Limits of cassation review under Article 438(1)(7) of the Code of Criminal Procedure: prohibition of factual re-evaluation and challenges to evidentiary assessments.

Asupra recursurilor în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 3001 din data de 22 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, instanţa de fond a dispus următoarele:

În baza art. 386 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice, dată faptelor prin rechizitoriu, referitor la inculpatul A., din infracţiunile prev. de art. 291 alin. (1) Noul C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 Noul C. pen., art. 29 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 656/2002 (republicata), cu aplic. art. 5 Noul C. pen., art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 Noul C. pen., art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 Noul C. pen., art. 323 Noul C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (1) Noul C. pen., în infracţiunile prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma anterioară 01.02.2014), art. 29 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 656/2002 (forma anterioară 01.02.2014), art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 (forma anterioară 01.02.2014), art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. 1969, art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. 1969 şi art. 5 Noul C. pen.

În baza art. 386 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice, data faptelor prin rechizitoriu, referitor la inculpata B., din infracţiunile prev. de art. 48 alin. (1) Noul C. pen. rap. la art. 291 alin. (1) Noul C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 Noul C. pen., art. 29 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 656/2002 (republicată), cu aplic. art. 5 Noul C. pen., art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 Noul C. pen., art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 Noul C. pen., art. 323 Noul C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (1) Noul C. pen., în infracţiunile prev. de art. 26 C. pen. 1969 rap. la art. 257 alin. (1) C. pen. 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma anterioară 01.02.2014), art. 29 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 656/2002 (forma anterioară 01.02.2014), art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. 1969, art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. 1969 şi art. 5 Noul C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma anterioara 01.02.2014) cu aplic. art. 5 Noul C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 656/2002 (forma anterioară 01.02.2014) cu aplic. art. 5 Noul C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 (forma anterioară 01.02.2014) cu aplic. art. 5 Noul C. pen.

În baza art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplic.art. 5 Noul C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa închisorii de 1 an pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma participaţiei improprii.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. 1969 a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 Noul C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa închisorii de 1 an pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătura privata, în forma participaţiei improprii.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. 1969 a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. 1969 şi 34 alin. (1) lit. b) C. pen. 1969 a contopit pedepsele menţionate mai sus, urmând ca inculpatul sa execute pedeapsa închisorii rezultantă de 1 (un) an.

Inculpatul urmează să execute pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei rezultante.

În baza art. 81 C. pen. din 1969 şi art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante şi a celei accesorii pe un termen de încercare de 3 ani.

A atras atenţia inculpatului că săvârşirea de noi infracţiuni în termenul de încercare atrage revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. coroborat cu art. 241 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a constatat încetarea de drept a arestării preventive a inculpatului A..

În baza art. 88 C. pen. 1969 a dedus perioada reţinerii şi arestării preventive de la 12.01.2015 la 23.06.2015 şi de la 25.11.2016 la zi.

A dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului A., dacă nu este arestat în altă cauză.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a achitat-o pe inculpata B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 26 C. pen. 1969 rap. la art. 257 alin. (1) C. pen. 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma anterioară 01.02.2014) cu aplicarea art. 5 Noul C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a achitat-o inculpata B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 656/2002 (forma anterioară 01.02.2014) cu aplic. art. 5 Noul C. pen.

În baza art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 Noul C. pen., a condamnat-o pe inculpata B., la pedeapsa închisorii de 1 an pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma participaţiei improprii.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. 1969 a aplicat inculpatei pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplic.art. 5 Noul C. pen., a condamnat-o pe inculpata B., la pedeapsa închisorii de 1 an pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma participaţiei improprii.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. 1969 a aplicat inculpatei pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. 1969 şi 34 alin. (1) lit. b) C. pen. 1969 a contopit pedepsele menţionate mai sus, urmând ca inculpata să execute pedeapsa închisorii rezultantă de 1 (un) an.

În baza art. 81 C. pen. din 1969 şi art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante şi a celei accesorii pe un termen de încercare de 3 ani.

A atras atenţia inculpatei că săvârşirea de noi infracţiuni în termenul de încercare atrage revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii A. şi B..

Prin Decizia penală nr. 533/A din data de 18 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu majoritate, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi de către inculpaţii A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 3001 din data de 22 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond:

Cu privire la inculpatul A.:

A făcut aplicarea art. 5 C. pen. şi pe cale de consecinţă:

În temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 291 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 49 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 129/2019 cu aplic. art. 5 C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplic. art. 10 din Legea nr. 187/2012 a contopit pedepsele anterior menţionate, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare la care adaugă sporul obligatoriu de 10 luni închisoare (o treime din pedepsele care nu se execută), în final inculpatul având de executat pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 10 luni închisoare în regim de detenţie.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei rezultante, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, pe durata executării pedepsei rezultante.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen. a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată durata reţinerii şi arestării preventive executate în cauză, de la data de 12 ianuarie 2015 la data de 23 iunie 2015 şi respectiv de la data de 25 noiembrie 2016 la data de 22 decembrie 2016.

Cu privire la inculpata B.:

A dispus aplicarea art. 5 C. pen. şi pe cale de consecinţă:

În temeiul art. 26 C. pen. 1969 rap. la art. 257 alin. (1) C. pen. 1969, cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. 1969 şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata B. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 C. pen. 1969, interzice inculpatei drepturile prevăzute de ar. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. 1969 (dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat), ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 29 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare anterior modificării aduse prin Legea nr. 187/2012) cu aplic. art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. 1969 şi art. 5 C. pen. a condamnat pe aceeaşi inculpată la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 C. pen. 1969, a interzis inculpatei drepturile prevăzute de ar. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. 1969 (dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat), ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., a condamnat pe aceeaşi inculpată la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pe o durată de 3 ani, care se va executa de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, care se va executa dacă pedeapsa principală va deveni executabilă.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplic. art. 10 din Legea nr. 187/2012 a contopit pedepsele anterior menţionate, urmând ca inculpata B. să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare la care adaugă sporul obligatoriu de 8 luni închisoare (o treime din pedepsele care nu se execută), în final inculpata având de executat pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 91 şi art. 92 din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 8 luni închisoare, pe un termen de 4 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata acestui termen, inculpata trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Ilfov, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a impus inculpatei să execute obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 90 zile, în cadrul S.P.G.C. - Serviciul Public de Gospodărire Comunală sau în cadrul Primăriei Pantelimon, astfel cum se va stabili de către consilierul de probaţiune.

În temeiul art. 91 alin. (4) din C. pen., a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., referitoare la cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 45 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pe o durată de 3 ani, care se va executa de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, care se va executa dacă pedeapsa principală va deveni executabilă.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., a dispus confiscarea de la fiecare dintre inculpaţii A. şi B. câte 1.015.176,66 RON.

În temeiul art. 274 alin. (2) din C. proc. pen., a obligat pe fiecare dintre inculpaţi la plata sumei de 7.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat aferente fazei de urmărire penală şi fazei de judecată în primă instanţă.

A înlăturat menţiunea privind ridicarea sechestrului asigurator instituit prin Ordonanţa nr. 37/P/2014 din data de 14.01.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor A. şi B. prin Ordonanţa nr. 37/P/2014 din data de 14.01.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie pentru garantarea executării confiscării speciale şi a cheltuielilor judiciare la care au fost obligaţi inculpaţii.

Totodată, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, nr. 533/A din 18.06.2020, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B. în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Prin motivele de recurs în casaţie formulate de inculpata B., prin avocat C., s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esenţă, apărarea inculpatei a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, casarea deciziei penale atacate şi pe cale de consecinţă, achitarea inculpatei sau trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel. A arătat că faptele concrete pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă.

Astfel, cu privire la infracţiunea de complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, a arătat că probele administrate în cercetarea judecătorească (atât în fond, cât şi în apel) conduc către certitudinea că inculpata nu a interacţionat cu martorul denunţător D. în perioada de referinţă decembrie 2012 - octombrie 2013, nu i-a creat acestuia, nici direct, nici indirect, convingerea că inculpatul A. ar fi acţionat infracţional şi nici nu a avut vreun rol stabilit sau prezumat în legătură cu acuzaţia că ar fi înlesnit primirea unor sume pretinse de inculpatului A. de la martorul denunţător.

În acest sens, s-a precizat că faptele imputate inculpatei nu au un corespondent în realitatea obiectivă, în sensul că aceasta nu a întărit convingerea martorului denunţător D. în vreun fel şi nici nu a înlesnit în vreo formă predarea unor sume de bani de către martor. În susţinerea acestui aspect, a menţionat declaraţiile martorilor E., F., G., şi a martorului denunţător D..

În opinia apărării, modalitatea de descriere a activităţii acestei inculpate conduce la ipoteza că acţiunea sa este încadrabilă juridic ca o complicitate ulterioară ceea ce necesită în mod obligatoriu stabilirea momentului la care s-a consumat infracţiunea pentru care complicele realizează acte de ajutor.

Aşadar, a precizat că probatoriul administrat în cauză confirmă doar interesul urmărit constant de D., încă din luna decembrie 2011, privitor la primirea de la A.N.A.F. a unor sume de bani cu titlu de rambursări T.V.A., aspect dovedit şi prin înscrisurile depuse şi administrate în cauză.

Cu privire la infracţiunea de spălare a banilor, a susţinut că în lipsa unor probe privind săvârşirea infracţiunii predicat din care provin bunurile supuse spălării, nu există bază probatorie pentru a reţine infracţiunea de spălare a banilor.

De asemenea, a mai menţionat că probatoriul administrat în cauză relevă că modul de acţionare al inculpaţilor se poate subsuma cel mult nerespectării mandatului civil, nefiind incidentă răspunderea penală.

A mai arătat că infracţiunea de spălare a banilor nu există în modalitatea prevăzută de norma de incriminare, deoarece sumele transferate au fost manipulate cu respectarea dispoziţiilor legale, atât în privinţa procedurilor de transfer, cât şi în privinţa titlului sub care au fost obţinute diversele sume indicate în actul de sesizare.

Cu privire la infracţiunea de participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma continuată, a arătat că în cauză ambele părţi semnatare sunt reale, şi-au asumat semnăturile şi conţinutul contractului referitor la suma de bani ce face obiectul acestei convenţii. Contractul de împrumut şi chitanţa de restituire au fost semnate de cele două martore, neexistând vreo operaţiune de plăsmuire, totală sau parţială.

A mai precizat apărarea că, acţiunea de constituire a unui înscris realizat ad probationem nu poate fi asimilată unei fapte penale, fiind situată în sfera de aplicare a legii civile.

Modalitatea normativă descrisă în actul de acuzare, falsificarea în modalitatea menţionării de aspecte nereale în conţinutul înscrisului cu ocazia întocmirii acestuia, nu are corespondent în textul incriminator aplicabil în cauză, astfel că soluţia de condamnare este greşită, faptele reţinute în sarcina inculpatei neîncadrându-se în tipicitatea normei de incriminare.

Mai mult, a susţinut că prin modul în care instanţa de apel a justificat condamnarea inculpatei pentru infracţiunile de complicitate la trafic de influenţă, spălare de bani şi fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, se încalcă art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin motivele de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B., prin avocat H., s-a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esenţă, apărarea recurenţilor inculpaţi a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale atacate şi să se dispună achitarea inculpaţilor, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Sub un prim aspect, s-a arătat că acţiunile desfăşurate de inculpaţi nu întrunesc condiţiile de tipicitate obiectivă pentru a fi considerată faptă de trafic de influenţă şi de spălare a banilor, fiind atribuite în mod nelegal acţiuni şi activităţi pe care nu le-au comis ori despre care nu au avut cunoştinţă, iar concluzia instanţei de apel este rezultatul unei greşite aplicări a legii.

În susţinerea acestui motiv, a arătat că potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în actuala reglementare a infracţiunii de trafic de influenţă, legiuitorul a adăugat o nouă condiţie de tipicitate necesară pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să promită cumpărătorului de influenţă că îl va determina pe funcţionarul public sau pe o altă persoană dintre cele menţionate de lege să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Aşadar, realizarea acestei din urmă condiţii presupune asumarea din partea făptuitorului a obligaţiei, a angajamentului de a-l determina pe funcţionar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influenţă. Cu alte cuvinte, în lipsa promisiunii făptuitorului că îl va determina pe funcţionarul public sau altă persoană să aibă conduita solicitată de cumpărătorul de influenţă, nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă.

Sub un al doilea aspect, s-a invocat împrejurarea că în cauză nu a fost respectat principiul nemijlocirii, întrucât legiuitorul a prevăzut o dispoziţie imperativă de readministrare a declaraţiilor care au fundamentat soluţia de achitare fără a exista posibilitatea pentru instanţa de apel să dispună selectarea unora dintre aceste probe. În cauză, instanţa de apel a apreciat selectiv asupra probelor pe care completul urma să le cerceteze nemijlocit, ceea ce echivalează cu o lipsă de rol activ în aplicarea principiului nemijlocirii de către cel de-al treilea membru al completului de judecată, situaţie care pune în evidenţă o soluţie nelegală în privinţa posibilităţii de examinare a sentinţei penale şi a aprecierii pertinenţei, concludenţei şi utilităţii mijloacelor de probă care nu au fost cercetate nemijlocit.

Un alt aspect invocat vizează schimbarea obiectului învinuirii şi extinderea limitelor învestirii. S-a susţinut că, în speţă, instanţa de apel a condamnat recurenţii pentru o altă situaţie de fapt decât cea reţinută în sarcina inculpaţilor la data sesizării instanţei şi pentru care instanţa de fond pronunţase o soluţie de achitare.

Cu privire la infracţiunea de spălare a banilor, în opinia apărării, există două aspecte principale care conduc la absenţa tipicităţii obiective a acestei infracţiuni, pe de o parte tranzacţiile au presupus depuneri de numerar într-un cont bancar de către F., iar pe de altă parte, sumele au rămas în conturi bancare, fiind disponibile şi vizibile, fără a fi disimulată identitatea, traseul sau destinaţia lor.

Referitor la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, inculpaţii au invocat, de asemenea, lipsa tipicităţii obiective a infracţiunii. Ipoteza reţinută de instanţa de apel potrivit căreia participantul la o infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată ar fi şi terţ faţă de propria faptă în legătură cu înscrisul falsificat nu poate fi primită căci ar presupune o dublă incriminare, aspect care contravine principiilor fundamentale ale dreptului penal.

S-a susţinut că interpretarea dată de instanţa de apel în sensul că infracţiunea de fals se consumă la momentul punerii în circulaţie a înscrisului falsificat, prin modalitatea normativă a uzului, constituie o extensie a acuzaţiei, o interpretare a legii care nu poate fi acceptată, căci ar însemna că infracţiunea de fals devine imprescriptibilă, ceea ce ar fi împotriva voinţei legiuitorului.

Au mai arătat recurenţii inculpaţi, prin apărător, că soluţia adoptată de instanţa de apel, prin calificarea faptei de fals ca fiind circumscrisă dispoziţiilor legii penale anterioare ca mitior lex, dar finalizată prin alegerea legii penale noi ca o consecinţă a exercitării acţiunii de uz a înscrisului, este o soluţie nelegală, raportat la modul de consumare a infracţiunii de fals, care are loc la momentul la care autorul concepe un înscris falsificat cu scopul de a produce consecinţe juridice.

În concluzie, pentru motive arătate în cererea formulată, apărarea recurenţilor inculpaţi A. şi B. a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei instanţei de apel, cu consecinţa achitării inculpaţilor în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru fiecare dintre infracţiunile reţinute în sarcina acestora.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., cererile de recurs în casaţie au fost comunicate Ministerului Public.

La data de 13.11.2020, au fost înregistrate la dosarul cauzei concluziile scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie prin care s-a solicitat în esenţă, respingerea, ca inadmisibile, a cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţi. S-a arătat că aspectele invocate de inculpaţi în susţinerea căii de atac nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casaţie indicat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât criticile inculpaţilor vizează considerentele instanţei de apel, raţionamentul logico-juridic care a condus instanţa de apel la interpretarea faptelor, a probelor şi a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă şi se tinde la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută cu caracter definitiv de instanţa de apel.

De asemenea, la data de 19.11.2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul pentru efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracţiunile de corupţie săvârşite de militari a depus la dosar concluzii scrise, solicitând respingerea cererilor de recurs în casaţie, ca inadmisibile. În esenţă, s-a susţinut că motivele invocate de recurenţii inculpaţi vizează situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanţa de apel.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie, la data de 04.01.2021 dosarul de recurs în casaţie a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2021, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 05.02.2021, dată până la care, de asemenea, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Totodată, prin cererea formulată de recurenta inculpată B. şi depusă la dosarul cauzei, prin avocat, s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză, s-a dispus formarea dosarului asociat nr. x/2021 în cadrul căruia a fost soluţionată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată de recurenta inculpată B..

Astfel, prin încheierea din 05 februarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curţi, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României formulată de recurenta B. privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea din data de 05 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererilor de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei completului competent, în compunere de trei judecători, pentru judecarea pe fond a recursurilor în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., fiind fixat termen în cauză în acest sens la data de 05 martie 2021.

Cu prilejul dezbaterilor asupra recursurilor în casaţie de la termenul din 05.03.2021, s-au luat concluziile apărării recurenţilor inculpaţi şi ale parchetului, acestea fiind redate pe larg în încheierea de şedinţă de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie.

Analizând recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Premergător analizei motivelor de recurs în casaţie invocate în cauză de către inculpaţii A. şi B., Înalta Curte subliniază următoarele aspecte:

Recursul în casaţie, în reglementarea noului C. proc. pen., reprezintă o cale extraordinară de atac, echivalentă ultimului nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar pentru motive circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, în cuprinsul art. 438 C. proc. pen.

În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei, relative la asigurarea celerităţii procesului penal, prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie.

Drept urmare, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind, în schimb, o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casaţie", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a cenzura orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante, grave, şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite, cu autoritate de lucru judecat, de către instanţele de fond, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea definitivă.

Calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Analizând, în aceste coordonate de principiu, cererile de recurs în casaţie formulate în cauză, Înalta Curte constată că inculpaţii A. şi B. nu au invocat veritabile aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate, ce ar putea fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., ci, în principal, au circumscris criticile aduse chestiunilor de fapt reţinute de către instanţa de apel în hotărârea atacată, care, în opinia apărării, nu corespund exigenţelor normelor de incriminare în baza cărora au fost condamnaţi inculpaţii, făcându-se referiri la probatoriul administrat în cauză, la declaraţiile din dosar şi la faptul că probele administrate nu dovedesc îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor.

Mai exact, argumentele inculpaţilor expuse în cuprinsul cererilor de recurs în casaţie, prin care se evocă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel ori interpretarea dată de aceasta probatoriului administrat, reflectă, în realitate, o solicitare de rejudecare a cauzei subsecvent reaprecierii şi cenzurării probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel şi dispunerii unei soluţii favorabile celor doi inculpaţi - de achitare.

Or, de vreme ce tind, în esenţă, la reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, susţinerile recurenţilor nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că în speţă instanţa de apel a constatat că situaţia de fapt aşa cum a fost reţinută în cauză şi probatoriul administrat relevă că faptele inculpatului A. se circumscriu infracţiunilor de trafic de infracţiunii de trafic de influenţă, spălare de bani şi participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, precum şi că faptele inculpatei B. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de complicitate la trafic de influenţă, spălare de bani şi participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

Astfel, prin decizia atacată, în cauză s-a constatat că fapta inculpatului A., care în perioada octombrie 2012 - ianuarie 2013 în calitate de ofiţer activ la acel moment, ce îndeplinea funcţia de şef grupare sectoare informativ-operative în Direcţia Generală de Prevenire şi Combatere Terorism din cadrul Serviciului Român de Informaţii a pretins şi, ulterior, în perioada decembrie 2012 - octombrie 2013, a primit de la martorul denunţător D. (administrator al SC I. SRL şi SC J. SA), prin intermediul lui G. (auditor financiar şi cenzor al SC J. SA), suma totală de 2.030.353,32 RON, echivalent a 462.567,61 euro, compusă din:

- 1.648.400 RON, echivalent a 374.078,01 euro (deşi iniţial a pretins suma de 400.000 euro), sumă primită în numerar în contul bancar deschis pe numele lui K.;

- 309.952,32 RON (echivalent a 70.575,87 euro), reprezentând finanţarea cheltuielilor necesare înfiinţării, dotării şi asigurării funcţionării unei societăţi comerciale, incluzând şi un autoturism de lux, sumă ce se compune din: 113.700 RON, echivalentul a 25.840,9 euro, plătiţi pentru înfiinţarea, dotarea şi funcţionarea firmei L. SRL plus 196.252,32 RON, contravaloarea autoturismului marca x, echivalentul a 44.734,97 euro;

- 72.000 RON (echivalent a 18.000 euro), reprezentând salariul lunar de 8.000 RON pentru soţia sa B.;

pentru a-şi folosi influenţa, prin prisma funcţiei deţinute, asupra unor funcţionari publici, factori de decizie în cadrul Ministerului Finanţelor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Garda Financiară, promiţând, totodată, determinarea acestora să îndeplinească sau să nu îndeplinească un act ce intra în îndatoririle lor de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri, respectiv, rambursarea la timp a sumelor solicitate cu titlu de TVA de la bugetul de stat de firmele martorului denunţător sau stoparea unor controale fiscale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 291 C. pen. cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

S-a mai reţinut că fapta aceluiaşi inculpat (ofiţer activ al Serviciului Român de Informaţii până la data de 15.02.2013) care în perioada decembrie 2012 - octombrie 2013, împreună cu soţia sa B. (de asemenea, fost subofiţer în cadrul Serviciului Român de Informaţii până la data de 20.01.2010) a transferat succesiv sumele de bani obţinute în mod ilicit de la martorul denunţător D. în conturi aparţinând acestuia sau unor membri ai familiei, iar, ulterior, a constituit depozite şi a cheltuit o parte din aceste sume în interes personal, în scopul disimulării originii ilicite a sumei de 1.648.400 RON, reprezentând contravaloarea a 374.078,01 euro, produs al infracţiunii de trafic de influenţă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani prev. de art. 49 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 129/2019 cu aplic. art. 5 C. pen.

Totodată, instanţa a stabilit că fapta inculpatului A., care în cursul lunii noiembrie 2013, împreună cu inculpata B. a determinat cu intenţie, pe numita K. şi pe martora F., să semneze contractul de împrumut fără număr, datat 15.10.2012, ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului (din punct de vedere al părţilor contractante, al conţinutului, al datei de încheiere) şi chitanţa de restituire împrumut fără număr, datată 14.10.2013, ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului (din punct de vedere al conţinutului şi al datei de încheiere), care evidenţiază în mod nereal acordarea unui împrumut, respectiv, restituirea acestuia, pentru a justifica sumele de bani depuse de martora F. în contul bancar deschis pe numele numitei K. (mama inculpatei B.) la M. - Agenţia Pallady Bucureşti care, în fapt, reprezentau sumele de bani pretinse de inculpatul A., în calitate de ofiţer activ al Serviciului Român de Informaţii, martorului denunţător D., în scopul traficării influenţei sale, iar la data de 13.01.2015 respectiv 14.01.2015, împreună cu inculpata B. a folosit prin prezentarea ca probe în faţa organelor judiciare contractul de împrumut fără număr, datat 15.10.2012, ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului (din punct de vedere al părţilor contractante, al conţinutului, al datei de încheiere) şi chitanţa de restituire împrumut fără număr, datată 14.10.2013, ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului (din punct de vedere al conţinutului şi al datei de încheiere), prin depunerea acestor două înscrisuri sub semnătură privată în vederea producerii unor consecinţe juridice, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

De asemenea, în cauză, s-a constatat că fapta inculpatei B., care în perioada decembrie 2012 - octombrie 2013, cu intenţie, prin acţiunile sale a întărit convingerea martorului denunţător D. (administrator al SC I. SRL, SC J. SA), cu privire la influenţa promisă de inculpatul A. asupra unor funcţionari publici, factori de decizie în cadrul Ministerului Finanţelor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Garda Financiară şi, deci posibilitatea determinării acestora să îndeplinească sau să nu îndeplinească un act ce intra în îndatoririle lor de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri, respectiv, rambursarea la timp a sumelor solicitate cu titlu de TVA de la Bugetul de stat de firmele martorului denunţător sau stoparea unor controale fiscale şi, totodată, a înlesnit primirea sumelor pretinse de către inculpatul A. (care îndeplinea în acea perioadă, funcţia de şef grupare sectoare informativ-operative în cadrul Direcţiei Generale de Prevenire şi Combatere Terorism din cadrul Serviciului Român de Informaţii), de la acelaşi martor denunţător respectiv, a sumei totale de 2.030.353,32 RON, echivalent a 462.567,61 euro, compusă din:

- 1.648.400 RON, echivalent a 374.078,01 euro, sumă primită în numerar în contul bancar deschis pe numele lui K.;

- 309.952,32 RON (echivalent a 70.575,87 euro), reprezentând finanţarea cheltuielilor necesare înfiinţării, dotării şi asigurării funcţionării unei societăţi comerciale, incluzând şi un autoturism de lux, sumă ce se compune din:113.700 RON, echivalentul a 25.840,9 euro, plătiţi pentru înfiinţarea, dotarea şi funcţionarea firmei L. SRL plus 196.252,32 RON, contravaloarea autoturismului marca x, echivalentul a 44.734,97 euro;

- 72.000 RON (echivalent a 18.000 euro), reprezentând salariul lunar de 8.000 RON, pentru perioada februarie- octombrie 2013;

întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă prev. art. 26 C. pen. 1969 rap. la art. 257 alin. (1) C. pen. 1969, cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 5 C. pen.

S-a mai reţinut că, fapta aceleiaşi inculpate care în perioada decembrie 2012 - octombrie 2013, împreună cu inculpatul A. (ofiţer activ al Serviciului Român de Informaţii până la data de 15.02.2013), a transferat succesiv sumele de bani obţinute în mod ilicit de la martorul denunţător D. în conturi aparţinând acestora sau unor membri ai familiei, iar ulterior, a constituit depozite şi a cheltuit o parte din aceste sume în interes personal, în scopul disimulării originii ilicite a sumei de 1.648.400 RON, reprezentând contravaloarea a 374.078,01 euro, produs al infracţiunii de corupţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiuni de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare anterior modificării aduse prin Legea nr. 187/2012) cu aplic. art. 5 C. pen.

Totodată, s-a constatat că fapta inculpatei B., care în cursul lunii noiembrie 2013, împreună cu inculpatul A. a determinat cu intenţie, pe numita K. şi pe martora F., să semneze contractul de împrumut fără număr, datat 15.10.2012, ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului (din punct de vedere al părţilor contractante, al conţinutului, al datei de încheiere) şi chitanţa de restituire împrumut fără număr, datată 14.10.2013, ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului (din punct de vedere al conţinutului şi al datei de încheiere), care evidenţiază în mod nereal acordarea unui împrumut, respectiv, restituirea acestuia, pentru a justifica sumele de bani depuse de martora F. în contul bancar deschis pe numele numitei K. (mama inculpatei B.) la M. - Agenţia Pallady Bucureşti care, în fapt, reprezentau sumele de bani pretinse de inculpatul A., în calitate de ofiţer activ al Serviciului Român de Informaţii, martorului denunţător D., în scopul traficării influenţei sale, iar la data de 13.01.2015, respectiv 14.01.2015, împreună cu inculpatul A. a folosit prin prezentarea ca probe în faţa organelor judiciare contractul de împrumut fără număr, datat 15.10.2012, ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului (din punct de vedere al părţilor contractante, al conţinutului, al datei de încheiere) şi chitanţa de restituire împrumut fără număr, datată 14.10.2013, ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului (din punct de vedere al conţinutului şi al datei de încheiere), prin depunerea acestor două înscrisuri sub semnătură privată în vederea producerii unor consecinţe juridice întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

Astfel cum rezultă din decizia atacată, în determinarea legii penale mai favorabile aplicabile în cauză, instanţa de apel a constatat că infracţiunile pentru care inculpaţii A. şi B. au fost cercetaţi nu au fost dezincriminate şi totodată, constatându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că faptele există şi că au fost săvârşite de inculpaţi cu forma de vinovăţie cerută de lege, instanţa de apel a apreciat că nu se impune achitarea lor, dispunând în consecinţă condamnarea inculpaţilor.

Aşadar, în cauză, se reţine că prin decizia atacată, inculpatul A. a fost condamnat la următoarele pedepse principale de: 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă; 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplic. art. 10 din Legea nr. 187/2012, au fost contopite pedepsele anterior menţionate, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 10 luni închisoare, reprezentând o treime din celelalte pedepse care nu se execută, în final, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa principală de 3 ani şi 10 luni închisoare în regim de detenţie.

Prin aceeaşi decizie, inculpata B. a fost condamnată la pedepse principale de: 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplic. art. 10 din Legea nr. 187/2012, au fost contopite pedepsele anterior menţionate, urmând ca inculpata B. să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 8 luni închisoare, reprezentând o treime din celelalte pedepse care nu se execută, dispunându-se ca în final inculpata să execute pedeapsa principală de 2 ani şi 8 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe durată unui termen de supraveghere de 4 ani.

În cauză, recurenţii inculpaţi A. şi B. au formulat recurs în casaţie, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Potrivit acestui caz de casare, Înalta Curte subliniază că sintagma "nu este prevăzută de legea penală" priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Criticile recurenţilor inculpaţi vizează în concret greşita condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, respectiv complicitate la trafic de influenţă referitor la inculpata B., dar şi cu privire la greşita condamnare a inculpaţilor pentru infracţiunea de spălare de bani şi participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

Înalta Curte constată că în susţinerea motivelor de recurs în casaţie întemeiate de apărarea recurenţilor inculpaţi pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat că acţiunile desfăşurate de inculpaţi nu întrunesc condiţiile de tipicitate obiectivă pentru a se reţine în sarcina acestora faptele imputate, fiind atribuite în sarcina lor, în mod nelegal, acţiuni şi activităţi pe care nu le-au comis ori despre care nu au avut cunoştinţă.

S-a mai susţinut că lipsa tipicităţii obiective a infracţiunii rezultă şi din faptul că în urma cercetării judecătoreşti efectuate de instanţa de apel s-a ajuns la o concluzie diferită, care depăşeşte exerciţiul acţiunii penale, instanţa de apel având în vedere o situaţie de fapt diferită pentru care recurenţii nu fuseseră trimişi în judecată, iar astfel, în opinia apărării, s-a depăşit obiectul trimiterii în judecată.

În realitate, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs în casaţie invocate nu se susţine nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel şi care să conducă la o altă soluţie favorabilă inculpaţilor, de achitare.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că "(...) dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului" (Decizia nr. 350/RC/20 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

În cauză, în esenţă, prin motivele de recurs în casaţie formulate, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurenţii inculpaţi A. şi B. au apreciat că se impune achitarea lor, având în vedere că probatoriul administrat în cauză relevă faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi, sens în care, faptele imputate acestora şi pentru care, în mod greşit s-a dispus condamnarea lor, nu sunt prevăzute de legea penală, fiind incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.

Apărarea recurenţilor a susţinut că inculpaţilor li s-a imputat faptul că ar fi realizat acţiuni proprii prin care, în mod expres (cu intenţie după cum susţine actul de sesizare) ar fi contribuit la crearea unei convingeri martorului denunţător D. asupra unei influenţe pe care ar fi fost apt să o manifeste A. şi, respectiv, că ar fi înlesnit primirea sumelor pretinse de recurentul A., în cazul recurentei B. - acuzaţia de trafic de influenţă în forma autoratului (A.) şi a complicităţii (B.), că ar fi realizat acţiuni care ar reprezenta acte de spălare a banilor - acuzaţia de spălare a banilor în forma autoratului (A., B.), că ar fi realizat acţiuni de îndemnare asupra altor persoane (F., K.) să întocmească două înscrisuri ce materializau remiterea şi restituirea unor sume de bani de la prima către a doua persoană - acuzaţia de participaţie improprie la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În opinia apărării recurenţilor inculpaţi, conform probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti în fond şi în apel, acuzaţiile imputate celor doi recurenţi nu sunt dovedite în mod obiectiv, lipsind probele care să demonstreze existenţa tipicităţii infracţiunilor reţinute în sarcina fiecăruia dintre cei doi recurenţi.

Astfel, criticând decizia instanţei de apel prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac, apărarea recurenţilor a formulat, în esenţă, o primă critică vizând încălcarea principiul nemijlocirii, întrucât completul de apel care a soluţionat cauza nu a administrat în mod nemijlocit probele - probe testimoniale, înscrisuri, comisii rogatorii - lipsind recurenţii de dreptul fundamental de a proba lipsa de temeinicie a acuzaţiilor.

O altă critică adusă deciziei de condamnare prin recursul în casaţie formulat, vizează schimbarea obiectului învinuirii prin modificarea în cursul deliberării în apel a obiectului judecăţii, constând în aceea că instanţa de apel a reţinut ca fiind comisă fapta de trafic de influenţă constând în pretinderea, şi ulterior primirea, prin intermediul martorului G., a unor sume de bani profitând de problemele de natură economică prin care trecea martorul D., în timp ce recurenţii au fost trimişi în judecată pentru pretinderea, şi ulterior primirea, în mod direct, de sume de bani pentru a-şi folosi influenţa, prin prisma funcţiei deţinute, asupra unor funcţionari publici, factori de decizie în cadrul Ministerului Finanţelor, ANAF, Garda Financiară (rechizitoriu).

Pe calea recursului în casaţie s-a solicitat instanţei supreme să aibă în vedere împrejurarea conform căreia elementul material al infracţiunii pentru care fiecare dintre recurenţii inculpaţi a fost trimis în judecată nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă, fiind prezent cazul prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Însă, apărarea inculpaţilor a menţionat că în limitele cadrului procesual reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., înţelege să solicite instanţei de casaţie să observe următoarele elemente de probaţiune care dovedesc absenţa tipicităţii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, făcându-se referiri în acest sens la: Declaraţiile martorului denunţător D. din 14.03.2014, din 3.07.2015 şi de la instanţa de fond; Declaraţiile martorului G. de la dosarul de fond, prin comisie rogatorie în apel; Declaraţiile martorului F. din 19.04.2018.

A arătat apărarea recurenţilor că "probele administrate în cercetarea judecătorească (atât în fond cât şi în apel) conduc la certitudinea ca B. nu a interacţionat cu martorul denunţător D. în perioada de referinţa - decembrie 2012 - octombrie 2013, nu i-a creat acestuia, nici direct şi nici indirect, convingerea că recurentul-inculpat A. ar fi acţionat infracţional, şi nici nu a avut vreun rol stabilit sau prezumat în legătura cu acuzaţia ca ar fi înlesnit primirea unor sume pretinse de inculpatul A. de la martorul denunţător.

Un alt aspect probatoriu care infirmă afirmaţiile din decizia penală recurată, dar şi pe cel din rechizitoriu, este legat de momentul la care a avut loc întâlnirea relatată, singura de altfel la care recurenta-inculpată B. s-a aflat în apropierea martorului denunţător."

Cu privire la activitatea recurentei inculpate B., prin motivele formulate, apărarea a mai făcut referire la probele dosarului, respectiv declaraţia denunţătorului, declaraţia martorului E., declaraţia inculpatei, declaraţiile martorilor F., G. etc.

În fine, se reţine că, susţinând că au fost condamnaţi de către instanţa de apel pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, prin prisma cazului de casare reglementat de pct. 7 al art. 438 C. proc. pen., recurenţii inculpaţi A. şi B. au concluzionat că, în cauză, din examinarea probelor detaliate de apărare în cuprinsul cererii de recurs în casaţie cu privire la infracţiunile de trafic de influenţă şi spălare a banilor, reiese că nu a existat o acţiune ilicită de traficare a influenţei în schimbul căreia să se solicite foloase materiale şi nu a existat o acţiune ilicită de spălare a banilor prin acţiuni de disimulare, de ascundere de bunuri sau valori care să aibă ca scop ascunderea sursei acestor bunuri (prezumate ca având provenienţă ilicită), care să fie comisă de vreunul dintre cei doi recurenţi inculpaţi. S-a susţinut că în aceste condiţii, nu a existat nicio situaţie premisă care să presupună necesitatea întocmirii unui înscris sub semnătură privată din care să reiasă o situaţie de fapt diferită de voinţa reală a părţilor din raportul juridic respectiv.

Or, astfel cum au fost formulate toate aceste critici, evident, analizarea lor ar presupune o reapreciere a probatoriului din dosar şi stabilirea unei situaţii de fapt diferite. Împrejurările de fapt stabilite prin hotărârea de condamnare nu mai pot fi modificate în recurs, intrând deja în puterea lucrului judecat.

Aşa cum s-a argumentat în precedent, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu pot fi cenzurate de instanţa supremă în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.

Analiza conţinutului mijloacelor de probă pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori interpretarea probatoriului administrat în cauză, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Acest din urmă temei legal permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţe şi conţinutul normei de incriminare valorificate la încadrarea juridică, nicidecum reaprecierea elementelor de fapt reţinute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor referitoare la modificarea de către instanţa de apel a obiectului acuzaţiei penale, prin schimbarea obiectului învinuirii şi a limitelor învestirii, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi supusă examinării în calea extraordinară de atac promovată în cauză, întrucât, aşa cum s-a arătat în debutul expunerii, prin intermediul recursului în casaţie nu pot fi invocate şi, implicit, analizate orice încălcări ale legii, ci doar acelea pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante, subsumându-le unuia dintre cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Or, acest aspect susţinut de recurenţi nu se circumscrie vreunuia dintre motivele expres şi limitativ reglementate de textul de lege menţionat, cu atât mai puţin cazului prevăzut de pct. 7 invocat de aceştia, care vizează exclusiv verificarea concordanţei faptelor, astfel cum au fost reţinute prin hotărârea de condamnare, cu tiparul normei de incriminare, dar numai din punct de vedere al laturii obiective a infracţiunii imputate. Prin urmare, raportat la critica formulată, ceea ce se poate examina prin prisma acestui motiv de casare este dacă condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea şi nicidecum nu pot fi analizate susţinerile recurenţilor cu referire la starea de fapt ce în opinia lor diferă de cea reţinută de instanţa de condamnare.

Deopotrivă, considerente similare justifică imposibilitatea verificării de către instanţa de recurs în casaţie a susţinerilor inculpaţilor referitoare la nerespectarea, în opinia apărării, a principiului nemijlocirii, susţinându-se că în cauză completul din apel nu a administrat în mod nemijlocit probele (probe testimoniale, înscrisuri, comisii rogatorii), căci, aşa cum deja s-a arătat, în această cale extraordinară de atac nu pot fi invocate şi, implicit, analizate orice încălcări ale legii, ci numai acelea pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante, subsumându-le cazurilor reglementate de art. 438 C. proc. pen.

În acest sens, Înalta Curte ţine seama şi de scopul recursului în casaţie, care aşa cum s-a arătat, vizează exclusiv sancţionarea, prin prisma cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 438 C. proc. pen., a deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal, prin reinterpretarea probatoriului administrat, prin reevaluarea relevanţei şi suficienţei acestuia sau prin reaprecierea faptelor ori a vinovăţiei persoanei condamnate.

În mod identic, excedează examinării instanţei de recurs în casaţie şi criticile apărării recurenţilor referitoare la infracţiunea de spălare a banilor reţinută în sarcina lor prin decizia atacată, câtă vreme toate argumentele formulate vizează probatoriul cauzei.

Astfel, se reţine că recurenţii inculpaţi A. şi B. au susţinut că şi infracţiunea de spălare a banilor, în forma autoratului pentru fiecare dintre recurenţii inculpaţi, reţinută prin decizia penală recurată, a fost justificată de instanţa de apel prin aceeaşi modalitate procedurală subiectivă de înlăturare a tuturor probelor administrate în apărare în cursul procesului.

S-a arătat că există două aspecte principale care conduc la absenţa tipicităţii obiective a acestei infracţiuni - pe de o parte se constată faptul că tranzacţiile au constat în depuneri de numerar într-un cont bancar, de către F., iar pe de altă parte sumele au rămas în conturi bancare, fiind disponibili şi vizibili, fără a fi disimulată identitatea, traseul sau destinaţia lor.

S-a mai menţionat în cuprinsul motivelor de recurs că: "Pentru a înţelege întregul context vom face trimitere mai întâi la faptul că, în privinţa modului de dobândire a sumelor, infracţiunea premisă (trafic de influenţă) nu a fost dovedită şi nici nu s-a făcut vreodată proba că sumele depuse în contul lui K. ar fi avut provenienţă ilicită."

Şi sub acest aspect, apărarea recurenţilor inculpaţi a făcut referiri în cuprinsul cererii de recurs în casaţie la probele dosarului, conţinutul declaraţiilor unor martori; documente depuse la dosar de recurenţi pe care instanţa a refuzat să le observe, etc.

În fine, s-a menţionat că relevant în probaţiune asupra acuzaţiei de spălare a banilor este şi înscrisul denumit "Certificare", înscris pe care l-a scris şi semnat martorul G. - cu privire la care instanţa de apel nu a avut nicio apreciere, dar şi refuzul inexplicabil al procurorului anticorupţie de a pune la dispoziţia instanţei de apel obiectul ridicat la percheziţia domiciliară şi denumit "Agendă", acea agendă din care se pretinde că provin cele trei pagini depuse în fotocopie la dosarul prezentei cauze.

Aşa cum se poate observa, şi cu privire la această infracţiune, apărarea a susţinut că inculpaţii au fost condamnaţi pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, făcându-se însă referiri la probele dosarului şi la interpretarea dată acestora de către instanţa de apel, ceea ce constituie în realitate veritabile critici ce pot fi formulate în cadrul soluţionării cauzei în fond şi în căile de atac devolutive integral şi care în mod evident nu constituie motive de casare.

Motivele invocate vizează o reapreciere a probelor din partea Înaltei Curţi, chestiune care, în această cale extraordinară de atac, nu poate fi primită.

Pornind de la natura juridică a recursului în casaţie, prin care se realizează exclusiv un control al legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, Înalta Curte arată că motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu poate fi invocat pentru a se obţine modificarea sau completarea bazei factuale cu aspecte ce nu au fost stabilite de instanţele de fond şi/sau apel ori reconfigurarea elementelor reţinute prin decizia criticată, în circumstanţierea activităţii calificată ca infracţiune, finalitatea recursului nefiind aceea de a supune cauza penală unei noi judecăţi, în vederea remedierii greşitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru o faptă ce nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fiind, însă, obligatoriu ca toate verificările realizate în calea extraordinară de atac să se raporteze exclusiv la situaţia factuală deja stabilită de judecătorii fondului, aceasta având un caracter definitiv.

Deopotrivă, critici cum sunt neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor aşa cum au fost susţinute de apărarea celor doi inculpaţi, modul de apreciere al probatoriului, precum şi critica vizând legea penală mai favorabilă reţinută în cauză, nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie, acesta fiind scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Or, aşa cum s-a arătat, criticile apărării inculpaţilor A. şi B. formulate pe calea recursului în casaţie de faţă vizează starea de fapt stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel, încercându-se prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac conturarea unei situaţii de fapt cu totul diferită decât cea reţinută în cauză, printr-o proprie interpretare a probelor dosarului.

Şi cu privire la infracţiunea de participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, Înalta Curte constată de asemenea că apărarea recurenţilor a susţinut că se impune achitarea inculpaţilor întrucât au fost condamnaţi pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, criticându-se însă aprecierea instanţei de apel privind legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză, precum şi faptul că în opinia apărării prin situaţia de fapt reţinută de instanţa de control judiciar cu privire la această infracţiune, s-a realizat "o nouă schimbare de obiect al judecăţii fără schimbarea încadrării juridice."

Apărarea recurenţilor a susţinut că din examinarea probelor aşa cum au fost ele analizate în ceea ce priveşte infracţiunile de trafic de influenţă şi de spălare a banilor, nu a existat o acţiune ilicită de traficare a influenţei, în schimbul căreia să se solicite foloase materiale şi nu a existat o acţiune ilicită de spălare a banilor prin acţiuni de disimulare, de ascundere de bunuri sau valori care să aibă ca scop ascunderea sursei acestor bunuri (prezumate ca având provenienţă ilicită) care să fie comisă de vreunul dintre cei doi recurenţi inculpaţi. Cu alte cuvinte, s-a susţinut că nu a existat o situaţie premisă care să presupună necesitatea întocmirii unui înscris sub semnătură privată din care să reiasă o situaţie de fapt diferită de voinţa reală a părţilor acelui raport juridic.

A mai susţinut apărarea recurenţilor că soluţia adoptată de instanţa de apel, prin calificarea faptei de fals ca fiind circumscrisă dispoziţiilor legii penale anterioare ca mitior lex, dar finalizată prin alegerea legii penale noi, ca o consecinţă a exercitării acţiunii de uz a înscrisului, este o soluţie nelegală, raportat la modul de consumare a infracţiunii de fals care are loc la momentul la care autorul concepe un înscris falsificat cu scopul de a produce consecinţe juridice.

De asemenea, în opinia apărării, interpretarea dată de instanţa de apel în sensul că infracţiunea de fals se consumă la momentul punerii în circulaţie a înscrisului falsificat, prin modalitatea normativă a uzului, constituie o extensie a acuzaţiei, respectiv o interpretare a legii ce nu poate fi acceptată.

Au mai arătat recurenţii inculpaţi, prin apărător, că "din analiza efectuată asupra mijloacelor de probă, aşa cum a fost ea expusă în concluziile depuse la instanţa de apel, reiterate în recurs, în mod clar că ne aflăm în prezenţa unui raport juridic civil care a condus în final la naşterea ad probationem a celor două înscrisuri ce fac obiectul judecăţii ca fiind obiect material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, vom solicita instanţei să constate că voinţa reală a părţilor implicate în executarea acestor convenţii a fost una licită, situată în câmpul de aplicare a răspunderii civile contractuale, şi nicidecum nu se poate interpreta ad absurdum în scopul de a nega voinţa reală a părţilor cocontractante".

În fine, apărarea recurenţilor a susţinut că, în principal, acestei fapte îi lipseşte tipicitatea obiectivă de conţinut (voinţa reală a părţilor a fost aceea de a materializa raporturile juridice), iar în subsidiar, s-a arătat că îi lipseşte tipicitatea obiectivă de formă (acţiunea nefiind incriminată sub imperiul legii penale sub care a fost consumată acţiunea supusă analizei).

Or, şi sub acest aspect, solicitarea recurenţilor inculpaţi A. şi B. de a se dispune achitarea sub aspectul infracţiunii de participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, pentru care au fost condamnaţi de instanţa de apel, are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurenţii urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casaţie ca al treilea grad de jurisdicţie.

Analiza ce se solicită a fi efectuată de către instanţa de casaţie sub aspectul lipsei tipicităţii obiective a infracţiunii în discuţie, presupune în realitate reaprecierea stării de fapt şi reinterpretarea probelor dosarului, argumentele apărării recurenţilor referindu-se fie la aspecte factuale, respectiv că nu a existat o situaţie premisă care să presupună necesitatea întocmirii unui înscris sub semnătură privată din care să reiasă o situaţie de fapt diferită de voinţa reală a părţilor, fie că instanţa de apel a greşit în aprecierea legii penale mai favorabile, fie critici privind încadrarea juridică ori cu privire la reţinerea instanţei de apel a momentului consumării infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, etc, ceea ce evident în realitate nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei.

Având în vedere aspectele faptice şi elementele reţinute în circumstanţierea activităţii infracţionale, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv şi detaliate prin decizia instanţei de apel, se observă că, instanţa de apel a reţinut în esenţă că inculpatul A. la data de 13.01.2015, respectiv 14.01.2015, împreună cu inculpata B. a folosit prin prezentarea ca probe în faţa organelor judiciare contractul de împrumut fără număr, datat 15.10.2012, ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului (din punct de vedere al părţilor contractante, al conţinutului, al datei de încheiere) şi chitanţa de restituire împrumut fără număr, datată 14.10.2013, ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului (din punct de vedere al conţinutului şi al datei de încheiere).

Astfel, instanţa de apel a constant că inculpaţii au folosit înscrisurile falsificate în scopul producerii de consecinţe juridice, concluzionând aşadar că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată sub forma participaţiei improprii.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor inculpaţi A. şi B. cu privire la greşita condamnare pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată sub forma participaţiei improprii sunt de asemenea neîntemeiate, neputând fi analizate prin prisma cazului de casare invocat, câtă vreme, pe de o parte, principala critică vizează situaţia de fapt reţinută în cauză (cu referiri la voinţa reală a părţilor ce rezultă din probele dosarului etc.), ceea ce excedează obiectului analizei instanţei de casaţie, iar pe de altă parte, lipsa tipicităţii obiective a acestei infracţiuni a fost susţinută de apărarea inculpaţilor în raport de critica adusă modalităţii de stabilire în cauză a legii penale mai favorabile (respectiv, încadrarea juridică, aprecierea instanţei de apel cu privire la momentul când s-a considerat consumată această infracţiune etc.), care deopotrivă nu poate face obiectul cenzurii instanţei de casaţie.

Concluzionând, Înalta Curte constată că în raport de argumentele ce susţin recursurile în casaţie invocate în cauză, că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea stării de fapt şi reinterpretarea probelor dosarului, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Or, potrivit C. proc. pen. în vigoare, această prerogativă este atributul exclusiv al instanţelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt şi în drept, respectiv, instanţa de fond şi instanţa de apel.

Prin urmare, din această perspectivă criticile inculpaţilor sunt neîntemeiate, recursurile în casaţie formulate în cauză fiind aşadar nefondate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 533/A din data de 18 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 533/A din data de 18 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2021.

GGC - GV