Defendant liable for 294,495.78 RON damages; penalty claim time-barred, appeal annulled as unstamped.

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2020

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 11 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. prin administrator judiciar B. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 294.495,78 RON cu TVA, reprezentând plăţi făcute de reclamantă ca urmare a neexecutării contractului de către pârâtă, la plata penalităţilor contractuale de 0,05% pe zi aplicate la valoarea de 197.532 RON (35.400 euro), reprezentând lucrări neexecutate, la plata dobânzii legale aferente plăţilor în sumă totală de 294.495,78 RON făcute de reclamantă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, a lipsei de obiect şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, şi cerere de chemare în garanţie a numitelor Aversa S.A. şi D. S.R.L. La termenul de la 11 mai 2017, instanţa a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie şi constituirea unui nou dosar. Prin încheierea din 8 iunie 2017, instanţa a unit cu fondul excepţiile invocate prin întâmpinare.

Prin sentinţa nr. 11/2018 din 15 februarie 2018, Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 294.495,78 RON inclusiv TVA reprezentând despăgubiri, împreună cu dobânda legală şi cu inflaţia, calculate până la data achitării efective a debitului, a respins în rest acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta şi pârâta.

Prin decizia nr. 738/2018 din 15 iunie 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L., a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea la penalităţi de întârziere, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata de penalităţi de întârziere ca prescris şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate. Prin aceeaşi decizie, instanţa a respins apelul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat admiterea recursului, modificarea în partea a deciziei recurate şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele invocate de recurenta-reclamantă sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă afirmă că instanţa de apel a respins în mod neîntemeiat, ca prescris, capătul de cerere având ca obiect plata penalităţilor contractuale de 0,05% aplicate la valoarea de 197.532 RON (35.400 euro) reprezentând lucrări neexecutate, şi a stabilit în mod greşit că data la care a expirat termenul contractual de executare a obligaţiei recurentei-pârâte de a pune în funcţiune echipamentele furnizate este data de la care curge termenul de prescripţie privind obligarea acesteia la plata penalităţilor, respectiv 27 septembrie 2013. În opinia recurentei-reclamante, acest termen a început să curgă la 14 decembrie 2016, data la care s-au efectuat probele pentru punerea în funcţiune, astfel cum rezultă din prevederile contractului şi din dispoziţiile art. 7 şi 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi ale art. 2528 C. civ.

Într-o altă critică, se arată că recurenta-pârâtă nu şi-a respectat obligaţiile contractuale asumate deoarece pe de o parte, produsele furnizate nu au fost conforme prevederilor caietului de sarcini şi ale documentaţiei tehnice, iar, pe de altă parte, aceasta nu s-a prezentat în vederea realizării punerii în funcţiune. Recurenta-reclamantă mai arată că a fost nevoită să plătească suma suplimentară de 294.495,78 RON, TVA inclus, pentru a remedia deficienţele şi a adapta echipamentele furnizate de recurenta-pârâtă.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâta S.C. C. S.R.L. a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate.

Motivele invocate recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. sunt, în esenţă, următoarele:

Se susţine în memoriul de recurs că instanţa de apel nu face o analiză proprie a argumentelor recurentei-pârâte cu privire la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la capătul de cerere privind despăgubirile şi reţine în mod nejustificat ca moment de început al termenului de prescripţie data de 4 decembrie 2013, dată la care a fost emisă adresa nr. x, adresă care nu a fost comunicată pârâtei. În opinia recurentei-pârâte, termenul de prescripţie a început să curgă la 26 noiembrie 2012, data la care s-a constatat că echipamentele nu au atins parametrii tehnici proiectaţi.

Se mai susţine că, în mod eronat, instanţa de apel a stabilit că recurenta-pârâtă datorează despăgubiri în valoare de 294.495,78 RON pe motiv că s-ar fi dovedit că bunurile furnizate nu corespund din punct de vedere calitativ. Din probele administrate în cauză, rezultă, în opinia recurentei-pârâte, că echipamentele furnizate funcţionează în mod separat, dar nu funcţionează împreună, aceasta fiind o problema de proiectare, serviciu care nu intra în atribuţiile recurentei-pârâte. Instanţa de apel a separat obligaţiile contractuale ale subscrisei în obligaţia de a da (furnizarea echipamentelor) şi obligaţia de a face (punerea acestora în funcţiune). Recurenta-pârâtă apreciază că pentru obligaţia de a face a intervenit prescripţia contractuală, iar obligaţia de a da a fost îndeplinită, obiectul litigiului fiind nefuncţionarea echipamentelor şi nu nelivrarea acestora.

Se arată că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza dacă problemele tehnice ale echipamentelor se datorează culpei recurentei-pârâte, lucru pe care nu l-a făcut. Mai mult decât atât, se susţine că documentaţia tehnică transmisă de reclamantă nu a fost completă deoarece nu a inclus doi parametri tehnici importanţi. Recurenta-reclamantă a schimbat echipamentele alese iniţial, dar nu a modificat în mod corespunzător specificaţiile tehnice, iar recurenta-pârâtă nu era abilitată, în opinia sa, să facă aceste modificări nefiind o firmă de inginerie cu profil hidroenergetic. Recurenta-reclamantă nu a dovedit nici că ar fi comunicat aceste modificări recurentei-pârâte, ca urmare, recurenta-pârâtă concluzionează că lipsa corelării dintre componentele subansamblurilor livrate nu i se datorează şi afirmă că instanţa de apel nu a analizat culpa contractuală a părţilor în apariţia problemelor tehnice şi a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă afirmă că nu datorează nici dobânda legală la plata căreia a fost obligată în mod greşit de instanţă deoarece nu s-a demonstrat culpa sa în producerea prejudiciului pretins.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul recurentei-pârâte nu este timbrat şi că ambele recursuri sunt nule.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport prin care a solicitat judecarea recursului.

Prin încheierea din 4 martie 2020, au fost admise în principiu ambele recursuri şi s-a fixat termen de judecată la 10 iunie 2020, cu citarea părţilor, în vederea discutării excepţiei nulităţii recursurilor şi a excepţiei netimbrării referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă prin administrator judiciar, Înalta Curte constată că, deşi prin cererea de recurs a fost indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în concret s-a invocat greşita aplicare a unor norme de drept material, critici ce vor fi analizate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod. Ca urmare, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

Analizând criticile formulate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine că acest motiv de nelegalitate poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 7 şi 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, ale art. 2528 C. civ. şi aplicarea greşită a prevederilor contractului încheiat între părţi, susţinând că în mod greşit instanţa de apel a respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect obligarea recurentei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere, apreciind că data la care a expirat termenul contractual de executare a obligaţiei recurentei-pârâte de punere în funcţiune a echipamentelor, respectiv 27 septembrie 2013, este data de la care curge termenul de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligarea recurentei-pârâte la plata daunelor interese prevăzute în contract în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale constând în punerea în funcţiune a echipamentelor furnizate.

Criticile sunt nefondate. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine ca fiind corecte constatările instanţei de apel referitoare la aplicabilitatea în cauză a prevederilor Noului C. civ., având în vedere că acesta a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, iar contractul de furnizare nr. x a fost încheiat la 5 decembrie 2011. Ca urmare, regimul prescripţiei extinctive nu este guvernat de prevederile Decretului-lege nr. 167/1958, ci de cele ale Noului C. civ., Înalta Curte urmând a se raporta în analiza sa la criticile formulate din perspectiva acestora din urmă.

Mai reţine Înalta Curte că instanţa de apel a interpretat în mod corect prevederile legale aplicabile atunci când a stabilit că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligarea recurentei-pârâte la plata daunelor interese prevăzute în clauza penală din contract pentru neîndeplinirea obligaţiei de punere în funcţiune începe să curgă de la data la care a intervenit neexecutarea acestei obligaţii, respectiv 27 septembrie 2013 (dată care a fost stabilită de recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar, pentru punerea în funcţiune, şi care a fost comunicată recurentei-pârâte). Din interpretarea prevederilor art. 2528 C. civ., rezultă că aceasta este data la care partea păgubită (recurenta-reclamantă) a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea. Faptul că ulterior acestei date, recurenta-reclamantă a notificat-o pe recurenta-pârâtă referitor la rezilierea contractului nu are relevanţă asupra determinării momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă întrucât această notificare nu a avut efect suspensiv sau întreruptiv asupra acestui termen.

În ceea ce priveşte criticile legate de nerespectarea prevederilor contractuale, Înalta Curte constată că acestea nu se subsumează cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se limitează la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu are în vedere şi încălcarea de către părţi a clauzelor incluse în contractele dintre ele.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar B. împotriva deciziei nr. 738 din 15 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate excepţia netimbrării recursului, invocată de instanţă din oficiu, pe care o va admite pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a atacat o decizie pronunţată de Curtea de Apel Craiova în calea de atac a apelului, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în cadrul unei acţiuni evaluabile în bani. În conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, calea de atac declarată se taxează cu suma de 100 de RON plus 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 de RON.

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menţionat, taxele fiind datorate atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice, iar conform art. 32 şi art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege, fiind datorate atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

Recursul formulat de recurenta-pârâtă a fost depus prin fax la instanţa a cărei hotărâre se atacă la 20 august 2018, iar la 28 septembrie 2018, recurenta-pârâtă a fost înştiinţată în vederea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.275 RON, astfel cum rezultă din adresa de la dosarul de recurs. Recurenta-pârâtă nu a achitat taxa judiciară de timbru şi a invocat prevederile art. 115 din Legea nr. 85/2014 în temeiul cărora toate acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru recuperarea creanţelor sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru.

Înalta Curte reţine că procedura insolvenţei împotriva recurentei-pârâte, ce face obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a fost deschisă la 27 septembrie 2018, în vreme ce recursul a fost declarat la 20 august 2018. Astfel, rezultă că la data formulării cererii de recurs recurenta-pârâtă nu se afla în procedura insolvenţei şi nu putea beneficia de dispoziţiile Legii nr. 85/2014 în temeiul cărora acţiunile formulate de administratorul judiciar nu sunt supuse obligaţiei de plată a taxei de timbru.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a din acelaşi cod, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. prin administrator judiciar E. împotriva deciziei nr. 738 din 15 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar B. împotriva deciziei nr. 738 din 15 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Admite excepţia netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. prin administrator judiciar E. împotriva deciziei nr. 738 din 15 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 iunie 2020.