Effect of criminal acquittal on civil tort liability and equitable quantification of moral damages in fatal road accidents

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2020

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 15 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta D. S.A. şi pe intervenientul forţat E., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, s-o oblige pe pârâtă la plata:

1. sumei de 100.000 RON, reprezentând daune materiale, ca urmare a decesului soţului, respectiv tatălui reclamanţilor, F.;

2. sumei de 3.000.000 euro, în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii (câte 1.000.000 euro pentru fiecare reclamant), reprezentând daune morale, ca urmare a decesului soţului, respectiv tatălui reclamanţilor, F.;

3. către minora C. a unei pensii de întreţinere lunare în cuantum de 2.000 RON, începând cu luna iunie 2012 şi până la finalizarea studiilor, cel târziu la vârsta de 26 ani;

4. cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi pe cele ale Ordinului nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Prin sentinţa civilă nr. 5863 din 27 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta D. S.A. şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi intervenientul forţat E., în temeiul acestei excepţii.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanţii au declarat apel, prin care au solicitat anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 1413/A/2016 din 22 septembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În al doilea ciclu procesual, în rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1243 din 11 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi intervenientul forţat E.; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 25.000 euro către reclamanta A., a sumei de 25.000 euro către reclamantul B. şi a sumei de 100.000 euro către reclamanta C., cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei civile nr. 1243 din 11 aprilie 2017, au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 2360/2018 din 19 noiembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1243 din 11 aprilie 2017; a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către fiecare reclamant a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale şi a sumei de 14.172 RON către toţi reclamanţii, cu titlu de daune materiale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 2360/2018 din 19 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta D. S.A. a declarat recurs, iar reclamanţii A., B. şi C. au formulat recurs incident.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale pronunţate în dosarul nr. x/2014, motiv pentru care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că, prin ordonanţa din 17 ianuarie 2014, menţinută prin Ordonanţa nr. 123/II/2/2014, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului E., reţinând că nu este vinovat pentru producerea accidentului rutier soldat cu decesul victimei F..

Aceeaşi parte a susţinut că încheierea din 20 mai 2014 a Judecătoriei Brăila, pronunţată în dosarul nr. x/2014, reprezintă o hotărâre penală definitivă, prin care s-a reţinut că E. nu a încălcat nicio prevedere legală şi că acesta a reacţionat instinctual şi neimputabil la manevra de depăşire intempestivă efectuată de autorul necunoscut.

Aşadar, recurenta-pârâtă a subliniat că instanţa penală a statuat cu autoritate de lucru judecat că există o faptă care a condus la decesul victimei şi că fapta respectivă a fost săvârşită de un autor necunoscut, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 28 C. proc. pen.

În aceste condiţii, titulara recursului a arătat că instanţa de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale când a reţinut că intervenientul forţat a săvârşit o faptă ilicită.

Aceeaşi parte a mai arătat că nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale rezultă şi din faptul că identificarea ulterioară a autorului faptei ilicite ar face imposibilă obligarea acestuia la plata de despăgubiri din moment ce despăgubirile respective au fost puse în sarcina altei persoane.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut că sarcina acoperirii prejudiciilor revine Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, în cazul în care conducătorul autoturismului ce a cauzat accidentul rutier rămâne neidentificat, conform art. 61 din Legea nr. 136/1995, art. 251 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000 şi art. 3 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008.

În aceste condiţii, autoarea recursului a subliniat că nu exista niciun temei pentru atragerea răspunderii sale, în calitate de asigurător R.C.A. al autovehiculului condus de intervenientul forţat, din moment ce acesta din urmă nu era responsabil de producerea accidentului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată este nemotivată sub aspectul majorării, respectiv a menţinerii cuantumului daunelor morale, acordate de prima instanţă.

După evocarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceeaşi parte a arătat că, în considerentele hotărârii recurate, sunt expuse doar argumente teoretice, cu caracter general, referitoare la principiile în baza cărora este stabilit cuantumul daunelor morale.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că instanţa de apel trebuia să-şi argumenteze soluţia prin raportare la particularităţile cauzei.

În drept, recursul principal a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

La data de 22 februarie 2019, cu respectarea termenului legal, intimaţii-reclamanţi A., B. şi C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului principal.

La 11 martie 2019, recurenta-pârâtă D. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate prin întâmpinare.

La data de 22 februarie 2019, odată cu întâmpinarea depusă la recursul formulat de recurenta-pârâtă D. S.A., intimaţii-reclamanţi A., B. şi C. au depus recurs incident, prin care prin care au solicitat admiterea căii de atac şi casarea în parte a deciziei atacate.

În motivarea recursului incident, recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

În concret, autorii recursului incident au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care prevăd că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România. În acest sens, recurenţii-reclamanţi au evocat o serie de hotărâri pronunţate în această materie.

În continuare, aceleaşi părţi au subliniat că sumele acordate cu titlu de daune morale de instanţa de apel constituie o limitare disproporţionată şi nejustificată a dreptului la despăgubiri prin raportare la jurisprudenţa naţională.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au susţinut că sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să fie pur simbolice, ci trebuie să compenseze suferinţele îndurate de persoanele prejudiciate.

De asemenea, aceleaşi părţi au arătat că, deşi instanţa de apel a enumerat criteriile ce trebuie avute în vedere pentru determinarea cuantumului daunelor morale, aceste criterii nu au fost aplicate în cauză.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că se impune repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecinţele negative suferite în plan fizic şi moral.

Cu privire la pensia lunară de întreţinere, autorii recursului incident au învederat că sunt incidente dispoziţiile art. 1390 alin. (1) C. civ. şi nu cele ale Legii nr. 263/2010.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi au subliniat că textul de lege anterior evocat impune ca despăgubirea să fie stabilită în funcţie de două criterii avute în mod cumulativ, respectiv nevoile celui păgubit şi veniturile celui decedat.

Astfel, veniturile realizate de către defunct nu reprezintă unicul criteriu ce trebuie avut în vedere de către instanţă pentru stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi au subliniat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1390 C. civ., raportându-se doar la veniturile realizate de către defunct, fără a ţine cont şi de nevoile fiicei defunctului.

În final, titularii recursului incident au arătat că dispoziţiile art. 529 C. civ., reţinute în motivarea deciziei recurate, devin incidente doar în situaţia în care părintele refuză să-şi execute obligaţia de întreţinere de bunăvoie, nu şi în cazul în care părintele a decedat.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 29 martie 2019, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului incident, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi şi a admis în principiu ambele recursuri, stabilind termen de judecată la 2 iunie 2020, în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul principal prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa de recurs constată că, deşi motivele de nelegalitate dezvoltate de autoarea prezentului demers judiciar au fost încadrate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., în realitate, au fost formulate critici de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate astfel cum au fost reîncadrate de instanţa de recurs.

În concret, criticile referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat a încheierii penale se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă, în realitate, nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Criticile referitoare la nemotivarea hotărârii sub aspectul majorării, respectiv a menţinerii cuantumului daunelor morale, acordate de prima instanţă, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 136/1995, art. 251 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000 şi art. 3 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de casare, care va fi analizat prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nu conform încadrării date de recurentă, autoarea a susţinut că, prin ordonanţa din 17 ianuarie 2014, menţinută prin Ordonanţa nr. 123/II/2/2014, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului E., reţinând că acesta nu este vinovat pentru producerea accidentului rutier soldat cu decesul victimei F..

Aceeaşi parte a susţinut că încheierea din 20 mai 2014 a Judecătoriei Brăila, pronunţată în dosarul nr. x/2014, reprezintă o hotărâre penală definitivă, prin care s-a reţinut că E. nu a încălcat nicio prevedere legală şi că acesta a reacţionat instinctual şi neimputabil la manevra de depăşire intempestivă efectuată de autorul necunoscut.

Aşadar, recurenta-pârâtă a subliniat că instanţa penală a statuat cu autoritate de lucru judecat că există o faptă care a condus la decesul victimei şi că fapta respectivă a fost săvârşită de un autor necunoscut, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 28 C. proc. pen.

În aceste condiţii, titulara recursului a arătat că instanţa de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale când a reţinut că intervenientul forţat a săvârşit o faptă ilicită.

Este adevărat că potrivit art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen., hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Este vorba, însă, de hotărârea penală de condamnare, iar nu de o hotărâre de natura celei avute în vedere de către recurentă (ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală, menţinută prin încheierea de respingere a plângerii, pronunţate de instanţa penală).

Conform art. 28 alin. (1) teza a doua C. proc. pen., în caz de achitare sau încetare a procesului penal, hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În cazul în care s-a pronunţat de către instanţa penală o hotărâre de achitare sau de încetare a procesului penal, soluţiile jurisprudenţiale sunt nuanţate, în funcţie de temeiul legal indicat în hotărârea penală întrucât nu orice astfel de hotărâre poate avea ca efect înlăturarea posibilităţii admiterii acţiunii civile în despăgubiri. În ipoteza în care scoaterea de sub urmărire penală s-a dispus, ca în prezenta speţă, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. (nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii), acţiunea civilă va putea fi admisă de instanţa civilă. O atare soluţie este logică, întrucât, în asemenea ipoteze nu este exclusă întrunirea condiţiilor de existenţă şi angajare a răspunderii civile, care pot fi constatate de instanţa civilă.

De altfel, în această privinţă dispune în mod explicit prevederile art. 1365 C. civ., cu următorul conţinut:

"Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Aşadar, instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, însă, în toate cazurile în care a fost soluţionată acţiunea civilă, este legată de hotărârea definitivă a instanţei penale potrivit regulilor de drept comun, ceea ce nu este cazul în speţă.

În speţă, însă, instanţa a constatat că, deşi prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a intervenientului forţat E. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) din C. pen., reţinându-se că starea de pericol a fost generată de conduita unui alt conducător auto, rămas neidentificat, raportul de expertiză tehnică întocmit în dosarul penal a evidenţiat fapta ilicită şi culpa intervenientului forţat, precum şi legătura de cauzalitate directă dintre fapta ilicită a intervenientului şi decesul victimei F..

Cum aprecierea asupra vinovăţiei este o chestiune de fapt, care nu mai poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs, Înalta Curte constată că instanţele de fond au reţinut vinovăţia intervenientului forţat în considerarea concluziilor raportului de expertiză tehnică întocmit în respectivul dosarul penal, astfel încât, reevaluarea culpei intervenientului forţat nu mai poate face obiectul analizei instanţei de recurs.

Prin urmare, reţinerile instanţelor de fond şi modul în care acestea au interpretat probele administrate în faţa instanţei penale nu pot face obiect al analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile limitative ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Aşa fiind, nici criticile privind inexistenţa temeiului pentru atragerea răspunderii în calitate de asigurător R.C.A. al autovehiculului condus de intervenientul forţat, în considerarea faptului că acesta din urmă nu era responsabil de producerea accidentului, precum şi celelalte argumente privind aplicarea normelor de drept material invocate de recurenta-pârâtă, respectiv, art. 61 din Legea nr. 136/1995, art. 251 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000 şi art. 3 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi avute în vedere, întrucât acestea au fost evocate de recurenta-pârâtă în susţinerea ipotezei construite pe criticile corespunzătoare primului motiv de nelegalitate dezvoltat, în care conducătorul autoturismului ce a cauzat evenimentul rămâne neidentificat sau vehiculul nu este asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente, ceea ce, aşa cum s-a arătat în considerentele precedente, nu concordă cu situaţia de fapt reţinută în speţa de faţă, în care vehiculul implicat în accident, condus de şoferul (intervenient forţat în cauză) asupra căruia s-a reţinut deja vinovăţia de instanţele de fond, este asigurat R.C.A. la D. S.A.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule", iar potrivit art. 50 alin. (1) din acelaşi act normativ "despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare", or, în ce priveşte "dezdăunarea", adică stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile şi reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.

Întrucât actul normativ special (Legea nr. 136/1995) nu conţine o reglementare detaliată asupra acestui aspect, el trebuie considerat că se completează cu dispoziţiile C. civ., care conform art. 2 alin. (2) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

Aşa fiind, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondată şi această critică.

În ceea ce priveşte critica privind lipsa motivelor, a argumentelor pentru care instanţa de apel a dispus majorarea cuantumului daunelor morale acordate de instanţele de fond reclamanţilor, Înalta Curte constată că decizia recurată îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, fiind indicate atât motivele pentru care a fost admis apelul reclamanţilor, cât şi cele care au stat la baza respingerii ca nefondat a apelului pârâtei.

Susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că majorarea cuantumului daunelor morale a fost motivată de instanţa de apel doar cu argumente teoretice generale, care ar putea fi inserate în orice altă hotărâre, privitoare la criteriile şi principiile care trebuie avute în vedere cu ocazia aprecierii cuantumului daunelor morale, nu constituie o nemotivare a deciziei recurate.

Aşadar, din perspectiva textului de lege invocat, Înalta Curte constată că hotărârea judecătorească analizată este motivată, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra apelurilor declarat de părţi.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca neîntemeiate.

Având în vedere că, prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului incident invocată, prin întâmpinare, de D. S.A., instanţa supremă urmează a examina decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, reţinând următoarele:

Cu toate că, prin recursul incident au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă constată că nu toate criticile formulate pot fi subsumate acestui motiv de nelegalitate.

În concret, doar criticile referitoare la încălcarea art. 1390 C. civ. şi greşita aplicare a art. 529 C. civ. se încadrează în acest motiv.

Aşadar, analizând critica potrivit căreia, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1390 şi art. 529 C. civ., raportându-se doar la veniturile realizate de defunct, fără a ţine cont de nevoile fiicei defunctului, instanţa supremă reţine faptul că limitele şi condiţiile de stabilire a despăgubirilor sau, după caz, a compensaţiilor băneşti la care sunt îndrituite victimele indirecte pentru prejudiciile care le-au fost cauzate prin ricoşeu, sunt reglementate de dispoziţiile art. 1390 - 1392 din C. civ.

În cazul de faţă, însă, instanţa nu numai că nu a încălcat dispoziţiile legale prevăzute de art. 1390 C. civ., ci, dimpotrivă, luând în considerare decizia de pensie de urmaş emisă în baza Legii nr. 263/2010, a stabilit ce venituri obţinea victima decedată, făcând, astfel, aplicarea art. 1393 C. civ., în sensul în care prestaţia periodică se acordă doar în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul ori pensia.

În concret, paguba suferită de minora aflată în întreţinerea victimei accidentului constă în privarea de întreţinerea de care aceasta beneficia, ca urmare a decesului persoanei care avea această obligaţie.

Or, în condiţiile în care paguba a constat în lipsirea de contribuţia lunară pe care defunctul o avea la întreţinerea minorei, iar veniturile obţinute de persoana decedată se situau la nivelul celor stabilite indirect de instanţa de apel prin raportare la cuantumul pensiei de urmaş, instanţa a reţinut că prestaţia periodică, raportată la venitul minim pe economie obţinut de victima accidentului, precum şi la dispoziţiile art. 529 C. civ., ar fi fost mai mică decât suma care a fost stabilită drept pensie de urmaş, motiv pentru care fiind incidente dispoziţiile art. 1393 alin. (1) C. civ., instanţa de apel a făcut aplicarea acestora.

Se remarcă, aşadar, că, în încercarea de a justifica necesitatea unor despăgubiri mai substanţiale, recurenţii-reclamanţi pun accent doar pe nevoile persoanei păgubite prin dispariţia celui care îi asigura întreţinerea, ignorând aparent cealaltă condiţie impusă de legiuitor, respectiv, veniturile obţinute anterior momentului producerii accidentului de părintele decedat.

Prin urmare, nu există niciun argument pentru care, în contextul dat, recurenţii-reclamanţi să pretindă acoperirea necesităţilor de întreţinere la alte standarde, superioare celor care s-ar fi putut asigura în condiţiile preexistente nefericitului eveniment.

În altă ordine de idei, nu poate fi primită nici afirmaţia recurenţilor-reclamanţi prin care susţin aplicabilitatea art. 529 C. civ. doar în situaţia în care părintele refuză să îşi execute obligaţia de întreţinere de bună-voie, nu şi în cauza pendinte, în care părintele a decedat, aceasta datorită faptului că, pe de o parte, instanţa de apel nu a fixat despăgubirea printr-o prestaţie periodică al cărei cuantum, în lipsa unei reglementări exprese, ar fi fost stabilit, prin analogie, conform art. 529 C. civ., iar, pe de altă parte, scopul în care a fost evocat temeiul de drept care statuează asupra pensiei de întreţinere a fost acela de a sublinia rolul identic pe care îl are atât prestaţia periodică, cât şi pensia de întreţinere în acoperirea prejudiciului cauzat minorilor prin lipsirea acestora de contribuţia lunară pe care părintele o avea la întreţinerea lor.

Că este aşa, o dovedeşte în primul rând soluţia din apel susţinută de considerentul în care instanţa a reţinut că "potrivit dispoziţiilor articolului 1393 din Noul C. civ., prestaţia periodică se acordă doar în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul sau pensia" coroborat cu considerentul, potrivit căruia "...calculând cuantumul prestaţiei periodice raportat la venitul minim pe economie şi faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, ar rezulta o prestaţie periodică mai mică decât suma care i s-a stabilit ca pensie de urmaş", cât şi considerentul instanţei care, conştientă fiind de diferenţa între cele două tipuri de prestaţii afirmă că "prestaţia periodică pretinsă de copiii minori ai defunctului, deşi nu este echivalentă cu pensia de întreţinere, are rolul de a acoperi prejudiciul cauzat minorilor prin lipsirea acestora de contribuţia lunară pe care defunctul o avea la întreţinerea lor."

Prin alte critici subsumate în mod greşit aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au învederat şi faptul că, în pronunţarea deciziei recurate, instanţa de apel nu a examinat criteriul jurisprudenţial impus de art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În legătură cu aceste critici, prin care reclamanţii încearcă să obţină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării lor, instanţa supremă are în vedere faptul că, astfel cum rezultă din conţinutul art. 1 C. civ., jurisprudenţa din cauze similare nu reprezintă izvor de drept.

Neavând caracter obligatoriu pentru instanţele chemate să se pronunţe în speţe asemănătoare, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, chiar dacă recurenţii-reclamanţi invocă dispoziţiile art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, potrivit cărora, stabilirea daunelor morale se face conform legislaţiei şi jurisprudenţei din România, instanţa supremă are în vedere faptul că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Aşadar, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Cu toate acestea, examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o amplă analiză asupra stării de fapt, însă, în lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, este evident că întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa este îndreptăţită să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă şi de recurenţii-reclamanţi, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2360/2018 din 19 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. - prin reprezentant legal A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2020.