărsată, ulterior, în soluţionarea acţiunii civile, aceeaşi instanţă consideră că nu se pot acorda despăgubiri întrucât ar exista o ambiguitate atât a titlului, cât şi a împrejurărilor în care banii au fost remişi, astfel că aceste sume nu pot fi apreciate drept urmare a infracţiunii.

Înalta Curte constată că probatoriul administrat în cauză confirmă faptul că titlul cu care inculpatul a primit de la partea civilă suma de 5.000 de euro îl reprezintă onorariul avocaţial perceput în legătură cu soluţionarea dosarului de credit. Împrejurarea rezultă din declaraţia acestuia din cursul urmăririi penale că "toate sumele de bani pe care le-am primit de la doamna G., le-am primit cu titlu de asistenţă juridică, inclusiv cheltuielile necesare obiectului asistenţei juridice", din declaraţia dată în faţa instanţei de fond - "onorariul agreat a fost de 5.000 euro", din declaraţia notarială pe care a dat-o la data de 31 iulie 2017, autentificată prin Încheierea nr. 121, prin care recunoştea că a primit suma totală de 55.000 euro şi se obliga să obţină închiderea dosarului de credit în termen de 3 luni, precum şi din declaraţiile constante ale părţii civile. Este adevărat că, într-una din declaraţiile sale, partea civilă a arătat că i-a înmânat 1.500 euro, inculpatul "motivând că pleacă în concediu şi are nevoie de bani", însă argumentele inculpatului pentru a o determina pe partea civilă să îi dea, la un anumit moment, o parte din onorariu nu schimbă în nici un fel natura titlului cu care banii au fost primiţi, susţinerea instanţei de fond cu privire la existenţa unei ambiguităţi sub acest aspect fiind total nefondată.

Totodată, Înalta Curte reţine că şi suma achitată cu titlu de onorariu avocaţial reprezintă prejudiciu cauzat prin săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, contractul de asistenţă juridică fiind mijlocul de care inculpatul s-a folosit, a profitat, pentru inducerea în eroare a părţii civile.

În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, trebuie însă menţionat că acţiunea civilă alăturată acţiunii penale este limitată de obiectul judecăţii cauzei penale, respectiv de acuzaţia adusă inculpatului.

În cauză, prin rechizitoriu, acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune întrucât, în calitate de avocat al persoanei vătămate G., fiind angajat în vederea stingerii unui credit datorat unităţii bancare H., la data de 08 iunie 2015, i-a prezentat în mod mincinos un cont deschis la unitatea bancară ca aparţinând unei funcţionare cu atribuţii de conducere în cadrul instituţiei, inducând-o în eroare că, prin virarea sumei de 50.000 de euro, pe care ar fi negociat-o în această limită, datoria către bancă urmează să fie stinsă, iar ulterior alimentării contului, în perioada 08 iunie 2015- 03 iulie 2015, şi-a însuşit întreaga sumă de bani. Acţiunile anterioare ale inculpatului nu au fost circumscrise ilicitului penal, în actul de sesizare arătându-se că pentru suma de bani primită cu titlu de avans nu s-a putut stabili o intenţie de a înşela partea civilă.

Înalta Curte reţine că, după încasarea avansului de 1.500 de euro, sumele ulterioare (în total de 3.500 euro) au fost date conform contractului de asistenţă juridică, ca onorariu de succes, prin inducerea în eroare a părţii civile cu privire la demersurile sale ce ar fi condus la negocierea creditului în caz de achitare anticipată, până la valoarea de 50.000 euro.

Ca atare, se constată că există o legătură de cauzalitate directă între această faptă ilicită a inculpatului şi prejudiciul înregistrat de partea civilă prin achitarea onorariului de 3.500 euro, impunându-se repararea sa integrală, prin acordarea şi a acestei sume alături de cea de 50.000 de euro, la care a fost obligat prin sentinţă, cu titlu de daune materiale.

Partea civilă a solicitat în apel şi acordarea dobânzii legale aferente sumei virate în contul indicat de inculpat şi celei reprezentând onorariu avocaţial, depunând un calcul detaliat al dobânzii, arătând, prin concluziile depuse la dosar, că aceasta s-ar ridica la o valoare de 3.000 euro anual.

Înalta Curte constată că în mod corect, în raport cu dispoziţiile art. 10 din O.G. nr. 13/2011, art. 1381 alin. (3) C. proc. civ., art. 1385 alin. (3) C. civ. art. 1535 alin. (1) C. civ., prima instanţă a stabilit că prejudiciul cuprinde şi beneficiul nerealizat, prezumat de legiuitor la nivelul dobânzii legale aferente sumei acordate cu titlu de prejudiciu efectiv, calculată de la data săvârşirii faptei, respectiv de la 08 iunie 2015.

Criticile prin care se tinde la reformarea hotărârii prin stabilirea unui sume precise cu acest titlu sunt neîntemeiate, nici instanţa de fond, şi nici cea de apel neputând să determine cuantumul exact la care se ridică dobânda legală, având în vedere ca aceasta curge până la data achitării integrale a prejudiciului, iar acest moment este incert. Prin hotărâre sunt stabilite doar elementele care permit cuantificarea dobânzii legale, respectiv suma la care se aplică, data de la care şi până la care curge, determinarea exactă a acesteia făcându-se cu ocazia punerii în executare a hotărârii judecătoreşti.

Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, instanţa de apel va majora cuantumul despăgubirilor civile la suma de 53.500 de euro, şi, având în vedere că prin sentinţa apelată nu s-a stabilit exact data de la care curge dobânda legală, Curtea făcând referire doar la data săvârşirii infracţiunii, fără a o determina concret, pentru a înlătura orice impedimente la executarea hotărârii, va stabili că aceasta va curge de la data de 08 iunie 2015 şi până la achitarea integrală a debitului.

Un alt motiv de apel îl constituie respingerea cererii de obligare a inculpatului la plata ratelor şi dobânzilor penalizatoare care au curs împotriva părţii civile, în cuantum de 11.000 euro, susţinându-se că acestea au fost achitate efectiv de către partea civilă, din culpa exclusivă a inculpatului.

Din declaraţia părţii civile, neinfirmată de inculpat, Înalta Curte reţine că, după ce l-a angajat pe avocatul A., respectiv din luna decembrie 2014, aceasta nu a mai achitat ratele scadente aferente creditului (compuse din suma împrumutată şi dobânda aferentă acesteia) în raport de susţinerile apărătorului său, în sensul că a dat banca în judecată, astfel că ratele s-au sistat. Ulterior, nu a mai achitat ratele scadente şi nu s-a mai interesat de situaţia creditului deoarece a achitat suma de 50.000 euro pentru stingerea acestuia. "Precizez că în perioada decembrie 2014 de când l-am angajat, pană în iunie 2015, nu am plătit nicio rată la bancă, el asigurându-mă verbal că respectivele rate se vor sista în momentul în care îi va da în judecată, acţiune despre care mi-a spus că şi a făcut-o, acţiune pe care nu mi-a probat-o niciodată. În acest sens, precizez că, de la bun început de la semnarea contractului mi-a precizat că singura variantă în care nu voi mai avea de plătit rate iar acestea se vor sista va fi prin darea în judecată a unităţii bancare iar eu, de la sine înţeles am crezut, momentul iunie 2015 că acesta procedase la darea în judecată deoarece întrebându-l dacă a rezolvat cu ratele, acesta mi-a spus că da, fiind implicit pentru mine şi subînţeles că îi dăduse în judecată, deoarece afirmase iniţial că numai aşa le poate sista. Drept urmare eu nu am mai verificat situaţia contului până undeva în ianuarie februarie 2016, când am fost sunată de un funcţionar de la J. (...) şi mi-a comunicat că sunt restantă la bancă cu creditul avut, eu i-am comunicat că nu am cum să am restanţă deoarece sunt în proces de judecată cu creditul respectiv, că am achitat suma de 50.000 euro pentru stingerea creditului şi nu aveam cum să fiu restantă, iar eu i-am zis să ia legătura cu avocatul meu pentru că sunt în procedura de stingere a creditului" .

Tot din declaraţia părţii civile, confirmată de înscrisurile conţinând corespondenţa sa mail şi de K. cu A., rezultă că, urmare a insistenţelor repetate ale acesteia, inculpatul i-a transmis o fotografie conţinând ultima pagina a unui contract, semnat de H. şi de el, în calitate de mandatar al debitorului G., în care exista menţiunea că toate drepturile şi obligaţiile rezultate din contractele anterioare au încetat de plin drept, iar acestea sunt exonerate reciproc de orice pretenţii .

Totodată, probatoriul administrat în cauză, respectiv declaraţiile părţii civile şi ale martorei L., anterior analizate, conduce la concluzia că aceasta a aflat că a fost victima unei înşelăciuni şi că suma de 50.000 euro nu fusese achitată creditorului, la finalul lunii iulie 2017, în contextul discuţiilor ce au avut loc la J., în prezenţa inculpatului.

Ca atare, prin raportare la cele reţinute şi la limitele judecăţii, Înalta Curte constată corectă concluzia primei instanţe în sensul că, în acest cadru procesual nu pot fi satisfăcute pretenţii civile care vizează eventuale datorii existente înainte de săvârşirii faptei, respectiv anterioare datei de 08 iunie 2015.

Ceea ce poate face obiectul analizei în cauză este stabilirea existenţei/inexistenţei legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a inculpatului şi sumele de bani care au curs în continuare împotriva părţii civile cu titlu de rate scadente (suma efectivă şi dobânda lunară aferentă creditului) şi penalităţi de întârziere.

Instanţa de fond a apreciat că, în ceea ce priveşte aceste sume, în cauză nu operează răspunderea delictuală, ci contractuală, neputând fi atrasă răspunderea inculpatului pentru debite decurgând dintr-un contract încheiat între alte părţi.

Raţionamentul este doar parţial corect, respectiv numai în ceea ce priveşte suma efectivă care trebuia rambursată din credit. Conduita părţii civile de a nu plăti băncii sumele de bani pe care le datora, comportament ce a determinat curgerea dobânzii aferente ratelor, cât şi penalităţile de întârziere este consecinţa directă a faptului că a fost indusă în eroare de către avocatul său, inculpatul A., cu privire la achitarea creditului prin virarea sumei de 50.000 de euro în contul prezentat ca aparţinând băncii. În mod evident, plata anticipată a creditului conducea la sistarea dobânzii lunare şi nu dădea naştere penalităţilor de întârziere.

Rezultă aşadar că, în privinţa acestor debite care au curs împotriva părţii civile, operează răspunderea civilă delictuală a inculpatului întrucât există o legătură de cauzalitate directă, nemijlocită, între fapta sa ilicită care a atras şi răspunderea penală şi aceste sume de bani pe care G. le datorează băncii cu acest titlu.

În privinţa cuantumului acestui prejudiciu cauzat de inculpat, dobânda aferentă ratelor şi penalităţile de întârziere nu pot curge decât de la data de 08 iunie 2015 (astfel cum s-a arătat anterior) şi până la data la care partea civilă a aflat că a fost victima unei înşelăciuni şi că are în continuare debite către bancă pe care trebuie să le onoreze lunar, respectiv până la finalul lunii iulie 2017 când a avut loc discuţia cu angajata băncii, martora L.. După acest moment, partea civilă trebuia să reia plata obligaţiilor către bancă, conform convenţiei de credit pe care o încheiase.

Sub aspect probator, Înalta Curte reţine că partea civilă a depus, în cursul urmăririi penale, un înscris provenit de la bancă, intitulat Notă de calcul datorii din care rezultă că la data de 28.07.2017 aceasta avea dobânzi restante de 6.707,51 euro şi penalităţi de 497,19 euro, iar în cursul judecăţii, date cu privire la datoriile restante în anul 2019, respectiv 10.452 euro reprezentând dobânzi restante şi 353,37 euro penalităţi, conform Actului adiţional nr. x/7.06.2019 .

De asemenea, la dosarul de urmărire penală a fost depus contractul nr. x încheiat la data de 18.06.2015 între H. SA, J. SA şi G., reprezentată de inculpatul A., din Anexa I rezultând că dobânda reeşalonată restantă, precum şi dobânda penalizatoare restantă, neachitate de partea civilă începând cu data de 24 decembrie 2014, când a semnat contractul de asistenţă juridică cu inculpatul, au fost incluse în datoria totală, fiind deci cuprinse în noua valoare a creditului.

Ca atare, Înalta Curte reţine că în valoarea datoriilor restante comunicate de bancă prin Notă de calcul datorii din 28.07.2017 nu sunt incluse şi dobânzile restante şi penalităţile de întârziere din perioada decembrie 2014 - mai 2015, sumele de 6.707,51 euro şi 497,19 euro reprezentând dobânzi restante şi penalităţi ce au curs ulterior datei de 18.06.2015 şi până la data de 28.07.2017.

Cum această perioadă se suprapune exact peste perioada pentru care operează răspunderea civilă delictuală a inculpatului pentru sumele reprezentând dobânzi lunare şi penalităţi de întârziere, Înalta Curte îl va obliga pe acesta la despăgubiri civile, daune materiale în cuantum de 7204,7 euro, în echivalent în RON la cursul oficial al BNR la data plăţii, cu menţiunea că, prin cererea de constituire de parte civilă pentru această sumă nu s-a solicitat şi obligarea la plata dobânzii legale.

În ceea ce priveşte respingerea cererii de acordare de daune morale criticile părţii civile sunt, de asemenea, întemeiate, susţinerea primei instanţe în sensul că fapta nu a fost generatoare de un atare prejudiciu şi argumentele referitoare la existenţa unei pasivităţi inexplicabile a acesteia, neputând fi primite.

Înalta Curte constată că partea civilă a suportat inconvenientele aferente calităţii de victimă a unei infracţiuni, şi-a văzut proiectele financiare anulate, a traversat o perioadă lungă, dificilă, fiind şi în prezent implicată într-un litigiu cu J. în vederea stingerii creditului (despre care cunoştea că este deja achitat), prin darea în plată a apartamentului cu care garantase ipotecar creditul.

Totodată, Înalta Curte reţine că partea civilă a apelat la serviciile unui specialist despre care primise recomandări de la martorul R. că este "un avocat bun" şi se ocupă de relaţiile dintre bănci şi persoanele care au contractat credite, a încheiat un contract de asistenţă juridică, l-a împuternicit prin procură să o reprezinte în relaţiile cu banca. Toate aceste circumstanţe au determinat-o să nu mai verifice personal situaţia creditului, întrucât, în mod rezonabil, nu se putea aştepta la un comportament ilicit din partea avocatului său. Virarea sumei de bani în contul prezentat de inculpat este consecinţa manoperelor dolosive ale acestuia, care a simulat o discuţie telefonică cu o persoană din conducerea băncii, discuţie la care partea civilă a asistat şi în urma căreia i s-a comunicat contul în care trebuiau depuşi banii. Totodată, actul primit în copie de inculpat (ultima filă a unui contract în care figura numele său, prin împuternicit A.) atesta faptul că obligaţiile către bancă au fost stinse.

Ca atare, atitudinea părţii civile a fost determinată de relaţia de încredere care în mod normal există între client şi avocatul său, persoana angajată să îi apere interesele, şi a fost consecinţa inducerii sale în eroare.

În raport de considerentele anterioare, statuând în echitate şi evaluând suma care ar putea compensa curmarea cursului firesc şi liniştit al vieţii sufleteşti a părţii civile, umilinţa suferită la momentul la care a realizat că a fost înşelată şi celelalte consecinţe pe plan psihic inerente procedurilor judiciare ce au urmat, Înalta Curte apreciază că suma de 5.000 de euro, în echivalent în RON, la data plăţii, este de natură a acoperi acest prejudiciu nepatrimonial.

Şi în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii de înfiinţare a popririi cu privire la creanţa în cuantum de 15.000 de euro rezultată din contractul de împrumut încheiat la notarul public N., la data de 27.11.2015, autentificat sub nr. x între A. şi numitul F., criticile părţii civile sunt întemeiate.

Curtea de apel a respins această cerere motivat de caracterul prezumtiv fals al contractului, întrucât nu detaliază modalitatea concretă în care s-au plătit banii respectivi, data plăţilor şi cuantumul acestora.

Soluţia nu este corectă. Dincolo de faptul că ambele părţi, atât inculpatul cât şi martorul F., au confirmat existenţa creanţei şi că elementele la care s-a raportat instanţa de fond nu sunt esenţiale pentru valabilitatea contractului de împrumut, chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine caracterul simulat al acestuia, potrivit art. 1.289 alin. (1) şi art. 1.290 C. civ. contractul secret produce efecte numai între părţi, neputând fi opus terţilor.

În aceste condiţii, având în vedere admiterea acţiunii civile formulată în cauză şi faptul că bunurile asupra cărora prima instanţă a dispus luarea măsurilor asigurătorii nu sunt îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului, pentru a asigura repararea acestuia, în baza art. 249 alin. (4) rap. la art. 254 C. proc. pen. va institui, în favoarea părţii civile G., măsura popririi asigurătorii cu privire la creanţa în cuantum de 15.000 euro, datorată de numitul F. inculpatului A., conform contractului de împrumut încheiat la notarul public N., la data de 27.11.2015, autentificat sub nr. x.

Împrejurarea că s-a împlinit termenul la care împrumutatul avea obligaţia de restituire a sumei împrumutată (27 noiembrie 2020), nu constituie un impediment în luarea măsurii asigurătorii, reprezentând o problemă ce vizează executarea popririi. Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit declaraţiei martorului F., până la momentul audierii sale de către organul judiciar, restituise din împrumut doar suma de 1.000 euro.

În fine, printr-un ultim motiv de apel, partea civilă a solicitat obligarea inculpatului la plata sumelor de 1.800 euro şi 10.000 RON către partea civilă, cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocat.

Înalta Curte constată vădit nefondată această critică, în condiţiile în care, prin sentinţă, instanţa de fond a acordat aceste sume în integralitate. Totodată, cererea nu poate fi calificată ca o cerere de acordare de cheltuieli judiciare în apel, întrucât, pe de o parte, nu a fost astfel formulată, şi, pe de altă parte, nici nu a fost însoţită de înscrisuri doveditoare cu privire la respectivele cheltuieli din prezenta cale de atac.

Pentru toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., va admite apelul părţii civile G., va desfiinţa, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând:

Va descontopi pedeapsa principală rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare în pedepsele componente de: 1 an închisoare aplicată prin sentinţa apelată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.; 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 323 C. pen.; 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 320 C. pen. (aplicate prin Sentinţa penală nr. 12/F din 17.04.2015 a Curţii de apel Braşov), pe care le va repune în individualitatea lor.

Va majora la 1 an şi 6 luni închisoare pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. - 39 alin. (1) lit. b) C. pen., va contopi această pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare cu pedepsele de 1 an închisoare şi 6 luni închisoare şi va stabili pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare la care va adăuga 1/3 din totalul celorlalte pedepse, rezultând 2 ani închisoare.

Vor fi menţinute pedepsele complementare şi accesorii aplicate de prima instanţă.

Va admite acţiunea civilă formulată de partea civilă G. şi va obliga inculpatul la plata către aceasta a următoarelor sume: 53.500 euro (în echivalent în RON la cursul oficial al BNR de la data plăţii), la care se adaugă dobânda legală, care va curge de la data de 8 iunie 2015 şi până la achitarea integrală a prejudiciului, 7204,7 euro (în echivalent în RON la cursul oficial al BNR de la data plăţii) cu titlu de daune materiale şi 5.000 euro (în echivalent în RON la cursul oficial al BNR de la data plăţii), cu titlu de daune morale.

Va institui, în favoarea părţii civile G., măsura popririi asigurătorii cu privire la creanţa în cuantum de 15.000 euro, datorată de numitul F., în calitate de împrumutat, inculpatului A., în calitate de împrumutător, conform contractului de împrumut încheiat la notarul public N., la data de 27.11.2015, autentificat sub nr. x.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga inculpatul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuieli judiciare legate de soluţionarea apelului părţii civile vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

I. Admite apelul declarat de partea civilă G. împotriva Sentinţei penale nr. 232/F din data de 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând:

Descontopeşte pedeapsa principală rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare în pedepsele componente de:

- 1 an închisoare aplicată prin sentinţa apelată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.;

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 323 C. pen.;

- 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 320 C. pen. (aplicate prin Sentinţa penală nr. 12/F/17.04.2015 a Curţii de apel Braşov), pe care le repune în individualitatea lor.

Majorează la 1 an şi 6 luni închisoare pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. - 39 alin. (1) lit. b) C. pen., contopeşte această pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare cu pedepsele de 1 an închisoare şi 6 luni închisoare şi stabileşte pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare la care adaugă 1/3 din totalul celorlalte pedepse, rezultând 2 ani închisoare.

Admite acţiunea civilă formulată de partea civilă G. şi obligă inculpatul la plata către aceasta a următoarelor sume: 53.500 euro (în echivalent în RON la cursul oficial al BNR de la data plăţii), la care se adaugă dobânda legală, care va curge de la data de 8 iunie 2015 şi până la achitarea integrală a prejudiciului, 7204,7 euro (în echivalent în RON la cursul oficial al BNR de la data plăţii), cu titlu de daune materiale şi 5.000 euro (în echivalent în RON la cursul oficial al BNR de la data plăţii), cu titlu de daune morale.

Instituie, în favoarea părţii civile G., măsura popririi asigurătorii cu privire la creanţa în cuantum de 15.000 euro, datorată de numitul F., în calitate de împrumutat, inculpatului A., în calitate de împrumutător, conform contractului de împrumut încheiat la notarul public N., la data de 27.11.2015, autentificat sub nr. x.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

II. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă inculpatul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare legate de soluţionarea apelului părţii civile rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 02 iunie 2021.

GGC - GV