Bribe-taking mayor's appeal rejected; final conviction and 5-year sentence upheld with confiscation.

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 2324 din 13.11.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, s-au hotărât, printre altele, următoarele:

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea inculpatului A., formulată prin apărător ales, de schimbare a încadrării juridice date faptelor prin rechizitoriu, din infracţiunea de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea de primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 C. pen. din 1968 rap. la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 5 C. pen.

S-a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1968 şi, în consecinţă, s-a recalificat juridic fapta reţinută în sarcina inculpatului A., din infracţiunea de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (în forma în vigoare la data faptei) cu aplic. art. 5 C. pen.

În temeiul art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (în forma în vigoare la data faptei) cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 4 (patru) ani închisoare, cu executare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. din 1968, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia de primar), pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1968, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia de primar).

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) şi art. 399 alin. (9) C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii, arestării preventive şi arestului la domiciliu de la 29.10.2015 până la 05.05.2016.

Prin aceeaşi hotărâre s-au pronunţat soluţii şi faţă de inculpaţii B., C. şi D..

În temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000 (în forma în vigoare la data faptei), s-a dispus confiscarea, de la inculpatul A., a sumei totale de 71.214,76 RON, primită efectiv cu titlu de mită, cu obligarea inculpatului la plata către stat a acestei sume.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.:

- s-a menţinut, până la concurenţa sumei de 71.214,76 RON, sechestrul asigurator instituit în vederea confiscării speciale prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei nr. 126/P/2015 din 10.12.2015 asupra bunurilor identificate în proprietatea inculpatului A., respectiv: 1) teren situat în intravilanul Mun. Iaşi, jud. Iaşi, identificat cu nr. cadastral x, în suprafaţă totală de 1.666 mp. (din acte), respectiv 1.483 mp. (din măsurători); 2) imobil înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Gura Humorului, jud. Suceava (nr. C.F. vechi x - Voroneţ), în suprafaţă de 600 mp.; 3) sumele de bani în RON sau valută deţinute de inculpat în conturile bancare deschise la E., F., G., H. şi I. (astfel cum sunt indicate la fila x d.u.p., vol. 3); 4) 4458,4935 unităţi de fond deţinute de inculpat la J., autorizat prin decizia CNVM nr. 1064/26.02.2004 al E. SA.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 35.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 25.000 RON - aferentă fazei de urmărire penală, iar suma de 10.000 RON - aferentă fazei judecăţii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 766/A din 05.08.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 2324 din 13.11.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.

S-a desfiinţat în parte, sentinţa penală apelată, iar în rejudecare, printre altele:

În baza art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la data faptei) cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

S-au menţinut dispoziţiile privind confiscarea şi măsurile asigurătorii luate faţă de inculpatul A..

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, care nu contravin deciziei.

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta în apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea apelantului - intimat inculpat A. la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a valorificat următoarea situaţie de fapt, confirmând-o pe cea reţinută în primă instanţă:

În vara anului 2013, în perioada premergătoare încheierii contractului de atribuire a lucrării "Sistem de management de trafic în municipiul Iaşi", inculpatul A., în calitatea sa de primar al Municipiului Iaşi, a pretins coinculpatului B. (reprezentant al SC K. SRL), în mod expres şi direct, precum şi coinculpatului C. (reprezentant al SC L. SA), în mod voalat, cu ocazia întrevederii cu acesta, şi, în mod expres, prin intermediul coinculpatului B., un procent de 10% din valoarea contractului, cu titlu de mită, în scopul de a agrea semnarea şi derularea în bune condiţii a acestuia, în principal, sub aspectul aprobării efectuării plăţilor la termen - atribuţie de serviciu ce îi revenea potrivit Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.

La data de 13.08.2013, între Municipiul Iaşi, reprezentat prin primarul A., şi asocierea SC L. SA - SC K. SRL a fost încheiat contractul de lucrări nr. x, având ca obiect executarea lucrării "Sistem de management de trafic în municipiul Iaşi", preţul acestuia fiind convenit la suma de 69.614.309 RON, fără T.V.A., la care se adaugă T.V.A. în cuantum de 16.707.434,16 RON.

Ulterior, în scopul derulării în bune condiţii a contractului anterior menţionat, în perioada 2013 - 2015, inculpatul A. a primit o parte din suma totală promisă de 10% din valoarea contractului atribuit asocierii SC L. SA - SC K. SRL, respectiv, suma de 3.632.168 RON (colectată, de reprezentanţii celor două societăţi - coinculpaţii C. şi B., în conturile SC K. SRL), sub forma unor beneficii constând în: achiziţionarea, la data de 28.04.2014, a unor echipamente electronice pentru inculpatul A., în valoare de 20.000 RON; plata, la data de 02.04.2014 (prin intermediul SC M. SRL), a serviciilor de cazare prilejuite de efectuarea unei vizite oficiale de către inculpatul A. şi alţi angajaţi ai Primăriei Municipiului Iaşi, împreună cu oameni de afaceri, între care şi coinculpatul B., în China - Beijing şi Hong Kong, în valoare de 28.364,76 RON; reduceri de 30 - 40% din preţurile unor cazări la N., în perioada 05.02.2013 - 21.03.2015, în baza rezervărilor efectuate prin SC K. SRL, în cuantum de 22.850 RON.

Curtea a apreciat că fapta inculpatului A. anterior descrisă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la data faptei) cu aplicarea art. 5 C. pen., reţinând, în acord cu prima instanţă, în urma comparării dispoziţiilor art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la acel moment) cu cele prev. de art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare în prezent), ca legea penală mai favorabilă în speţă - C. pen. din 1968.

*

1. Împotriva Deciziei penale nr. 766/A din 5 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a declarat recurs în casaţie, în termen legal, inculpatul A., prin apărător ales.

În motivarea căii de atac, apărarea a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că pedeapsa aplicată inculpatului A. este nelegală.

În acest sens, a arătat că ambele instanţe au stabilit că infracţiunea de luare de mită comisă de inculpatul A. s-a consumat în vara anului 2013, în modalitatea pretinderii foloaselor necuvenite de la inculpaţii B. şi C., reţinându-se că "strângerea sumei de bani în conturile O. SRL sau la dispoziţia acesteia de către inculpaţii B. şi C., ca şi remiterea de inculpatul B. a unor beneficii, după acest moment, corelativ cu primirea lor de către inculpatul A. (...) prezintă în continuare relevanţă doar sub aspect probator, fără ca faptele să-şi piardă caracterul unitar".

Ca urmare, la momentul săvârşirii ei, această faptă se încadra în dispoziţiile art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la acel moment), texte de lege care prevedeau pedeapsa cu închisoarea cuprinsă între 3 şi 12 ani.

La data de 01.02.2014, după consumarea infracţiunii, a intrat în vigoare actualul C. pen., care incriminează luarea de mită prin art. 289 şi o sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între 3 şi 10 ani închisoare.

De asemenea, ca urmare a modificării, la aceeaşi dată, 01.02.2014, a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 78/2000, prin art. 79 pct. 4 din Legea nr. 187/2012, la infracţiunea de referinţă s-a instituit şi o variantă de agravare, care introduce două elemente suplimentare inexistente în C. pen. din 1968, respectiv: o condiţie nouă de incriminare - cerinţa ca funcţionarul public să fie o persoană care "exercită o funcţie de demnitate publică" o majorare cu o treime a limitelor speciale de pedeapsă - ajungându-se astfel la pedeapsa închisorii cuprinsă între 4 ani şi 14 ani şi 4 luni.

Or, în acest context, raportat la momentul la care s-a reţinut ca fiind consumată infracţiunea în prezenta cauză (vara anului 2013), stabilirea legii penale mai favorabile prin compararea dispoziţiilor art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la data faptelor) cu cele prev. de art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare în prezent), reprezintă un caz de aplicare retroactivă a legii penale, în detrimentul acuzatului, ceea ce nu este permis întrucât încalcă principiul nulla poena sine lege, prevăzut de art. 2 C. pen.

Aceasta întrucât, la data faptei, structura normei de incriminare nu conţinea elementul circumstanţial de agravare referitor la calitatea făptuitorului de persoană ce exercită o funcţie de demnitate publică. Altfel spus, la data la care s-a manifestat sub raport obiectiv şi subiectiv, inculpatul A. s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a prevedea modul în care legiuitorul urma să agraveze luarea de mită, neputând anticipa intervenţia viitoare a unui eveniment legislativ, precum modificarea art. 7 din Legea nr. 78/2000.

De aceea, inculpatului îi este aplicabil mecanismul prevăzut de art. 30 alin. (5) C. pen., acesta neputând să suporte consecinţe ale comportamentului său pe care nu putea să le prevadă la momentul când acesta s-a exteriorizat. Statul nu poate cere niciunei persoane să îşi modeleze comportamentul în funcţie de norme de incriminare care nu există şi nici nu îi poate pretinde să suporte o sancţiune penală mai gravă, pe care legea nu o prevedea la momentul când respectiva persoană s-a manifestat în planul relaţiilor sociale.

De altfel, teza apărării în sensul că pentru fapta inculpatului A. nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 78/2000, în forma actuală, converge şi dispoziţiilor art. 7 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi este susţinută şi prin jurisprudenţa promovată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului relativ la acest articol (Cauza Veeber c. Estoniei - Hotărârea din 21 ianuarie 2003, cauza Dragotonoiu şi Militaru-Pidhorni c. României - Hotărârea din 24 mai 2007).

Ca urmare, pentru determinarea legii penale mai favorabile, instanţele fondului ar fi trebuit să compare dispoziţiile penale de la momentul săvârşirii faptei - art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la data faptelor), care sancţionau infracţiunea de luare de mită cu închisoare între 3 ani şi 12 ani, cu dispoziţiile art. 289 alin. (1) C. pen. actual (fără aplicarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma actuală), care sancţionează aceeaşi infracţiune cu închisoare de la 3 ani la 10 ani.

În acest fel, ar fi constatat că mai favorabilă în cauză este legea nouă.

Instanţele fondului nu au procedat însă astfel, motiv pentru care inculpatul A. a ajuns să suporte în mod indirect efectele incriminării mai grave, începând cu anul 2014, a infracţiunii de luare de mită comisă de o persoană ce exercită o funcţie de demnitate publică, prin raportarea instanţelor, în mod eronat, la un maxim special de 12 ani închisoare. În plus, potrivit considerentelor expuse la fila x din decizia recurată, majorarea, în apel, a cuantumului pedepsei aplicate recurentului a fost determinată de faptul că a comis infracţiunea "în calitate de primar al unuia dintre cele mai mari oraşe ale ţării - funcţie electivă de autoritate publică".

În concluzie, susţinând că procesul de individualizare a pedepsei aplicate inculpatului A. s-a realizat în alte limite decât cele prevăzute de lege, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

2. Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 26 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o, în principiu, şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

La termenul fixat în cauză, 9 aprilie 2021, apărătorul ales al recurentului inculpat a susţinut sintetic motivele de recurs în casaţie, concluziile acestuia şi ale reprezentantului Ministerului Public fiind fidel redate în practica prezentei decizii.

*

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În fine, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

În incidenţa acestui caz, recurentul inculpat A. a susţinut, în esenţă, că pedeapsa ce i-a fost aplicată nu se află în limite legale, întrucât legea penală mai favorabilă a fost greşit stabilită, urmare a faptului că, în procesul de comparare a legilor penale succesive, a fost avută în vedere varianta agravată a infracţiunii de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, în forma actuală.

În acest sens a arătat că, întrucât funcţia de primar nu constituia, la momentul pretinderii foloaselor necuvenite (vara anului 2013), un element circumstanţial de agravare al infracţiunii de luare de mită, reglementarea ei ca atare după săvârşirea infracţiunii imputate (respectiv, începând cu data de 01.02.2014, prin art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, în forma actuală) nu îi este opozabilă, întrucât ar presupune aplicarea retroactivă a legii noi, mai aspre.

În consecinţă, a susţinut că, în speţă, corecta aplicare a principiului mitior lex presupunea compararea dispoziţiilor în vigoare la momentul săvârşirii faptei - art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la data faptelor), care sancţionau infracţiunea de luare de mită cu închisoare între 3 ani şi 12 ani, cu dispoziţiile art. 289 alin. (1) C. pen. actual (fără aplicarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma actuală), care sancţionează aceeaşi infracţiune cu închisoare de la 3 ani la 10 ani, proces în urma căruia se impunea a se decela ca lege penală mai favorabilă actualul C. pen.

Deopotrivă, a susţinut că aceeaşi împrejurare - funcţia de demnitate publică în care ar fi săvârşit infracţiunea, a constituit, în apel, motivul majorării pedepsei, motiv pentru care aceasta se află, în mod evident, în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează, cu valoare de principiu, că motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. este incident numai în situaţia în care pedeapsa stabilită prin decizia atacată, prin raportare la toate normele de drept substanţial relevante pentru tratamentul sancţionator, astfel cum au fost reţinute în mod definitiv, este nelegală. Prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate, aşadar, erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar şi a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancţiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator impus de legiuitor.

În toate cazurile, legalitatea sancţiunilor penale este examinată, însă, prin raportare la încadrarea juridică şi la legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum au fost acestea reţinute prin decizia definitivă recurată.

Aplicarea principiului mitior lex este o operaţiune complexă, indisolubil legată de fapta comisă şi autorul ei, prin care, în urma comparării atât a condiţiilor legale de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi a celor referitoare la pedeapsă, reglementate în legile penale succesive, instanţa determină care dintre respectivele legi conduce, în cauza dedusă judecăţii, la un tratament sancţionator mai favorabil.

Drept urmare, implicând o evaluare a unor chestiuni de temeinicie, privitoare la individualizarea tratamentului sancţionator, stabilirea legii penale mai favorabile constituie atributul exclusiv al instanţelor învestite cu judecarea cauzei - în fond sau în apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept - iar nu al instanţei învestite în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie. Pe cale de consecinţă, modalitatea de evaluare şi determinare a legii penale mai favorabile într-o cauză dată nu poate fi, în sine, cenzurată de instanţa de casaţie, prin prisma vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

În cauza de faţă, Înalta Curte constată, însă, că susţinerile recurentului inculpat A. în recurs în casaţie aduc numai aparent în discuţie problematica alegerii legii penale mai favorabile. În realitate, recurentul critică o chestiune subsumată principiului general al legalităţii sancţiunilor de drept penal, prevăzut de art. 2 alin. (1), (2) C. pen., referitoare la pretinsa aplicare retroactivă a unei variante agravate a luării de mită neprevăzută de lege la data săvârşirii faptei, respectiv, cea prevăzută de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Antamând, astfel, o problemă de legalitate a pedepsei aplicate, aceste critici se subsumează, formal, cazului de recurs în casaţie supus analizei, Înalta Curte constatând, însă, caracterul lor nefondat.

Sub un prim aspect, reţine că susţinerile recurentului se fundamentează, în mod determinant, pe o premisă eronată, respectiv aceea a săvârşirii infracţiunii de luare de mită la momentul pretinderii iniţiale a foloaselor necuvenite (moment reţinut în speţă ca fiind cel al consumării activităţii infracţionale). Urmarea inevitabilă a acestei aprecieri este o pretinsă lipsă de relevanţă juridică, în ceea ce priveşte legea penală incidentă, a actelor ulterioare de primire a foloaselor necuvenite, reţinute în sarcina aceluiaşi inculpat.

Poziţia recurentului reflectă statuările asemănătoare ale instanţei de apel, care a reţinut că luarea de mită s-a consumat instantaneu la momentul pretinderii sumei de bani, primirea ulterioară a acesteia, în baza unei rezoluţii unice şi în realizarea aceluiaşi scop infracţional, prezentând relevanţă doar sub aspect probator, fără ca faptele să îşi piardă caracterul unitar.

Statuările instanţei de apel, deşi principial corecte, reflectă totuşi o apreciere eronată a datei săvârşirii infracţiunii în ipoteza regăsită în speţă şi, prin aceasta, a momentului în raport de care trebuie identificată legea penală aplicabilă respectivei infracţiuni unice. Întrucât justa soluţionare a cauzei este condiţionată de clarificarea acestei probleme de drept, Înalta Curte va examina problematica epuizării luării de mită numai în măsura necesară cenzurării criticilor recurentului, valorificarea legii penale în calea recursului în casaţie nefiind posibilă, astfel cum se va argumenta în cele ce succed.

Înalta Curte constată că, deşi infracţiunea de luare de mită reţinută în sarcina inculpatului A. s-a consumat la data actului iniţial, de pretindere a unui procent de 10% din valoarea contractului ce urma a fi încheiat (dată la care s-a realizat elementul material al luării de mită în modalitatea normativă a "pretinderii"), actele subsecvente, reţinute definitiv prin decizia recurată şi concretizate în primirea, în mai multe rânduri, a unei părţi a folosului necuvenit pretins, se circumscriu în mod natural laturii obiective a aceleiaşi infracţiuni.

Aceste acte ulterioare se află în strânsă legătură, obiectiv şi subiectiv, cu acţiunea iniţială de pretindere, săvârşirea ultimului act de primire având, juridic, semnificaţia epuizării infracţiunii, moment distinct şi ulterior celui al consumării sale.

În acest sens, se impune observaţia că, în cazul infracţiunilor al căror element material cunoaşte variante normative alternative, săvârşirea uneia dintre acestea marchează consumarea infracţiunii, ceea ce nu înseamnă, însă, că săvârşirea faptei şi în alte modalităţi regăsite în norma de incriminare ar fi complet lipsită de relevanţă penală. Comiterea ulterioară a altor variante alternative ale elementului material al luării de mită obiectivează, atunci când între actele succesive există o strânsă legătură obiectivă şi subiectivă, etape diferite de realizare a unei activităţi ilicite unice, împreună alcătuind o unitate naturală de infracţiune.

Unitatea naturală colectivă de infracţiune presupune, aşadar, o anumită desfăşurare în timp, cunoscând un moment al consumării infracţiunii - cel al săvârşirii primei modalităţi alternative a elementului material şi un moment distinct al epuizării - echivalent datei săvârşirii ultimei variante normative. Contrar susţinerilor recurentului, acest moment al epuizării are relevanţă penală, el marcând data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data în raport de care se stabileşte legea penală aplicabilă întregii activităţi ilicite.

A raţiona în sens contrar înseamnă a admite că, atunci când activitatea ilicită a infractorului cunoaşte o succesiune de acte subsumate unei infracţiuni unice, de natură a agrava răspunderea sa penală, contribuţiile ulterioare actului iniţial să fie plasate în afara sferei de aplicare a legii penale şi, prin aceasta, să devină lipsite de consecinţe juridice, în pofida indisolubilei lor legături cu activitatea originară, ce a marcat momentul consumativ al infracţiunii.

Constituind, prin urmare, o formă a unităţii naturale de infracţiune cu desfăşurare în timp, luării de mită reţinute în speţă îi sunt aplicabile, mutatis mutandis, regulile cu valoare de principiu regăsite în Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem, prin care s-a stabilit că, în cazul infracţiunilor continue, data în raport de care se produc consecinţele juridice referitoare, inter alia, la aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, este data încetării acţiunii sau inacţiunii, adică data epuizării infracţiunii.

În contextul acestor consideraţii teoretice, notând că infracţiunea de luare de mită reţinută în sarcina recurentului inculpat A. s-a epuizat, astfel cum s-a reţinut prin hotărârea definitivă, în anul 2015 (odată cu primirea, de către recurent, a unei reduceri de 30-40% din preţul cazării la N., în perioada 05.02.2013-21.03.2015, în baza rezervărilor efectuate prin SC K. SRL şi care au totalizat suma de 22.850 RON), Înalta Curte constată că, raportat la data săvârşirii infracţiunii astfel configurată, unica lege penală aplicabilă întregii activităţi ilicite era C. pen. actual, cu toate consecinţele inerente în planul regimului sancţionator.

Prin urmare, din perspectiva identificării legii penale aplicabile, data săvârşirii infracţiunii de luare de mită nu este corespunzătoare anului 2013, când a avut loc consumarea acesteia în modalitatea alternativă a "pretinderii" folosului necuvenit, ci anului 2015, când au fost săvârşite actele materiale de "primire" a folosului astfel pretins anterior. Raportat la o atare constatare, în cauză nu se ridica, în realitate, problema unei succesiuni de legi penale şi, prin urmare, nici a stabilirii legii penale incidente în condiţiile art. 5 C. pen., legea aplicabilă fiind C. pen. actual, ca lege aflată în vigoare la data săvârşirii faptei.

Această constatare nu poate fi, însă, valorificată în actualul cadru procesual, având în vedere, pe de o parte, specificul recursului în casaţie, astfel cum a fost reţinut în considerentele prezentei decizii. Pe de altă parte, se constată că o eventuală soluţie de aplicare a legii penale actuale, în vigoare şi la data săvârşirii faptei, ar avea ca efect o agravare inevitabilă a situaţiei recurentului, contrar principiului non reformatio in pejus consacrat de art. 444 C. proc. pen.

Aceasta deoarece regimul sancţionator aplicabil recurentului inculpat în baza legii noi ar fi mai aspru decât cel de care a beneficiat, în mod definitiv, în prezenta cauză, ca urmare a incidenţei variantei agravate a infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (introdusă prin art. 79 pct. 4 din Legea nr. 187/2012 începând cu data de 01.02.2014), iar pe de altă parte, ca urmare a posibilei valorificări, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, a tuturor actelor materiale parte a conţinutului infracţiunii unice săvârşite.

Prin urmare, susţinerea recurentului inculpat privind aplicabilitatea în cauză a noului C. pen. ca lege penală mai favorabilă, însă fără reţinerea cauzei de agravare analizate, se relevă, în contextul descris, ca nefondată, ea grefându-se pe premisa eronată a considerării datei consumării infracţiunii ca dată a săvârşirii acesteia, ignorându-se, însă, pluralitatea actelor subsecvente aflate în legătură indisolubilă cu pretinderea iniţială şi integrate, în mod natural, în structura infracţiunii unice de luare de mită reţinute în speţă.

În mod asemănător, susţinerea recurentului referitoare la reţinerea nelegală, în procesul de comparare teoretică a legilor penale succesive, a incidenţei circumstanţei prevăzute de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi care ar fi condus la aplicarea retroactivă a unei dispoziţii legale care nu era în vigoare la data comiterii faptelor, este nefondată. Sub acest aspect, concluzia instanţei de recurs în casaţie privind neincidenţa în speţă a prevederilor art. 5 C. pen. face superfluă o evaluarea detaliată a acestor ultime critici ale recurentului, de vreme ce ele nu se raportează pertinent la coordonatele în care se impunea, în mod real, identificarea legii penale incidente.

În fine, raportat la nemulţumirile exprimate de recurent cu privire la majorarea pedepsei în apel, Înalta Curte constată că individualizarea judiciară a pedepsei nu poate fi cenzurată în procedura extraordinară a recursului în casaţie întrucât, presupunând evaluarea unor elemente de fapt, această operaţiune nu aduce în discuţie legalitatea regimului sancţionator aplicat recurentului prin hotărârea definitivă, ci doar a temeiniciei acestuia.

Sub rezerva considerentelor anterior expuse, evaluând legalitatea pedepselor efectiv aplicate recurentului A. prin hotărârea atacată, Înalta Curte constată că nu este incidentă o situaţie de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului pentru infracţiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 se plasează în interiorul limitelor legale prevăzute de legea penală reţinută în mod definitiv ca fiind incidentă (limite cuprinse între 3 ani la 12 ani închisoare), sancţiunea fiind totodată, conformă şi limitelor mai aspre prevăzute de legea nouă, cuprinse între minimul de 4 ani închisoare şi maximul de 13 ani şi 4 luni închisoare.

Pentru considerentele prezentate, constatând neîntemeiate criticile formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 766/A din data de 5 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Urmare acestei soluţii, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., va dispune ca onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, să fie plătit din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 766/A din data de 5 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 aprilie 2021.

GGC - GV