Contractual liability of housing agency as developer: obligations of result versus diligence and res judicata effect on fault

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2020

Deliberând, constată următoarele:

I. Judecata în primă instanţă

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 06.07.2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. Enel Energie Distribuţie Muntenia S.A., S.C. B. România S.A., S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L., S.C. C. S.A. şi S.C. D. S.R.L., solicitând instanţei obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 105.000 Euro, 3.000 Euro/lună despăgubiri pentru ultimele 35 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executor judecătoresc în luna martie 2011 în care imobilul nu a putut fi utilizat, precum şi la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ulterior datei notificării la conciliere, având în vedere fiecare lună până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile necesare, urmând ca acest cuantum să fie stabilit la momentul efectivei predări prin înmulţirea lunilor care vor trece de la 11.03.2011 până la predare şi suma de 3.500 euro, adică echivalentul a 14.700 RON. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată.

La data de 13.02.2012, reclamantul A. a depus o cerere prin care a arătat că acţiunea a fost întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale având ca temei de drept art. 998-999 C. civ. de la 1864 şi, în subsidiar, pe principiul răspunderii contractuale. A invocat cele două forme de răspundere în mod alternativ, nu cumulativ, în principal răspundere civilă delictuală şi, doar în subsidiar, răspundere civilă contractuală numai în situaţia în care se va respinge primul capăt de cerere.

Prin încheierea din 22.02.2012, s-a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâtelor Oraşul Voluntari şi Consiliul Local Voluntari, s-a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al sectorului 1, Sectorul 1 al municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti şi s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 1, Oraşului Voluntari, Consiliului Local Voluntari, Consiliului General al Municipiului Bucureşti, S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi S.C. B. Romania S.A.

La data de 17.01.2014, pârâtele Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti au formulat cerere de chemare în garanţie împotriva pârâtei Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru ca, în cazul în care instanţa va obliga pârâtele la plata către reclamantul A. de daune-interese din 20 martie 2008 şi până în prezent, în cuantum de 343542,5 Euro, reprezentând echivalentul a 167,5 euro/zi de întârziere, Consiliul General al Municipiului Bucureşti să fie obligat la suportarea acestor cheltuieli.

Prin încheierea din 22.02.2014, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Judeţului Ilfov, iar ulterior, la 16.05.2014, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Consiliului Judeţean Ilfov, fiind unite cu fondul excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive şi active şi calificată excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca apărare de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 1053 din 03.03.2015, astfel cum a fost îndreptată, Tribunalul Bucureşti a respins excepţiile invocate, a admis acţiunea reclamantului, obligând pârâtele în solidar la plata sumei de 68.649 Euro, în RON la data plăţii, reprezentând prejudiciul stabilit conform expertizei, pentru perioada martie 2008 - octombrie 2014, precum şi la plata sumei de 858 Euro lunar, în RON, reprezentând chirie lunară medie, începând cu luna noiembrie 2014 până la predarea efectivă a locuinţei la cheie. Totodată, a obligat aceleaşi pârâte la plata sumei de 14.683,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant. Tribunalul a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii faţă de pârâtele Sector 1 Bucureşti, Consiliul Local Sector 1, S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.A. şi, în consecinţă, a respins şi cererea de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

În motivarea sentinţei, în ce priveşte răspunderea pârâtei ANL, tribunalul a reţinut următoarele:

ANL are calitatea de garant al realizării investiţiei şi are în acest sens o serie de obligaţii legale, conform Legii nr. 152/1998, H.G. nr. 241/2007, H.G. nr. 592/2006. Această obligaţie este prevăzută şi în anumite contracte, Convenţia nr. 1909/2004 încheiată între entităţile pârâte, Convenţia nr. 194/09.01.2004 încheiată între ANL şi S.C. Electrica S.A. FDEE Muntenia Sud, Convenţia încheiată în anul 2003 între Distrigaz Sud S.A. şi ANL.

Aceste contracte faţă de care reclamanţii sunt terţi reprezintă fapte juridice care însă produc efecte faţă de aceştia. În toate acestea parte este A.N.L. care a fost înfiinţată în baza Legii nr. 152/1998 şi care are drept scop iniţierea şi dezvoltarea construcţiilor de locuinţe. Aceste contracte au fost încheiate de ANL în calitate de investitor, titular de drepturi şi obligaţii în interesul său propriu, de a încasa comisionul prevăzut de 3% din investiţie (art. 2 alin. (3) din Legea nr. 152/1998) şi în interesul final al beneficiarilor de locuinţe.

În temeiul răspunderii civile contractuale, ANL răspunde în temeiul: convenţiei 1909/2004 prin care s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate cu credit ipotecar; contractului de mandat încheiat cu beneficiarii nr. HC-0286/11.05.2004; convenţiei 194/09.01.2004 încheiată cu S.C. Electrica S.A. FDEE Muntenia Sud; convenţiei 15580/22.12.2003 încheiată între Distrigaz Sud S.A. şi A.N.L.; Contractului de antrepriză generală încheiat cu Antreprenorul General prin care se arată la art. 19 alin. (3) că A.N.L. şi Antreprenorul General vor efectua toate demersurile necesare, la forurile abilitate, în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor.

ANL a fost creată în mod expres prin Legea nr. 152/1998 cu un scop clar, de dezvoltare a construcţiei de locuinţe la nivel naţional (art. 1) fiind o instituţie de interes public autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a acestor locuinţe construite prin programe proprii.

Faţă de beneficiarul reclamant, ANL acţionează ca dezvoltator imobiliar pentru realizarea acestui cartier, în baza unui program guvernamental, pe care aceasta îl coordonează.

În preambulul fiecăruia dintre contractele încheiate cât şi în clauzele acestora se face în mod expres trimitere unele la celelalte, fiecare contract fiind încheiat în temeiul existenţei celorlalte două contracte.

Este evident că aceste contracte nu pot funcţiona independent unul de altul, fiecare dintre ele făcând trimitere în mod expres la celelalte, scopul încheierii Convenţiei MM 1909/2004 fiind ca, pentru realizarea acestui ansamblu rezidenţial, pârâta ANL să încheie cu pârâtele autorităţi publice sau distribuitori de energie şi gaze contracte prin care să ducă la îndeplinire acest proiect (contracte cadru redactate şi impuse, în formă standard, de ANL, în calitatea acesteia de coordonator al proiectului). Ca atare, aceste contracte trebuie analizate în contextul complex generat de acest proiect rezidenţial, reprezentând un ansamblu contractual menit să uşureze sarcina beneficiarului şi, ca atare, să angajeze răspunderea ANL şi a celorlalte pârâte cu care aceasta a încheiat contracte.

Prin prisma acestei interpretări, pârâta ANL nu poate fi privită ca un simplu mandatar, în pofida titulaturii date contractului, prevederile acestuia depăşind limitele contractului de mandat, clauzele înscrise impunând obligaţii proprii ce exced acestui tip de contract, mai ales că pârâta ANL a încheiat contractul de antrepriză generală în nume propriu (ca şi toate celelalte convenţii) şi înainte de încheierea mandatului.

De asemenea, din analiza acestui contract se observă că mandantului i se restrâng în mod expres drepturile în relaţia sa cu constructorul, persoană terţă de contractul intitulat de mandat, prin art. 11 acestuia interzicându-i-se dreptul de a solicita modificări ale proiectului tehnic în baza căruia s-a eliberat autorizaţia de construire. În continuare, relaţia cu constructorul este cenzurată prin dispoziţiile art. 12, iar alegerea constructorului şi schimbarea acestuia nu sunt la dispoziţia beneficiarului, ci a ANL-ului.

Rezultă, deci, o disproporţie evidentă între obligaţiile şi drepturile mandantului şi mandatarului, fapt care, alături de imposibilitatea revocării unilaterale, conduce la excluderea acestui act, chiar dacă e denumit mandat, din aria contractelor de acest tip (mandat).

Voinţa reală a părţilor a fost aceea a încheierii unui contract complex, prin asumarea unei obligaţii de rezultat şi nu doar de diligenţă, sensul literal al denumirii contractului nefiind relevant; art. 10 din acest contract analizat, cât şi ansamblul contractual realizat pentru concretizarea acestui cartier constituie temeiul răspunderii pârâtelor, ANL având atribuţia expresă de coordonare a întreg proiectului imobiliar (art. 2 din Legea nr. 152/1998), prin selectarea antreprenorului, a beneficiarilor, precum şi prin atragerea resurselor financiare, administrarea acestora ca şi a fondurilor beneficiarilor; această pârâtă are, de asemenea, atribuţii de supraveghere a lucrărilor, de decontare, de preluare a locuinţelor şi predare către beneficiari etc., atribuţii ce exced contractului de mandat, fiind supuse Legii nr. 152/1998.

Prima instanţă a reţinut ca dovedită fapta ilicită a pârâtelor care nu au respectat prevederile Convenţiei MM 1909, nealocând resursele financiare la care s-au obligat pentru executarea şi finalizarea proiectului şi nici nu au probat îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acţiuni concrete, la care, de altfel, sunt obligate prin efectul legii.

Prejudiciul rezidă în imposibilitatea folosirii imobilului pentru care reclamantul a încheiat contractul, lipsa de folosinţă fiind imputabilă pârâtelor şi existând într-o evaluare concretă făcută de expertiză; deşi şi-a executat, întocmai, obligaţiile asumate, reclamantul nu poate beneficia de dreptul consemnat în contractul părţilor, respectiv beneficiul locaţiunii.

Această situaţie s-a creat prin nepredarea, în termenul contractual, a locuinţei, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu fiind dată tocmai de neîndeplinirea cu vinovăţie a obligaţiilor pârâtelor.

II. Judecata în apel

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor premergătoare de soluţionare a excepţiilor invocate în cauză au declarat apel pârâtele AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE, ORAŞUL VOLUNTARI prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL ORAŞULUI VOLUNTARI, MUNICIPIUL BUCUREŞTI, ENEL ENERGIE DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., B. ROMÂNIA S.A. ŞI DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L.

Pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a criticat sentinţa pentru nemotivare şi pentru greşita reţinere a situaţiei de fapt. Aceeaşi critică referitoare la greşita reţinere a situaţiei de fapt a fost formulată şi de pârâta Oraşul Voluntari, această parte susţinând că singura entitate a cărei răspundere poate fi antrenată este ANL.

MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE a criticat sentinţa din perspectiva greşitei respingeri a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, precum şi în ce priveşte soluţia pe fond, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale sau contractuale faţă de această instituţie publică.

ORAŞUL VOLUNTARI prin PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL ORAŞULUI VOLUNTARI au criticat sentinţa de fond şi încheierea premergătoare sub aspectul soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi pentru neîndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale sau contractuale. Aceleaşi critici au fost invocate şi de pârâtele ENEL ENERGIE DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., B. ROMÂNIA S.A. şi DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L..

Toate aceste părţi au solicitat fie casarea sentinţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fie respingerea acţiunii pentru lipsa de calitate procesuală ori pentru netemeinicie.

Pârâtul JUDEŢUL ILFOV a formulat apel incident la apelul declarat de MUNICIPIUL BUCUREŞTI, criticând considerentele sentinţei care reţin calitatea sa procesuală, în condiţiile în care prin încheierea din 20.04.2014 fusese admisă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin decizia civilă nr. 112 din 22 ianuarie 2018, Curtea de apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a hotărât următoarele:

- a admis excepţia inadmisibilităţii apelului incident formulat de pârâtul JUDEŢUL ILFOV, respingând în consecinţă apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 28.02.2014;

- a admis excepţia lipsei de interes a apelului principal formulat de apelantul-pârât MUNICIPIUL BUCUREŞTI împotriva încheierii de şedinţă din 28.02.2014, respingând apelul ca lipsit de interes;

- a admis apelurile principale formulate împotriva încheierii de şedinţă din 16.05.2014 şi a sentinţei civile nr. 1053 din 03.03.2015 de pârâţii S.C. ENGIE ROMANIA S.A. (fostă B.) şi S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ŞI FONDURILOR EUROPENE, ORAŞUL VOLUNTARI, CONSILIUL LOCAL AL ORAŞULUI VOLUNTARI, AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, S.C. E-DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. (fostă S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A.), MUNICIPIUL BUCUREŞTI;

- a schimbat, în parte, încheierea de şedinţă din 16.05.2014 şi sentinţa civilă nr. 1053 din 03.03.2015, în sensul că:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active în ce priveşte capătul de cerere, astfel cum a fost precizat şi completat, întemeiat pe răspunderea civilă contractuală prin raportare la Convenţia MM1909 din 06.05.2014 şi a respins acest capăt ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă;

- a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte capătul de cerere, astfel cum a fost precizat şi completat, întemeiat pe răspunderea civilă contractuală prin raportare la contractul de mandat x din 06.05.2004 şi a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris;

- a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi completată, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ca nefondată;

- a menţinut, în rest, dispoziţiile încheierii apelate;

- a menţinut sentinţa apelată în ce priveşte soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată faţă de pârâtele Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, D. S.R.L. şi C. S.A. şi în ce priveşte soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie.

III. Primul recurs; decizia de casare

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs intimatul-reclamant A., solicitând casarea tuturor încheierilor de şedinţă şi a celor de respingere a cererilor de recuzare; casarea deciziei de apel, reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea apelurilor declarate în cauză cu menţinerea sentinţei de fond; să se ia act de renunţarea la dreptul dedus judecăţii faţă de pârâtele DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L şi ENGIE ROMÂNIA S.A. şi, în consecinţă menţinerea încheierii din data de 16.05.2014, pronunţată de instanţa de fond ca urmare a lipsei de obiect a apelului acestor pârâte; în subsidiar, a solicitat ca în măsura în care nu se va reţine răspunderea civilă delictuală, să se reţină răspunderea civilă contractuală a pârâtei ANL, cu consecinţa obligării acesteia la plata daunelor pentru lipsa de folosinţă a locuinţei.

Prin decizia nr. 5143 din 29.11.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 112 din 22 ianuarie 2018, a casat în parte decizia recurată, în ceea ce priveşte soluţia privind excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în răspunderea civilă contractuală întemeiată pe contractul de mandat x din 06.05.2004, a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel şi a menţinut, în rest, dispoziţiile deciziei recurate.

Instanţa de recurs a reţinut nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului pentru capătul de cerere vizând răspunderea contractuală în raport cu pârâta ANL.

Având în vedere că acesta a fost singurul motiv reţinut pentru admiterea recursului, s-a dispus ca, în rejudecare, cadrul procesual să fie restrâns, în sensul ca părţi să rămână reclamantul A. şi pârâta Agenţia Naţională Pentru Locuinţe; de asemenea, rejudecarea vizează doar capătul de cerere referitor la răspunderea contractuală întemeiată pe contractul de mandat x din 06.05.2004, urmare a aprecierii în recurs a nelegalităţii soluţiei asupra prescripţiei date de instanţa de apel acestui capăt de cerere.

De asemenea, au fost menţinute restul dispoziţiilor deciziei recurate, criticile reclamantului cu privire la acestea fiind apreciate ca nefondate.

IV. Judecata în apel după casare

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, spre rejudecare, la 09 mai 2019, sub nr. x/2018.

Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la 14 mai 2019, a fost respinsă cererea de abţinere formulată de domnul judecător E. şi de doamna judecător F. cu privire la rejudecarea cauzei în apel după casare.

Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la 17 iulie 2019, a fost respinsă cererea de recuzare a domnului judecător E. şi a doamnei judecător F., cerere formulată de intimatul-reclamant A..

Instanţa a reţinut că nu este incident cazul de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, întrucât judecătorii nu au efectuat aprecieri cu privire la fondul raporturilor juridice supuse rejudecării, din moment ce au soluţionat capătul de cerere întemeiat pe răspunderea civilă contractuală prin raportare la contractul de mandat x din 06.05.2004, prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Totodată, instanţa a notat că nu poate fi reţinută nici incompatibilitatea judecătorilor potrivit art. 24 C. proc. civ. de la 1865, întrucât aceştia s-au pronunţat doar asupra excepţiei prescripţiei, iar nu asupra fondului, în timp ce decizia de casare a dispus rejudecarea pe fond a acţiunii în răspundere civilă contractuală întemeiate pe contractul de mandat x din 06.05.2004.

Prin decizia civilă nr. 1470 din 2 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva sentinţei civile nr. 1053 din 03.03.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul respingerii capătului de cerere, astfel cum a fost completat şi precizat, întemeiat pe răspunderea contractuală prin raportare la contractul de mandat x din 06.05.2004, ca neîntemeiat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Ţinând seama de cadrul procesual stabilit de instanţa de recurs, rejudecarea vizează doar apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi doar în ce priveşte acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală izvorâtă din contractul de mandat x din 06.05.2004, formulată de reclamant în contradictoriu cu această pârâtă.

Astfel, prin respingerea criticilor din recurs formulate împotriva soluţiilor pronunţate cu privire la celelalte capete de cerere, decizia instanţei de apel pronunţată în primul ciclu procesual a dobândit putere de lucru judecat în privinţa acestora.

Prima critică din apel vizează nemotivarea hotărârii. Aceasta a fost înlăturată prin decizia pronunţată de instanţa de apel în primul ciclu procesual, iar instanţa de recurs nu a reţinut nelegalitatea soluţiei dispuse în acest sens. Prin urmare, această chestiune trebuie considerată ca fiind soluţionată irevocabil.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat existenţa unui raport complex de obligaţii între acesta şi pârâtă, care nu se limitează la contractul încheiat între părţi la data de 06.05.2004. Existenţa unui astfel de raport complex a fost reţinut de prima instanţă, care şi-a întemeiat soluţia pe răspunderea solidară, de natură delictuală şi contractuală, a pârâtelor în cauză.

Prin decizia instanţei de apel pronunţată în primul ciclu procesual s-a reţinut nelegalitatea hotărârii în privinţa acestui raţionament şi că răspunderea pârâtei ANL nu poate fi angajată nici în temeiul răspunderii delictuale, nici în temeiul contractelor în care reclamantul nu este parte, inclusiv în considerarea stipulaţiei pentru altul, iar aceste aspecte au fost menţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia pronunţată.

Prin urmare, răspunderea civilă a pârâtei poate fi analizată doar din perspectiva contractului dintre părţi, conform dispoziţiilor exprese ale deciziei de casare. Astfel, raportul juridic de drept material dedus judecăţii este cel izvorât din contractul x din 06.05.2004, intitulat "contract de mandat", încheiat între reclamant, în calitate de mandant, şi pârâtă, în calitate de mandatar, neexistând temei pentru reţinerea unui alt temei al răspunderii civile a pârâtei faţă de reclamant.

Obiectul acestui contract este reglementat de art. 1, potrivit căruia mandantul împuterniceşte pe mandatar să-l reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire - obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

De asemenea, în contract s-a precizat că scopul încheierii acestuia, respectiv cauza mediată, este reprezentată de construirea în amplasamentul Henri Coandă aflat pe terenul situat în cartierul cu acelaşi nume, în zona L, a unei locuinţe la cheie tip S9, pe lotul 640.

În ce priveşte răspunderea părţilor, potrivit art. 14 din contract, părţile sunt obligate să respecte clauzele contractuale, fiind răspunzătoare de daune interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora.

În conformitate cu art. 15, contractul de mandat îşi încetează valabilitatea la recepţia finală a locuinţei.

Raportat la conţinutul contractului dintre părţi, Curtea de apel a apreciat că natura juridică a acestuia este de contract de mandat, astfel cum acesta era reglementat la data încheierii sale de C. civ. din 1864, respectiv la art. 1532 şi următoarele.

Obiectul contractului este limitat la urmărirea executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei beneficiarului - reclamantul în cauză.

Contractul de mandat nu face nici o referire la asumarea de către mandatar a unei obligaţii de urmărire a altor lucrări, exterioare viitoarei locuinţe. Astfel, reclamantul invocă nerespectarea unor obligaţii de realizare a unui cartier de locuinţe, ce trebuia să includă străzi şi utilităţi.

În opinia instanţei de apel, neexistând nici o obligaţie cu privire la urmărirea unor astfel de lucrări, apelanta-pârâtă nu poate răspunde pentru neefectuarea lor.

Este adevărat că între ANL şi autorităţi publice au fost încheiate o serie de contracte în vederea realizării proiectului de construire a cartierului Henri Coandă, dar aceasta nu s-a întâmplat în considerarea raportului contractual dintre reclamant şi pârâtă. Cooperarea dintre pârâta ANL şi acestea nu se datorează contractului de mandat, nu au fost impuse de acesta, astfel încât apelanta-pârâtă să fie obligată să răspundă în faţa mandantului conform art. 1541 C. civ.

Singura relaţie contractuală pentru care apelanta-pârâtă şi-a asumat răspunderea este cea din contractul de antrepriză încheiat între reclamant, în calitate de beneficiar, şi C. S.A., în calitate de antreprenor general, în vederea realizării "la cheie" a locuinţei reclamantului, autentificat cu numărul x la data de 08.12.2004. Obligaţia de realizare a lucrărilor de construire a fost în mod succesiv cesionată către D. S.R.L., G. S.R.L. şi H. S.R.L., ultimele două intrând în insolvenţă. Preţul total al contractului a fost de 79.662 Euro, ce urma să fie plătit după cum urmează: 29.000 Euro în avans, 37.220 Euro din creditul ipotecar şi 13.442 Euro din subvenţia prevăzută de O.U.G. nr. 59/2002 privind completarea Legii nr. 152/1998.

Obligaţiile contractuale ale apelantei-pârâte constau în urmărirea executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamantului deschise la I.. în vederea recuperării cheltuielilor avansate de ANL pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, precum şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, precum şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

În opinia instanţei de apel, pârâta ANL nu a înţeles să îşi asume obligaţia de realizare a locuinţei la un anumit termen, nu a garantat executarea obligaţiei ce revenea constructorului în acest sens, o astfel de intenţie nerezultând nici din prevederile contractului şi nici din conduita părţilor. Prin urmare, contrar susţinerilor intimatului-reclamant, obligaţiile ANL nu sunt de rezultat, ci de diligenţă.

Caracteristic pentru obligaţia de rezultat este faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul obligându-se ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit, pe când, caracteristica obligaţiei de diligenţă (de prudenţă) este aceea că obligaţia debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la început de a atinge un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toate diligenţele necesare pentru ca rezultatul dorit să se realizeze.

Puterea de lucru judecat a unor decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în alte cauze nu poate fi valorificată în cauză, obiectul şi persoana reclamantului fiind diferite. Acestea au doar valoare jurisprudenţială. De altfel, şi apelanta-pârâtă a depus astfel de hotărâri cu titlu de practică judiciară. Or, jurisprudenţa naţională nu are calitatea de izvor de drept în sistemul nostru juridic, instanţa de judecată fiind obligată să se raporteze la particularităţile concrete ale speţei.

Răspunderea contractuală presupune obligaţia debitorului de a repara prejudiciul creat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor izvorâte dintr-un contract valabil încheiat.

Dintre toate faptele cu caracter ilicit invocate de reclamant în prezentul litigiu, singura care poate atrage răspunderea contractuală a pârâtei în temeiul contractului de mandat este aceea de a nu fi acţionat cu toată diligenţa necesară pentru urmărirea executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei.

Contractul de mandat dă dreptul la daune interese în temeiul art. 14, care reia dispoziţiile 1539 alin. (1) C. civ. 1864, numai în condiţiile dovedirii prejudiciului, care trebuie să fie cert, direct, personal, să rezulte din încălcarea unui drept sau a unui interes legitim.

Prejudiciul reclamat de reclamant este reprezentat de lipsirea sa de folosinţa imobilului pentru perioada cuprinsă între data la care imobilul trebuia predat la cheie, respectiv martie 2008, şi data la care va avea loc predarea efectivă a acestuia cu toate utilităţile necesare. Despăgubirea solicitată de acesta pentru repararea prejudiciului este echivalentul produsului dintre lunile de întârziere şi chiria lunară medie practicată pe piaţă pentru locuinţe similare.

Astfel cum este necontestat în cauză, finanţarea lucrărilor de construire a încetat începând cu luna octombrie 2016, în condiţiile în care aceasta constituie obligaţia principală ce revenea reclamantului. Întrucât ceea ce pretinde reclamantul are natura unor daune moratorii, iar nu compensatorii, respectiv acesta înţelege să solicite în continuare executarea obligaţiei principale şi urmăreşte repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea executării acestei obligaţii, în primul rând, daunele solicitate trebuie limitate în timp la momentul la care reclamantul nu a mai pus la dispoziţie resursele financiare pentru finalizarea construcţiei. Această concluzie are ca temei interdependenţa obligaţiilor în contractul sinalagmatic, ce justifică neexecutarea propriei obligaţii în ipoteza neîndeplinirii celei ce revenea cocontractantului.

În ce priveşte nerespectarea obligaţiilor contractuale, din susţinerile intimatului, inclusiv din cele prezentate instanţei în al doilea ciclu procesual, nu rezultă ce anume putea şi nu a făcut pârâta în vederea realizării obiectului contractului de mandat.

Este evident că locuinţa nu era realizată la cheie la momentul formulării cererii de chemare în judecată şi în prezent lucrările sunt oprite într-un stadiu avansat, dar pârâta ANL nu şi-a asumat obligaţia de realizare a locuinţei şi, implicit, pe cea de predare la termenul prevăzut în contractul de construire, astfel că această situaţie nu dovedeşte neîndeplinirea obligaţiei de urmărire a execuţiei lucrărilor de construire.

Altfel spus, neîndeplinirea rezultatului ce reprezintă scopul mediat al contractului nu dovedeşte neîndeplinirea obligaţiei de diligenţă, respectiv neluarea tuturor măsurilor corespunzătoare pentru realizarea acestui scop. Culpa debitorului nu este prezumată prin simpla nerealizare a rezultatului.

Chiar şi în ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor de diligenţă asumate sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestora, legătura de cauzalitate dintre neîndeplinirea obligaţiei de diligenţă şi prejudiciul a cărui reparare o solicită reclamantul nu este explicată. Nu trebuie confundată obligaţia mandatarului de supraveghere a execuţiei lucrării cu cea a constructorului, care este chiar aceea de execuţie a lucrării. Or, întârzierea executării lucrării priveşte obligaţia de realizare a lucrărilor de construire, ce izvorăşte din contractul de construire, iar nu obligaţia de supraveghere ce revenea mandatarului.

Nu în ultimul rând, în ce priveşte prejudiciul, acesta trebuie să fie sigur în privinţa existenţei, iar, în absenţa unor probe care să ateste posibilitatea reală şi efectivă a reclamantului de a ceda contra cost folosinţa imobilului pe toată perioada în litigiu, nu se poate susţine că reclamantul ar fi putut închiria neîntrerupt imobilul la preţul practicat pe piaţa liberă, mai ales că este necontestat de părţi că pentru întreaga perioadă pentru care s-a cuantificat prejudiciul, locuinţa nu ar fi putut fi locuită şi, deci, pusă în valoare, pentru lipsa utilităţilor şi străzilor.

Nu în ultimul rând, nu au fost administrate probe din care să reiasă că reclamantul a fost nevoit să închirieze un imobil pe perioada prelungirii duratei până la care urma a se finaliza şi dota corespunzător locuinţa în litigiu.

Prin urmare, Curtea de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru obligarea pârâtei la repararea prejudiciului solicitat, iar sentinţa apelată a fost dată cu nerespectarea contractului, stabilind că pârâta trebuie să răspundă pentru neîndeplinirea unor obligaţii ce nu îi reveneau conform contractului şi pentru cauzarea unui prejudiciu eventual.

V. Judecata în recurs

1. Împotriva deciziei civile nr. 1470 din 2 octombrie 2019, dar şi a încheierilor premergătoare din 14 mai 2019 şi 17 iulie 2019, a declarat recurs reclamantul A., solicitând, în principal, în baza art. 304 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, deoarece nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; în subsidiar, în baza art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea antrenării răspunderii civile contractuale a ANL pentru lipsirea reclamantului de folosinţa locuinţei şi obligarea ANL la plata despăgubirilor pe acest temei.

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, reclamantul a susţinut că instanţa de apel nu a fost legal alcătuită, întrucât judecătorul E. a pronunţat anterior decizia nr. 112/22.01.2018, prin care s-a pronunţat nu numai în ce priveşte excepţia prescripţiei, dar şi pe fondul apelului ANL, reţinând că această pârâtă nu poate răspunde nici contractual, nici delictual. Ca urmare, recurentul invocă nelegalitatea încheierilor de şedinţă din 14 mai 2019 şi 17 iulie 2019, prin care au fost respinse abţinerea şi respectiv, recuzarea judecătorului anterior indicat.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, recurentul a arătat că instanţa de apel a schimbat natura juridică a contractului nr. x/2004, interpretând că acesta ar reprezenta un simplu contract de mandat, deşi natura juridică reală a acestuia este a unui contract complex, potrivit căruia ANL avea rolul unui dezvoltator imobiliar, iar nu al unui simplu mandatar.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, recurentul a criticat decizia instanţei de apel pentru interpretarea şi aplicarea greşită a legii, sub următoarele aspecte:

(i) neaplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (8), art. 3 alin. (5), art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi ale H.G. nr. 962/2001 referitoare la obligaţiile ANL în calitate de coordonator şi dezvoltator al programului guvernamental, din care rezultă că ANL are obligaţii de rezultat, iar nu de diligenţă; prin prisma dispoziţiilor legale indicate, ANL avea nu doar obligaţia de a supraveghea construirea de locuinţe, ci şi realizarea la timp a utilităţilor în perimetrul destinat locuinţelor;

(ii) neaplicarea prevederilor art. 1540 C. civ. de la 1864 în sensul că ANL răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă, întrucât mandatul este remunerat şi nu a fost executat ca un bun profesionist; neaplicarea prevederilor art. 1542 pct. 2 C. civ. de la 1864, în sensul că ANL răspunde pentru alegerea defectuoasă a constructorilor ineficienţi, care au cesionat succesiv lucrările şi au intrat în insolvenţă;

(iii) aplicarea greşită a regulilor de interpretare a convenţiilor prevăzute la art. 977 şi 982 C. civ. de la 1864, contrar voinţei reale a părţilor şi fără interpretarea sistematică a clauzelor contractului nr. x/2004, din care rezultă că părţile au urmărit încheierea unui contract complex, prin stipularea unor drepturi şi obligaţii care exced unui simplu mandat;

(iv) aplicarea greşită a prevederilor art. 978 C. civ. de la 1864, interpretarea instanţei de apel în sensul că obligaţiile ANL sunt de diligenţă conducând la golirea de efecte a clauzelor de la art. 13, 14 şi 15 ale contractului;

(v) greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1084 C. civ. de la 1864 privind cerinţele prejudiciului, instanţa de apel făcând confuzie între existenţa prejudiciului (lipsa de folosinţă a locuinţei) şi cuantificarea lui, prin raportare la chiria pentru un imobil similar; argumentul reţinut de instanţa de apel referitor la condiţia ca reclamantul să facă dovada încheierii unui contract pentru cedarea folosinţei imobilului nu are legătură cu circumstanţele concrete ale cauzei;

(vi) greşita interpretare şi aplicare a art. 166 C. proc. civ. de la 1865, privind efectul pozitiv al lucrului deja judecat, generat de deciziile irevocabile prin care Înalta Curte a statuat cu privire la răspunderea ANL faţă de beneficiarii cartierului Henri Coandă (de exemplu, decizia pronunţată în dosarul nr. x/2011).

Intimata-pârâtă ANL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei instanţei de apel.

2. Verificând hotărârile atacate în raport de actele dosarului şi de motivele invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. Recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 14 mai 2019, în ceea ce priveşte respingerea declaraţiei de abţinere a judecătorului.

Potrivit art. 34 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a încuviinţat recuzarea, nu este supusă la nici o cale de atac.

Având în vedere că prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la 14 mai 2019, a fost respinsă cererea de abţinere formulată de judecători, rezultă că această încheiere nu este supusă vreunei căi de atac.

Prin urmare, dând eficienţă principiului legalităţii căilor de atac, prevăzut de art. 129 din Constituţia României, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 14 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

2.2. Recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 17 iulie 2019, în ceea ce priveşte respingerea cererii de recuzare a judecătorului.

Criticile invocate de recurent sunt nefondate, instanţa care a respins cererea de recuzare reţinând în mod corect că nu sunt incidente nici cazul de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 24 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 şi nici motivul de recuzare privind antepronunţarea prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, obiectul rejudecării în apel după casare este limitat la acţiunea în răspundere civilă contractuală prin raportare la contractul de mandat x din 14.05.2004, încheiat de reclamant cu pârâta A.N.L.

Prin decizia pronunţată în apel în primul ciclu procesual, judecătorul recuzat a soluţionat excepţia prescripţiei extinctive, chestiune tranşată definitiv prin decizia de casare. În rejudecarea apelului pârâtei A.N.L., a fost analizat fondul raportului juridic în limitele trasate de instanţa de recurs, fără ca judecătorul să fie pus în situaţia de a se pronunţa asupra aceloraşi aspecte.

Or, cazurile de incompatibilitate/recuzare invocate de recurent nu sunt aplicabile în situaţia în care judecătorul este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de recurs.

Mai trebuie notat şi faptul că, în cuprinsul considerentelor primei decizii casate, judecătorul recuzat nu a făcut aprecieri asupra fondului raportului juridic născut din contractul de mandat x din 14.05.2004, încheiat de reclamant cu pârâta A.N.L., analiza fiind limitată în mod firesc la problema prescripţiei.

Nici din considerentele deciziei ce face obiectul prezentului recurs nu poate fi dedusă o antepronunţare, întrucât referirea la decizia instanţei de apel pronunţată în primul ciclu procesual este făcută în contextul prezentării limitelor rejudecării, cu precizarea că lipsa răspunderii A.N.L. fusese reţinută prin raportare fie la temeiul delictual, fie la contractele "în care reclamantul nu este parte".

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 17 iulie 2019 în dosarul nr. x/2018 va fi respins ca nefondat.

2.3. Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 1470 din 2 octombrie 2019 este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:

2.3.1. Instanţa de apel a calificat greşit obligaţiile A.N.L. ca fiind de diligenţă, iar nu de rezultat.

Prin Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, s-a stabilit la art. 1:

"(1) Pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului. (2) A.N.L. este instituţie de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară".

Pârâta A.N.L. avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat x din 14.05.2004, încheiat cu reclamantul, precum şi obligaţia asigurării corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe.

Pârâta A.N.L. are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamantul la 14 mai 2004, A.N.L. a fost împuternicită, potrivit art. 1, să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe pe lotul x, în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate convenite. Prin dispoziţiile art. 14, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

La art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din contract.

Prin urmare, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. 1864 şi ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamantul a împuternicit A.N.L. să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamantului în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, precum şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

În acord cu jurisprudenţa recentă a instanţei supreme în cauze similare, Înalta Curte reţine, în ce priveşte modul de interpretare a obligaţiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1, obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat, părţile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor, la termen. Din această perspectivă, hotărârea instanţei de apel este greşită în sensul statuării asupra caracterului obligaţiilor A.N.L. rezultate din contractul de mandat ca fiind doar de diligenţă şi a faptului îndeplinirii acestora, ca fiind singurele la care s-a obligat.

Interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor A.N.L. ignoră caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum şi faptul că, faţă de menţiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente (Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare).

Această interpretare greşită a naturii obligaţiilor A.N.L. a avut drept consecinţă o analiză eronată şi incompletă a condiţiilor răspunderii civile contractuale, specifică unei obligaţii de diligenţă, iar nu unor obligaţii de rezultat, aşa cum s-ar fi impus.

2.3.2. Instanţa de apel a apreciat greşit asupra obligaţiilor A.N.L., cu ignorarea normelor de drept material incidente.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat nr. x din 14.05.2004, mandatarul A.N.L. a fost împuternicit de beneficiarul mandant să-l reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire-obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

În aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. 1864, conform căreia convenţiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum şi cu obligaţiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care A.N.L. a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

O primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate, este aceea că obligaţiile A.N.L. depăşesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acţionează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligaţiile A.N.L. nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impuneau ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, A.N.L. a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Astfel, prin Convenţia MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, în timp ce părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor. În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

Cu alte cuvinte, obligaţiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente (i) de construire propriu-zisă a locuinţelor şi (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

2.3.3. Instanţa de apel a ignorat în mod nelegal efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocate de reclamant.

În acest sens, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 966/27.03.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, atât fapta ilicită a pârâtei şi vinovăţia exclusivă a acesteia sunt dovedite prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sus-menţionata decizie a fost admis recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 3197 din 15 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, sentinţă care a fost modificată în parte şi, în sensul care prezintă relevanţă pentru cauza de faţă, s-a constatat refuzul nejustificat al pârâtei A.N.L. de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă" (…), pârâta fiind obligată să dispună toate măsurile administrative în acest sens în termen de şase luni de la data pronunţării respectivei decizii, sub sancţiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Deşi litigiul finalizat prin pronunţarea sus-menţionatei decizii a privit imobilul de pe lotul nr. x, s-a apreciat că decizia prezintă putere de lucru judecat şi în altă cauză, întrucât ea cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte A.N.L. faţă de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă".

Semnificative sunt, pentru cauza dedusă judecăţii, considerentele în care instanţa supremă de contencios administrativ reţine pasivitatea A.N.L. şi subliniază că această instituţie a acţionat abia atunci când a devenit evident "riscul unei explozii sociale din partea beneficiarilor de unităţi locative din cartier, peste 5.000 de viitori locuitori ai acestui ansamblu".

Instanţa de contencios administrativ a subliniat faptul că recurenta-pârâtă A.N.L. a rămas în pasivitate, deşi atât dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. I pct. 38 din H.G. nr. 592/2006 - pe de o parte, cât şi convenţia încheiată între toate instituţiile implicate (Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004) - pe de altă parte i-au conferit prerogative clare în vederea atingerii scopului final: realizarea ansamblului de locuinţe.

S-a reţinut, de asemenea, în sarcina pârâtei A.N.L., că aceasta a încălcat principiul bunei administrări, adoptând o conduită prin care a vătămat dreptul reclamantului de a se bucura de toate prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra locuinţei.

Din examinarea considerentelor sus-evocate, instanţa supremă a reţinut că se impun cu forţa şi evidenţa puterii de lucru judecat toate elementele răspunderii civile, instanţa de contencios administrativ stabilind fără echivoc că A.N.L. a manifestat o atitudine de pasivitate, în sensul că nu a uzat în mod nejustificat de prerogativele legale şi convenţionale de care dispunea pentru a se realiza ansamblul de locuinţe (ceea ce conturează fapta ilicită şi vinovăţia) şi că prin această pasivitate l-a lipsit pe reclamant de prerogativele dreptului de proprietate (ceea ce conturează legătura de cauzalitate şi prejudiciul).

În această ordine de idei, evocând prevederile art. 1200 pct. 4, ale art. 1201 şi ale art. 1202 din C. civ. de la 1864, Înalta Curte a apreciat că nicio susţinere şi nicio dovadă nu mai pot fi primite peste cele statuate cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu atât mai puţin din partea pârâtei A.N.L., parte în sus-menţionata decizie, care îi este opozabilă şi pe care este obligată să o respecte şi să o aducă la îndeplinire.

Recurentul-reclamant a invocat în mod justificat puterea probatorie a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a celor două decizii anterior menţionate.

Acest efect se manifestă în prezentul proces sub două aspecte:

(i) al probei elementelor răspunderii civile contractuale;

(ii) al dezlegării chestiunii litigioase potrivit căreia cele statuate de instanţa de contencios administrativ se impun cu caracter obligatoriu şi în alte cauze civile, întrucât decizia cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte A.N.L. faţă de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă".

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. 1864 şi art. 166 C. proc. civ. 1865) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ. 1864).

Efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Pârâta A.N.L. a fost parte în litigiul de contencios administrativ soluţionat prin Decizia nr. 5197/25.04.2013, cât şi în procesul civil soluţionat prin Decizia 966/27.03.2015. Ca urmare, faţă de această pârâtă, aceste hotărâri sunt pe deplin opozabile şi nu pot fi ignorate.

În ceea ce priveşte pe reclamantul din prezenta cauză, acesta nu a fost parte în hotărârile definitive şi irevocabile favorabile A.N.L. Faţă de recurentul-reclamant, hotărârile invocate de A.N.L. se vor opune cu valoarea unui fapt juridic şi cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv, de prezumţie).

În acelaşi timp, pentru că recurentul-reclamant nu a participat la dezbaterile judiciare finalizate prin hotărârile judecătoreşti ce i se opun (şi astfel, nu şi-a putut face propriile apărări), el are posibilitatea ca, în cadrul procesului de faţă, prin administrare de probe, să răstoarne prezumţia invocată de pârâta A.N.L. şi care faţă de el are doar valoare relativă. Ca urmare, reclamantul poate ignora dezlegările date în hotărârile favorabile A.N.L., câtă vreme face dovada unei alte realităţi juridice.

2.3.4. Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1084 din C. civ. de la 1864, pretinzând reclamantului să facă proba posibilităţii reale şi efective de a ceda contra cost folosinţa imobilului pe toată perioada în litigiu.

În acest sens, în aplicarea art. 14 din contractul de mandat, reclamantul a solicitat repararea unui prejudiciu material compus din lipsa de folosinţă a locuinţei echivalentă cu chiria practicată pe piaţa liberă, ce înseamnă beneficiul nerealizat ("lucrum cessans"), în conformitate cu prevederile art. 1084 C. civ. de la 1864.

Contrar concluziei instanţei de apel, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a fost lipsit de prerogativele conferite de dreptul de proprietate, respectiv de atributul folosinţei locuinţei. Evaluarea acestui prejudiciu prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar este singura posibilă, din moment ce locuinţa nu a fost finalizată şi nu a fost predată beneficiarului în termenul convenit. Or, a pretinde acestuia din urmă să dovedească posibilitatea reală şi efectivă de a închiria un imobil nefinalizat este în mod evident o probă imposibilă.

Nu în ultimul rând, trebuie remarcat că, deşi instanţa de apel recunoaşte că lipsa de folosinţă a locuinţei este consecinţa şi a lipsei utilităţilor şi străzilor din cartier, consideră în mod greşit că pârâta A.N.L. nu avea nicio obligaţie sub acest aspect.

Faţă de considerentele expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (2)-(3) şi art. 313 C. proc. civ. 1865, cu aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1470 din 2 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. 1865, instanţa de apel va analiza condiţiile răspunderii civile contractuale, în acord cu problemele de drept dezlegate prin prezenta decizie, pe baza examinării efective a probelor necesare şi utile soluţionării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 14 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 17 iulie 2019 în dosarul nr. x/2018.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1470 din 2 octombrie 2019, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2020.