Admissibility-phase ruling on judicial outrage appeal upheld as final; High Court dismisses further challenge as inadmissible.

Asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 889 din 20 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 430 C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondată cererea de suspendare a executării formulată de contestatorul condamnat A..

Totodată, în baza art. 431 raportat la art. 426 C. proc. pen., a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu contestaţia în anulare promovată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 671 din 22 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul penal nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul a fost obligat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 627 RON, să rămână în sarcina statului şi să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a decide astfel, după ce a prezentat, pe larg, soluţia dată prin Decizia penală nr. 671 din 22 septembrie 2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, prin care A. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 1 an şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea, în concurs, a două infracţiuni de ultraj judiciar, precum şi argumentele care au condus la adoptarea acesteia, Curtea a reţinut, în esenţă, că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia expresă prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. pen., ca în sprijinul contestaţiei în anulare să fie invocate sau depuse dovezi, motiv pentru care a dispus respingerea acesteia ca inadmisibilă în principiu şi, în consecinţă, şi a cererii de suspendare a executării formulată de contestator.

În acest sens, raportându-se la criticile formulate prin prisma cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen., Curtea a arătat, pe de o parte, că susţinerile condamnatului A. în sensul că nu a fost legal citat la termenul din 08 septembrie 2020 au fost invocate, prin cererea de repunere a cauzei pe rol, şi în faţa instanţei de apel, care a răspuns pe larg argumentelor învederate, iar, pe de altă parte, că respectivele susţineri nu sunt confirmate de actele dosarului nr. x/2017, din care rezultă, însă, că, raportat la modalitatea în care a primit prima citaţie emisă în cauză, acesta a primit termen în cunoştinţă, motiv pentru care nu a mai fost citat pentru termenele ulterioare, cu atât mai mult cu cât judecata în apel nu a fost întreruptă pentru vreun motiv care să impună revenirea cu procedura de citare a inculpatului până la momentul dezbaterilor (ce au avut loc la 08 septembrie 2020).

În ceea ce priveşte motivul de contestaţie reglementat de art. 426 lit. b) C. proc. pen., Curtea a constatat că, întrucât aspectele privind intervenirea prescripţiei răspunderii penale au fost invocate de contestator şi în faţa instanţei de apel, care le-a analizat motivat (la filele x din decizie), în speţă sunt incidente cele statuate prin Decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat deja incidenţa acesteia.

Totodată, analizând susţinerile invocate de contestator prin prisma cazului de contestaţie în anulare reglementat de art. 436 lit. d) C. proc. pen., Curtea a reţinut că, în cauză, prin raportare la argumentele expuse (vizând formularea unor plângeri reciproce), datele dosarului nu conduc la concluzia lipsei de imparţialitate a celor doi judecători care au compus completul de apel şi, implicit, a incompatibilităţii acestora, cu atât mai mult cu cât, pentru motivul că magistraţii ar fi formulat plângere împotriva sa, condamnatul a uzat deja de calea cererii de recuzare, care a fost respinsă ca nefondată prin încheierea din 18 iunie 2020.

S-a considerat că nici argumentele aduse în sprijinul cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. h) C. proc. pen. nu sunt confirmate de actele dosarului, de vreme ce persoana condamnată a fost legal citată pe durata procedurii desfăşurată în faţa instanţei de apel, nu era privată de libertate la momentul judecăţii şi nici nu a adus la cunoştinţa instanţei vreo împiedicare de a se prezenta, aşa încât faptul că judecarea cauzei în calea ordinară de atac a avut loc în lipsa sa a fost o opţiune personală a contestatorului.

În acest sens, s-a arătat că, prin raportare la dispoziţiile art. 420 alin. (4) C. proc. pen., motivul de contestaţie în anulare invocat este incident doar în ipoteza în care audierea inculpatului nu a avut loc, deşi era posibilă, situaţie care, însă, nu se regăseşte în speţă. Astfel, în pofida demersurilor repetate ale organului judiciar, contestatorul a ales să nu se prezinte în faţa instanţei de apel, iar prin atitudinea adoptată (depunerea a numeroase memorii, prezentarea la arhivă pentru a studia dosarul, dar nu şi la termenele de judecată, uzitarea de concedii medicale în situaţiile în care organele de poliţie încercau să pună în executare mandatele de aducere emise pe numele său) a renunţat, neechivoc, la dreptul său de a-şi expune punctul de vedere în faţa judecătorilor cauzei referitor la acuzaţiile ce i-au fost aduse, în mod nemijlocit, public şi oral. Ca urmare, s-a apreciat că, în condiţiile în care audierea nu a fost posibilă din culpa sa, contestatorul nu poate invoca acest motiv de contestaţie în anulare în scopul obţinerii redeschiderii dosarului penal în care a fost definitiv condamnat.

Împotriva Deciziei penale nr. 889 din 20 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, la data de 23 noiembrie 2020, a declarat apel condamnatul A., apreciind-o ca fiind nelegală, netemeinică şi emisă cu exces de putere, întrucât organul judiciar a tergiversat pronunţarea în cauză, arătând, totodată, că cererea de contestaţie în anulare formulată întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. pen., în raport cu criticile formulate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 4, pentru termenul de judecată din 04 martie 2021.

La acest termen, constatând întemeiată cererea formulată de apelantul condamnat A. de amânare a cauzei în vederea pregătirii apărării, a fost fixat termen de judecată la 15 aprilie 2021.

La data de 05 martie 2021, a fost înregistrată cererea apelantului condamnat A. de recuzare a membrilor completului de judecată nr. 4, cerere care a fost respinsă, prin încheierea din camera de consiliu din 16 martie 2021 a formaţiunii de judecată cu numărul imediat următor celui care a fost recuzat, respectiv Completul nr. 5.

În şedinţa de judecată din 15 aprilie 2021, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, aceasta fiind promovată împotriva unei hotărâri definitive.

Examinând apelul formulat de condamnatul A., prin prisma excepţiei invocate de parchet şi în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Dând eficienţă principiilor legalităţii căilor de atac şi liberului acces la justiţie, reglementate de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţia României, revizuită, precum şi exigenţelor determinate prin art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele şi pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.

Aşadar, revine părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

În prezenta cauză, cererea introductivă de instanţă este reprezentată de contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 671 din 22 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul penal nr. x/2017, ca instanţă de apel. Aşadar, dispoziţiile legale aplicabile în cauză sunt cele ale art. 426 - 432 C. proc. pen. referitoare la calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

Analizând dispoziţiile cuprinse în Secţiunea 1 a Capitolului V din Titlul III din C. proc. pen., se constată că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în cazurile menţionate la art. 426 C. proc. pen., iar dispoziţiile art. 431 C. proc. pen. nu prevăd nicio cale de atac împotriva soluţiei pronunţate în faza examinării în principiu a admisibilităţii acestei căi extraordinare de atac. Mai mult, potrivit art. 432 alin. (1) C. proc. pen., după ce a fost depăşită faza admisibilităţii în principiu, dacă găseşte întemeiată contestaţia în anulare, instanţa desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează de îndată la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare. Totodată, dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen. prevăd că sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 5 din 4 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 248 din 10 aprilie 2015, a stabilit că hotărârea pronunţată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului. În acest sens, s-a reţinut că aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare ulterioară admiterii în principiu, precum şi că prevederile art. 408 alin. (1) C. proc. pen. (ce reglementează calea de atac a apelului) vizează doar sentinţele nedefinitive, pronunţate în cursul judecăţii, iar nu în procedura specifică unei căi extraordinare de atac.

Aceste argumente sunt valabile şi în ceea ce priveşte decizia pronunţată în etapa admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, cum este cazul în speţă, care, în conformitate cu dispoziţiile art. 552 C. proc. pen., a rămas definitivă la data pronunţării acesteia şi, ca atare, nu este susceptibilă a fi atacată cu apel.

În aceste condiţii, raportat la prevederile legale anterior menţionate şi la aspectele statuate prin Decizia nr. 5 din 4 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 248 din 10 aprilie 2015, se constată că A. a promovat o cale de atac împotriva unei hotărâri definitive (decizie pronunţată în contestaţia în anulare formulată împotriva unei alte decizii dată în apel, la rândul ei definitivă), învestind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acesteia, deşi nu întruneşte cerinţele legale.

Or, atâta timp cât prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării căilor de atac şi împotriva hotărârilor definitive pronunţate în etapa examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, o asemenea procedură nu este admisibilă, întrucât în situaţia contrară s-ar încălca principiul instituit prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile (...) pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". În consecinţă, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 889 din 20 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori. Totodată, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că apelantul condamnat se află în culpă procesuală, îl va obliga la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, iar, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, în sumă de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 889 din 20 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă apelantul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul condamnat, în sumă de 627 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 aprilie 2021.

GGC - GV