Consumer credit appeal annulled for lacking legal grounds; bank prevails on Swiss franc loan clauses.

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la 28 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - membră a D., (i) să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 6.1 teza finala din contractul de credit nr. x din 24 iulie 2008, conform căreia dacă banca decide să modifice nivelul ratei dobânzii, ea va informa clientul despre noua valoare a ratei lunare de plată şi noua rată de dobândă aplicabilă; (ii) să oblige pârâta la întregirea art. 6.1 lit. a) al convenţiei de credit, în sensul menţionării faptului că dobânda variabilă este formată din marja fixă de 3,2500% şi valoarea indicelui de referinţă Libor 3M; (iii) să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 6 pct. 3 teza finală; (iv) să oblige pârâta la restituirea comisionului unic de credite retail în cuantum de 500 RON, faţă de împrejurarea nespecificării acestuia în cuprinsul convenţiei de credit ori al actelor de restructurare; (v) să constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare de la art. 5.1 lit. a) din condiţiile convenţiei de credit; (vi) să dispună restituirea tuturor sumele încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive; (vii) să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar de la art. 8.1 din contract şi să dispună eliminarea acesteia; (viii) să dispună stabilizarea, îngheţarea cursului de schimb CHF leu la valoarea de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate cu titlu de diferenţă de curs valutar peste valoarea cursului de schimb de la data contractării; (ix) să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din regulament valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în monedă naţională.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 3, iar pe fond a susţinut inadmisibilitatea acţiunii şi a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 273 din 17 ianuarie 2017, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat la această instanţă la 7 februarie 2017 sub nr. x/2017. Prin sentinţa civilă nr. 3142 din 17 martie 2017, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 5 aprilie 2017 sub nr. x/2017.

La 24 mai 2017, reclamanţii au modificat cererea de chemare în judecată în sensul că au solicitat şi: constatarea caracterului nul şi abuziv al comisionului de administrare cont curent şi restituirea sumelor încasate abuziv în baza acestuia; constatarea caracterului nul şi abuziv şi a clauzei referitoare la prima de asigurare definită în extrasul de cont taxa restantă în cuantum de 87,99 RON; constatarea caracterului nul şi abuziv al comisionului de acordare credit retail plătit în momentul semnării contractului pentru cea de a doua rescadenţare şi restituirea sumei încasata abuziv în baza acesteia.

La termenul de la 28 septembrie 2017, instanţa a luat act de faptul că reclamanţii au renunţat la judecata capetelor (vii), (viii) şi (ix) de cerere, vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, stabilizarea cursului monetar la valoarea de la semnarea contractului şi denominarea în moneda naţională a contractului de credit încheiat de părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 4535 din 7 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea astfel cum a fost modificată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei de la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit privind comisionul de administrare, fiind obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision de administrare la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plăţii şi până la momentul restituirii. A respins restul petitelor ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 1440 din 19 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţi şi a admis apelul formulat de pârâtă, schimbând sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a recurs la textele legale incidente situaţiei de fapt, dar le-a aplicat în mod greşit. Mai susţin recurenţii-reclamanţi că deşi au precizat motivele pentru care apreciază ca fiind abuzive clauzele contractuale invocate, instanţa de apel a respins cererea acestora, stabilind în mod greşit situaţia de fapt, iar motivarea hotărârii este evazivă şi interpretabilă.

Se arată în memoriul de recurs că deşi instanţa de apel a reţinut lipsa negocierii în ceea ce priveşte comisionul de administrare, totuşi a apreciat că nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ şi a precizat în mod eronat că valoarea şi modalitatea de calcul ale comisionului au fost stipulate foarte clar în contractul de credit, iar scopul perceperii comisionului rezultă din denumirea sa. Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat, în opinia recurenţilor-reclamanţi, dispoziţiile art. 4 pct. 1 din Legea nr. 193/2000, deoarece inserarea acestei clauze creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor, care se află în situaţia de a plăti anumite sume din motive necunoscute, iar modul de exprimare al comisionului nu este clar. Se mai arată că intimata-pârâtă ar încasa şi un al doilea comision de administrare lunar.

În ceea ce priveşte dobânda, se afirmă că instanţa de apel a interpretat în mod greşit solicitarea recurenţilor-reclamanţi referitoare la obligarea intimatei-pârâte de a menţiona un anumit tip de dobândă în contract ca o solicitare de a constata caracterul abuziv al clauzelor de la art. 6.1 şi art. 6.3. De fapt, s-a susţinut că aceste clauze contravin dispoziţiilor legale ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 8 din Legea nr. 289/2004 deoarece fac imposibil de determinat la momentul încheierii contractului cuantumul sumei de restituit. În susţinere, recurenţii-reclamanţi evocă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv cauza C-76/10 Pohotovost, prin care instanţa europeană a stabilit că lipsa menţionării dobânzii anuale efective într-un contract de credit are drept consecinţă scutirea de dobânzi şi costuri a respectivului contract.

Într-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs se arată că prin respingerea solicitării de restituire a sumelor încasate abuziv cu titlu de comision unic de credit, comision referitor la prima de asigurare şi comision de administrare cont curent, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 35 alin. b) din O.U.G. nr. 50/2010 şi ale art. 2 alin. (9) par. 3 pct. 2 din O.U.G. nr. 21/1992, modificată.

În drept, a fost indicat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse şi a răspunsului la întâmpinare formulat de recurenţii-reclamanţi, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenţii-reclamanţi au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 martie 2020, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii, a fost admis în principiu recursul şi s-a fixat termen de judecată la 29 aprilie 2020, în vederea discutării excepţiei nulităţii recursului.

La termenul de la 29 aprilie 2020 s-a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020 şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, iar ulterior prin rezoluţie a fost dispusă citarea părţilor pentru termenul de la 10 iunie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte, analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reţine următoarele:

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei care a pronunţat hotărârea atacată.

Se constată că recurenţii-reclamanţi, deşi afirmă că instanţa de apel nu a aplicat corect textele legale incidente, nu au indicat în mod concret cu ce anume a greşit aceasta, simpla trimitere la prevederi legale nefiind suficientă pentru ca Înalta Curte să analizeze cele susţinute în memoriul de recurs din perspectiva unor aspecte de nelegalitate.

Din modul în care recurenţii-reclamanţi au înţeles să motiveze calea de atac, invocând greşita reţinere a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, se observă că aceştia critică soluţia instanţei de apel pe aspecte de netemeinicie, şi nu de nelegalitate, ignorând astfel caracterul de cale extraordinară de atac a recursului şi faptul că în acest stadiu procesual nu mai pot fi reanalizate probele şi nici nu mai pot fi readuse în discuţie aspecte de fapt, cum ar fi existenţa sau nu a unei negocieri, verificarea îndeplinirii sau nu a condiţiei dezechilibrului semnificativ, analiza unor prevederi contractuale sau verificarea extraselor de cont pentru a se stabili ce comisioane a încasat sau nu banca.

Motivele de recurs reprezintă o reluare aproape în totalitate a motivelor de apel, neputând fi identificate critici aduse deciziei pronunţate în apel, obiectul recursului constituindu-l hotărârea dată în apel şi legalitatea acesteia.

În consecinţă, Înalta Curte, văzând dispoziţiile art. 489 alin. (2) şi ale art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., va admite excepţia invocată şi va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 1440 din 19 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 1440 din 19 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 iunie 2020.