Debtors Lose Appeal: Security Deposit Restitution Upheld Despite Pending Damages Claim

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia, la data de 20 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D. S.R.L., instituirea popririi asigurătorii asupra conturilor bancare, a tuturor sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, până la concurenţa sumei de 110.500 euro, datorată de C. S.A., reprezentând contravaloare factură nr. x/30.12.2016, reprezentând remuneraţia restantă datorată de pârâtă reclamanţilor în baza art. 3.1 din contractul de management nr. x/22.09.2014 şi a sumei de 59.500 euro, datorată de pârâta D. S.R.L., reprezentând remuneraţia restantă datorată de pârâtă reclamanţilor în baza art. 3.1 din contractul de management nr. x/22.09.2014.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 970 şi următoarele din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 191 din 16 februarie 2017, Judecătoria Mangalia a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, reţinând, în esenţă, că aceasta este instanţa competentă material să judece procesul în primă instanţă, în conformitate cu prevederile art. 970-971 C. proc. civ., raportate la art. 954 alin. (1) şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Dosarul, astfel declinat, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a Civilă la 9 martie 2017, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea nr. 211 din 15 martie 2017, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis cererea şi a dispus înfiinţarea popririi asigurătorii asupra sumelor de bani prezente sau viitoare, aflate sau care se vor afla în conturile bancare deţinute de debitoarea C. S.A., până la concurenţa sumei de 110.500 euro, în echivalent RON la data plăţii şi a celor deţinute de debitoarea D. S.R.L., până la concurenţa sumei de 59.500 euro, în echivalent RON la data plăţii, obligarea creditorilor la plata, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii, a unei cauţiuni în cuantum de 30.000 RON, aferente popririi înfiinţate împotriva debitoarei C. S.A. şi a unei cauţiuni în cuantum de 15.000 RON, aferente popririi înfiinţate împotriva debitoarei D. S.R.L.

Împotriva acestei încheieri au declarat apel pârâtele C. S.A. şi D. S.R.L., solicitând anularea/casarea în tot a încheierii nr. 211 din 15 martie 2017 a Tribunalului Constanţa şi ridicarea imediată a popririi asiguratorii instituită prin încheierea atacată.

Prin decizia civilă nr. 391/2017 din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de pârâte, a schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul că a respins cererea privind înfiinţarea popririi asigurătorii, ca nefondată.

Prin încheierea nr. 556 din 21 iunie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a Civilă, în baza certificatului de grefă eliberat de Curtea de Apel Constanţa, a admis cererea formulată de petenţii C. S.A. şi D. S.R.L., dispunând ridicarea popririi asiguratorii înfiinţate prin încheierea nr. 211 din 15 martie 2017, întrucât măsura a fost desfiinţată definitiv prin decizia civilă nr. 391/2017 din 14 iunie 2017.

Prin cererea înregistrată la data de 16 iunie 2017, petenţii A. şi B. au solicitat Curţii de Apel Constanţa ca, în temeiul art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., să dispună, din oficiu, restituirea cauţiunii achitate în cuantum de 45.000 RON.

Prin încheierea din 19 iulie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea petenţilor de restituire a cauţiunii.

Împotriva acestei încheieri, petenţii A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 615 din 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul, a casat încheierea recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Primind cauza spre rejudecare la 20 iulie 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a procedat la reînregistrarea acesteia sub nr. x/2017*.

Prin încheierea din 6 septembrie 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de restituire a cauţiunii formulată de petenţii A. şi B., în contradictoriu cu intimatele - societatea C. S.A. şi societatea D. S.R.L. şi a dispus restituirea cauţiunii în sumă de 45.000 RON, consemnată la dispoziţia Tribunalului Constanţa în dosar nr. x/2017, conform recipiselor de consemnare nr. x/1 din 31.03.2017 şi nr. x/1 din 31.03.2017 emise de C.E.C. Bank Sucursala Constanţa.

La 29 octombrie 2018, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., societăţile D. S.R.L. şi C. S.A. au declarat recurs împotriva încheierii din 6 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care au solicitat admiterea căii de atac, reţinerea cauzei spre rejudecare şi modificarea în tot a încheierii atacate, în sensul respingerii cererii de restituire a cauţiunii formulate de A. şi B., precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

După o prezentare a parcursului procesual, recurentele susţin, în esenţă, că instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., interpretând eronat dispoziţiile instanţei de control judiciar din primul ciclu procesual.

Din interpretarea dispoziţiilor menţionate, apreciază că, în cazul în care se dispun măsuri asigurătorii împotriva unui debitor, fie în faza de fond, fie de apel, pentru care se achită şi cauţiune, dispoziţiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. nu vor fi niciodată incidente, tocmai pentru că, la un moment dat, în mod definitiv, aceste măsuri vor înceta.

Recurentele consideră că instanţa de fond, în rejudecare, a interpretat în mod eronat cele statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual.

Având în vedere că măsurile asigurătorii au fost puse în executare, iar rolul de garanţie a cauţiunii tocmai aşa s-ar prezerva, recurentele susţin că modalitatea în care garanţia ar fi fost şi efectiv pusă la dispoziţia debitoarei prejudiciate era aceea de aplicare a alin. (2), iar nu a alin. (4) al art. 1064 C. proc. civ.

Se mai arată că invocarea de către intimaţi a alin. (4) este eronată, întrucât acest alineat are o aplicare specială. Astfel, instanţa este obligată să se pronunţe, din oficiu, asupra cererii de restituire a cauţiunii în cazul izolat în care cererea pentru care s-a dispus cauţiunea a fost respinsă, această situaţie reprezentând o excepţie de la regula instituită de alin. (1) al art. 1064 C. proc. civ.

Recurenţii mai susţin şi faptul că o excepţie de la alin. (1) este şi alin. (2) al aceluaişi articol, prin prisma faptului că acesta din urmă prevede o situaţie aparte, în care, paralel cu dezbaterea restituirii cauţiunii, au fost formulate pretenţii împotriva celui îndreptăţit să pretindă restituirea.

Se arată, aşadar, că, dacă cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost admisă sau respinsă, cauţiunea depusă se restituie debitorului acestei taxe dacă nu mai este necesară, astfel încât, ea trebuie restituită după soluţionarea procesului în legătură cu care s-a stabilit cauţiunea, prin hotărâre definitivă (în cazurile în care cererea s-a formulat în cadrul unei căi de atac ori al contestaţiei la executare) ori după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus (în cazul măsurilor asigurătorii sau provizorii).

În aceste cazuri, restituirea cauţiunii se dispune la cererea debitorului taxei, care trebuie să ataşeze înscrisuri relevante în legătură cu măsurile pentru care s-a stabilit cauţiunea.

În schimb, se arată că nu se restituie cauţiunea dacă persoana vătămată de măsura asiguratorie a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, în maximum 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute în art. 1064 alin. (1) C. proc. civ., concluzie la care a ajuns Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o soluţie în care s-a subliniat tocmai nelegalitatea restituirii cauţiunii în prezenţa unei acţiuni în despăgubire pentru măsurile instituite.

În ceea ce priveşte "despăgubirea cuvenită" la care se referă legiuitorul, recurenţii arată că, spre deosebire de art. 7231 alin. (3) din C. civ. de la 1865 care prevedea "despăgubiri pentru plata prejudiciilor cauzate", art. 1064 alin. (2) teza ultimă din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. arată expres că este vorba despre prejudiciul eventual suferit de către persoana interesată ca urmare a măsurilor adoptate de instanţa care a stabilit cauţiunea.

Cererea în despăgubiri a fost formulată de către persoana vătămată pe calea unei cereri în justiţie de sine-stătătoare, supuse criteriului valoric, a cărei competenţă de soluţionare este determinată pe baza dispoziţiilor C. proc. civ. şi care nu poate fi adresată instanţei de restituire a cauţiunii.

Cum, prin înregistrarea pe rolul Tribunalului Constanţa a cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2017, recurentele au îndeplinit această condiţie, premisele aplicării art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. fiind îndeplinite, Curtea de Apel Constanţa (în primul ciclu procesual) a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor mai sus-rubricate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 22 noiembrie 2018, sub nr. x/2017*.

La 11 ianuarie 2019, cu depăşirea termenului legal, intimatele A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, faţă de dispoziţiile art. 187 alin. (1) pct. l lit. a) din C. proc. civ., au solicitat amendarea recurentelor cu suma de 1000 RON pentru introducerea unei căi de atac vădit netemeinice, iar, în temeiul art. 189 C. proc. civ. au solicitat obligarea recurentelor, în solidar, la plata sumei de 100 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de intimaţi ca urmare a amânării judecăţii cauzei. Totodată, au solicitat obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2500 euro, conform înscrisurilor depuse la dosar.

La 29 ianuarie 2019, recurentele au transmis, prin poştă, răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate ca neîntemeiate, cu consecinţa admiterii cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.

Prin rezoluţia completului din 30 ianuarie 2019, s-a dispus, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Raportul a fost comunicat părţilor la 1 noiembrie, respectiv, la 4 noiembrie 2019, conform dovezilor de înmânare aflate la dosarul de recurs,

Faţă de raportul comunicat, doar intimatele A. şi B. şi-au exprimat poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport, apreciind faptul că, faţă de dispoziţiile art. 432 C. proc. civ., raportat la art. 501 alin. (1) din acelaşi act normativ, se impune invocarea din oficiu a excepţiei autorităţii de lucru judecat, întrucât, instanţa a pronunţat o hotărâre conform dezlegării obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual.

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentele-pârâte împotriva încheierii din 6 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, stabilind termen de judecată la 18 februarie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte, constatând că, potrivit încheierii nr. 327 din 24 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarelor D. S.R.L. şi C. S.A., fiind desemnat administrator judiciar E.., a amânat cauza la 7 aprilie 2020, pentru legala îndeplinire a procedurii de citare cu recurentele-pârâte.

La 7 aprilie 2020, fiind sub incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Prin rezoluţia din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol, părţile fiind citate pentru termenul din 2 iunie 2020, ora 1130 când instanţa a rămas în pronunţare.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cauza derivă dintr-un litigiu în care, intimaţii din prezenta cauză au solicitat înfiinţarea unei popriri asigurătorii asupra conturilor bancare, a tuturor sumelor de bani, titluri de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitoarelor C. S.A. şi D. S.R.L. de un terţ sau pe care acestea i le vor datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Prin încheierea nr. 211 din 15 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a Civilă în dosarul x/2017, cererea de înfiinţare a unei popriri asiguratorii a fost admisă, petenţii, intimaţi în prezenta cauză, fiind, astfel, obligaţi, să constituie o cauţiune, în sumă totală de 45.000 RON.

Ca urmare a apelului formulat de recurentele din prezenta cauză, prin decizia civilă nr. 391/2017 din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a schimbat în tot hotărârea/încheierea atacată, respingând, astfel, ca nefondată, cererea privind înfiinţarea popririi asiguratorii.

Fiind învestită, ulterior, la 16 iunie 2017, cu o cerere de restituire a cauţiunii, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a pronunţat, prin încheierea din 19 iulie 2017, în sensul respingerii cererii, soluţie atacată cu recurs.

În recurs, însă, prin decizia nr. 615 din 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I Civilă a apreciat că se impune casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se dispune asupra cererii de restituire a cauţiunii conform dezlegărilor date prin decizie.

Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, în al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal fiind ţinută de dezlegările cu caracter obligatoriu ale instanţei de casare, a pronunţat încheierea din 6 septembrie 2018.

Recursul vizează, aşadar, soluţia de restituire a cauţiunii consemnate de petenţii A. şi B., în sumă de 45.000 de RON, dispusă prin încheierea de şedinţă pronunţată la 06 septembrie 2018, în rejudecare, de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, ca urmare a deciziei de casare din primul ciclu procesual.

Fiind o soluţie pronunţată în urma unei decizii de casare, Înalta Curte va analiza recursul formulat din perspectiva conformităţii încheierii atacate cu dispoziţiile deciziei de casare.

Aşadar, prin decizia de casare nr. 615 din 22 februarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, instanţa a reţinut că recurenţii din acea cauză, intimaţi în litigiul pendinte, au pus în discuţie aplicarea greşită de către instanţa învestită cu cererea de restituire a cauţiunii a normelor de drept procesual care reglementează procedura de restituire a cauţiunii, respectiv, dispoziţiile art. 1064 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., criticând faptul că, faţă de soluţia dată de Curtea de Apel Constanţa la data de 14 iunie 2017, în litigiul având ca obiect înfiinţare poprire asigurătorie, respectiv, admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii de înfinţare a popririi asigurătorii, în aplicarea dispoziţiilor art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., instanţa trebuia să dispună restituirea cauţiunii către petenţii S.C. A. şi B.. Or, curtea de apel, reţinând incidenţa art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., justificat de împrejurarea că pârâţii (recurenţii din litigiul pendinte) au formulat cerere în vederea acoperirii prejudiciului produs prin instituirea măsurii popririi asigurătorii, a respins solicitarea petenţilor.

Analizând recursul cu care a fost învestită, instanţa supremă a reţinut că, în apelul exercitat de pârâtele S.C. C. S.A. şi D. S.R.L. împotriva încheierii prin care Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis cererea de înfiinţare a popririi asigurătorii, cu obligarea creditorilor S.C. A. şi B. la plata unei cauţiuni în valoare totală de 45.000 RON, instanţa a schimbat, în tot, soluţia dată, respingând, ca nefondată, cererea privind înfiinţarea popririi, soluţia fiind una definitivă.

Evocând dispoziţiile art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de recurs a concluzionat în sensul că, în măsura în care cererea de înfiinţare a popririi asigurătorii, ce a generat plata cauţiunii, a fost respinsă prin hotărâre definitivă, aşa cum este cazul în speţă, nu se justifică refuzul de restituire a cauţiunii, arătând că, o asemenea interpretare se deduce din funcţia de garanţie a cauţiunii, care operează doar în cazul în care s-a luat o măsură la cererea plătitorului, respectiv, s-a admis cererea de instituire a măsurii asigurătorii, care este de natură a prejudicia partea adversă.

Reţinând, aşadar, că, în speţă, respingerea cererii este soluţia definitivă şi că ea trebuie luată în considerare atunci când se dispune cu privire la restituirea de cauţiune, instanţa supremă a statuat că această situaţie exclude automat de la aplicare dispoziţiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., arătând, totodată, că aceasta nu înseamnă că cel care se consideră prejudiciat prin instituirea măsurii asigurătorii nu îşi poate valorifica acest drept în condiţiile legii, cum, de altfel, au şi procedat pârâtele prin introducerea acţiunii ce formează obiectul dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Tribunalului Constanţa.

Constatând, aşadar, că, în speţă, Curtea de Apel Constanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor ce guvernează condiţiile de restituire a cauţiunii la situaţia de fapt atunci când a respins cererea petenţilor, instanţa supremă a apreciat că se impune casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se dispune asupra cererii de restituire a cauţiunii având în vedere dezlegările date prin decizie.

În rejudecare, Curtea de Apel Constanţa a constatat că cererea de restituire a cauţiunii este fondată, motivat de faptul că, prin decizia nr. 615 din 22 februarie 2018, instanţa de control judiciar a stabilit că, în speţă, în raport de situaţia de fapt concretă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., respingerea cererii pentru care s-a dispus cauţiunea fiind soluţia definitivă, pronunţată de instanţa de apel, soluţie la care trebuie să se raporteze cererea de restituire a cauţiunii.

Totodată, a reţinut că, instanţa de casare a apreciat în sensul că această situaţie exclude automat de la aplicare dispoziţiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., avute în vedere de instanţă în primul ciclu procesual.

Faţă de dezlegarea dată de instanţa de recurs prin decizia de casare, obligatorie în rejudecarea cererii, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Constanţa a constatat ca fiind lipsită de relevanţă orice distincţie pe care intimatele încearcă să o facă în legătură cu textul legal aplicabil, distincţie motivată de împrejurarea că, până la pronunţarea hotărârii definitive asupra măsurii asigurătorii, a existat o indisponibilizare a bunurilor care ar justifica o eventuală cerere de despăgubiri.

Constatând, aşadar, că, faţă de soluţia dată de instanţa de apel prin decizia nr. 391/2017, prin care s-a respins cererea privind înfiinţarea popririi asigurătorii ca nefondată, instanţa este ţinută, conform art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., a dispune restituirea cauţiunii în sumă de 45.000 RON, consemnată la dispoziţia Tribunalului Constanţa în dosar nr. x/2017, prin încheierea din 06 septembrie 2018, Curtea de Apel Constanţa a admis cererea de restituire a cauţiunii formulată de petenţii A. şi B. şi a dispus restituirea cauţiunii în sumă de 45.000 RON, consemnată la dispoziţia Tribunalului Constanţa în dosarul nr. x/2017.

Cu toate acestea, în recursul ce formează obiectul litigiului pendinte, recurentele consideră că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, apreciind că, în rejudecare, instanţa a interpretat în mod eronat cele stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare cu privire la dispoziţiile art. 1064 alin. (4) C. proc. civ.

După o expunere a posibilelor soluţii aplicabile în situaţia formulării unei cereri de restituire a cauţiunii, recurentele consideră că cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuiau interpretate în sensul în care art. 1064 alin. (4) C. proc. civ. se aplică atunci când nu ar fi avut loc instituirea efectivă a măsurilor asigurătorii împotriva autoarelor prezentului demers judiciar, or, în condiţiile în care acestea au fost puse în executare, iar rolul de garanţie a cauţiunii tocmai aşa s-ar prezerva, recurentele consideră că modalitatea în care garanţia ar fi fost efectiv pusă la dispoziţia debitoarei prejudiciate era aceea de aplicare a alin. (2), iar nu a alin. (4) al art. 1064 C. proc. civ.

În susţinerea afirmaţiilor mai sus amintite, recurentele arată în ce situaţii se aplică dispoziţiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că aceste dispoziţii sunt pe deplin aplicabile cazului de faţă, aşa cum a reţinut în mod judicios şi Curtea de Apel Constanţa prin prima hotărâre recurată, dovadă a îndeplinirii condiţiilor fiind cererea de chemare în judecată, prin care au solicitat obligarea intimaţilor din prezenta cauză la plata prejudiciilor nepatrimoniale şi patrimoniale săvârşite de aceştia.

Faţă de criticile aduse încheierii recurate, instanţa supremă reţine că, procedând la analiza dispoziţiilor art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de control judiciar a statuat că, "în măsura în care cererea de înfiinţare a popririi asigurătorii, ce a generat plata cauţiunii, a fost respinsă prin hotărâre definitivă, cum este cazul în speţă, nu se justifică refuzul de restituire a cauţiunii".

Mai mult, instanţa de recurs a arătat că "o asemenea interpretare se deduce din funcţia de garanţie a cauţiunii şi care operează doar în cazul în care s-a luat o măsură la cererea plătitorului, respectiv s-a admis cererea de instituire a măsurii asigurătorii, care este de natură a prejudicia partea adversă".

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, în esenţă, instanţa de casare a asociat funcţia de garanţie a cauţiunii exclusiv de admiterea cererii de instituire a măsurii asigurătorii care, în opinia sa, este de natură a prejudicia partea adversă.

Cum această măsură ce a generat plata cauţiunii a fost desfiinţată prin decizia civilă nr. 391 din 14 iunie 2017, în urma apelului declarat de recurentele din cauza de faţă, instanţa de casare a apreciat că nu se justifică refuzul de restituire a cauţiunii.

Mai mult decât atât, aceeaşi instanţă de casare a reţinut că respingerea cererii este soluţia definitivă ce trebuie luată în considerare atunci când se dispune cu privire la restituirea cauţiunii şi că această situaţie exclude automat de la aplicare dispoziţiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., toate acestea în condiţiile în care, în antepenultimul paragraf din decizia de casare nr. 615 din 22 februarie 2018 pronunţată de Î.C.C.J., secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, instanţa a reţinut că cel care se consideră prejudiciat prin instituirea măsurii asigurătorii îşi poate valorifica dreptul de a cere despăgubiri, în condiţiile legii, aşa cum, de altfel, au şi procedat pârâtele din acea cauză, recurente în litigiul pendinte, prin introducerea unei acţiuni ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa.

Având în vedere că, în acest stadiu procesual, instanţa de recurs nu poate face o interpretare proprie a legalităţii măsurii privind restituirea cauţiunii, fiind, la rândul său, ţinută de cele dispuse prin decizia de casare nr. 615 din 22 februarie 2018 pronunţată de Î.C.C.J., secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte constată faptul că, procedând la rejudecarea cererii de restituire a cauţiunii, instanţa a transpus întocmai dezlegarea dată chestiunii restituirii cauţiunii prin decizia de casare mai sus amintită, soluţia pronunţată prin încheierea din 06 septembrie 2018 fiind dată în acord cu decizia de casare prin care, instanţa de control judiciar a statuat, în esenţă, că " . . . . . . . . . .în măsura în care cererea de înfiinţare a popririi asigurătorii, ce a generat plata cauţiunii, a fost respinsă prin hotărâre definitivă, cum este cazul în speţă, nu se justifică refuzul de restituire a cauţiunii".

Constatând, aşadar, că încheierea recurată a fost pronunţată în acord cu dezlegările de drept din cuprinsul deciziei de casare nr. 615 din 22 februarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual, instanţa de recurs urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.A., ambele prin administrator judiciar E., împotriva încheierii din 6 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentele-pârâte, ca părţi căzute în pretenţii în calea de atac a recursului, la plata către intimaţii-reclamanţi A. şi B. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 400 euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii, cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte constată că, potrivit art. 451 alin. (2) teza I C. proc. civ., "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".

Articolul indicat este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului. Aceasta soluţie este conformă, prin raportarea sa la echitate, prevederilor art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului - pentru că dreptul la un proces echitabil presupune recunoaşterea doar a acelor cheltuieli care au corespuns unor necesităţi procesuale rezonabile.

Onorariul avocatului reprezintă, conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi art. 127 alin. (1) şi următoarele din Statutul profesiei de avocat, un drept al acestuia, fiind stabilit în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului, cu luarea în considerare a următoarelor elemente, cum ar fi: timpul şi volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activităţii solicitate de client; natura, noutatea şi dificultatea cazului; importanţa intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; conlucrarea cu experţi sau specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situaţia financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.

Aşa cum rezultă din prevederile art. 35 din Legea nr. 51/1995, în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite între avocat şi client, orice imixtiune din partea vreunui organ al Statului este exclusă, însă, în aplicarea textului art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu se intervine în contractul de asistenţă juridică, care îşi produce pe deplin efectele între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi de complexitatea cauzei.

Făcând o apreciere a proporţionalităţii şi necesităţii onorariului perceput de către apărător în faza desfăşurată în faţa instanţei de recurs, raportat la complexitatea cauzei, la valoarea cauţiunii, la faptul că, anterior, prin decizia de casare din primul ciclu procesual a fost tranşată chestiunea de drept, precum şi la munca apărătorului ales care nu a fost prezent la termen, Înalta Curte constată că onorariile convenite de intimaţi cu apărătorul lor sunt disproporţionate, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care vor fi obligaţi recurenţii, cu acest titlu, la suma de 400 euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii, cuantum care, pentru motivele enunţate anterior, se apreciază că este corespunzător complexităţii cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării apărărilor şi cererilor depuse la dosar.

Referitor la solicitarea intimaţilor de amendare a recurentelor cu amendă în cuantumul maxim prevăzut de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., pentru introducerea unei căi de atac vădit netemeinice, Înalta Curte apreciază că această sancţiune nu se impune, pentru argmentele ce succed. Mai mult decât atât, legiuitorul a prevăzut o condiţie suplimentară pentru posibilitatea amendării părţii care exercită o acţiune sau o cale de atac vădit netemeinică, şi anume exercitarea cu rea-credinţă a unei astfel de cereri.

Sub aspectul înţelesului noţiunii de "rea-credinţă" şi a sintagmei "vădit netemeinice", Înalta Curte se va raporta la Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 469 din 27 iunie 2017, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 18 august 2017.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că, în condiţiile în care textul legal criticat se referă la introducerea cu "rea-credinţă" a unei cereri vădit netemeinice, sintagma "vădit netemeinice" sugerează faptul că cererea nu are niciun fel de fundament, aspect pe care autorul cererii îl cunoaşte. Totodată, se arată că, după modul în care a fost formulată cererea, motivele invocate, eventualele cereri repetate de chemare în judecată etc., instanţa îşi poate forma o convingere şi poate aprecia dacă reclamantul introduce o cerere de chemare în judecată cu rea-credinţă.

Se mai reţine că, pentru valorificarea drepturilor şi intereselor legitime, părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, iar nu în spirit abuziv, şicanator, vexator pentru magistraţi ori pentru instanţă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 344 din 10 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 19 iunie 2012).

Totodată, făcând trimitere la Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, Curtea a mai reţinut, referitor la sintagma "rea-credinţă", că aceasta are semnificaţia de atitudine incorectă, necinstită.

Concluzionând în sensul că reaua-credinţă este o formă a vinovăţiei, expresia dolului, fraudei şi culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înşelăciunea şi omisiunea vădit intenţionată, Curtea a statuat în sensul că reaua-credinţă poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte sau omite, în mod conştient, un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale.

Faţă de cele mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută reaua-credinţă în declararea cererii de recurs, atâta timp cât recurentele nu au făcut altceva decât să uzeze de o cale de atac reglementată de lege, iar intimaţii-reclamanţi nu au dovedit că ar fi urmărit un alt scop decât acela de a critica hotărârea/încheierea atacată. Prin urmare, cererea de amendare a recurentelor va fi respinsă, neexistând suficiente elemente privind dovedirea relei-credinţe, nefiind, astfel, îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ.

Neputând fi, aşadar, stabilită o amendă judiciară în sarcina recurentelor, întrucât nu s-a reţinut săvârşirea de către acestea a faptei prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., Înalta Curte nu poate proceda, în consecinţă, nici la stabilirea unor despăgubiri în conformitate cu dispoziţiile art. 189 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge solicitarea de obligare a recurentelor, în solidar, la plata daunelor morale solicitate pentru prejudiciul suferit ca urmare a amânării judecăţii cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.A., ambele prin administrator judiciar E., împotriva încheierii din 6 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Admite în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Obligă în solidar pe recurentele-pârâte la plata către intimaţii-reclamanţi S.C. A. şi B. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 400 euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii.

Respinge cererea de amendare a recurentelor cu suma de 1000 de RON pentru introducerea unei căi de atac vădit netemeinice în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ. şi obligare la despăgubiri constând daune morale de 1.000 de RON în baza art. 189 C. proc. civ. pentru prejudiciul suferit ca urmare a amânării judecăţii cauzei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2020.