Scope of cassation review regarding appellate assessment of moral damages and statutory interest calculation in personal injury claims

Şedinţa publică din data de 29 mai 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. şi pe intervenientul C., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 107.000 RON despăgubiri materiale (ulterior majorând cuantumul despăgubirilor materiale), reprezentând cheltuieli cu expertize medico legale; investigaţii medicale; medicaţie; intervenţii chirurgicale, proteze, cheltuieli de transport şi diurnă, contravaloarea scaunului cu rotile, hrană suplimentară, efortul suplimentar; plata ajutorului în gospodărie, la muncile în grădină, la întreţinerea casei; diferenţa între salariul avut înainte de accident şi indemnizaţia de boală/accident; diferenţa între salariul avut înainte de accident şi pensia de handicap stabilită în cuantum de 800 RON; venitul lunar realizat anterior accidentării şi pierderii capacităţii de muncă; onorariul de avocat; actualizarea sumelor reprezentând despăgubirile civile cu dobânda legală din momentul producerii accidentului rutier şi până la momentul plăţii acestora; indexarea despăgubirilor civile la rata indicelui de inflaţie de la data producerii accidentului rutier din data de 20.11.2013 şi până la momentul plăţii; o rentă/pensie viageră în cuantum de 575 euro lunar; 950.000 euro daune morale, indexarea acestor despăgubiri la rata indicelui de inflaţie de la data producerii accidentului rutier din data de 20.11.2013 şi până la momentul plăţii.

Prin încheierea din 30 ianuarie 2018 a Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost amânată pronunţarea hotărârii pentru 14 februarie 2018 şi, ulterior, pentru 1 martie 2018.

Prin sentinţa civilă nr. 254/2018 din 1 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Bucureşti şi B. S.A. - Sucursala Iaşi, şi intervenientul C.. A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei daune materiale în cuantum de 197.737 RON, dobânda legală, precum şi actualizarea sumei cu indicele de inflaţie, calculate de la data producerii accidentului, 20.11.2013, şi până la data plăţii efective. A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei daune morale în cuantum de 800.000 euro, dobânda legală, precum şi actualizarea sumei cu indicele de inflaţie, calculate de la data producerii accidentului, 20.11.2013 şi până la data plăţii efective. A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei o rentă viageră lunară de 2.727 RON de la data rămânerii definitive a hotărârii. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 8.200 RON cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a declarat apel împotriva încheierii din 30 ianuarie 2018 şi a sentinţei civile nr. 254 din 1 martie 2018, pronunţate de Tribunalului Iaşi.

Prin decizia civilă nr. 634 din 20 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, s-a respins apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva încheierii din 30 ianuarie 2018 a Tribunalului Iaşi, încheiere pe care a păstrat-o.

S-a admis apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 254 din 1 martie 2018 a Tribunalului Iaşi, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că s-a redus cuantumul daunelor materiale de la suma de 197.737 RON la 53.734,57 RON; s-a redus cuantumul daunelor morale de la 800.000 EUR la 400.000 EUR, actualizate cu dobânda legală şi indicele de inflaţie, calculate de la data pronunţării prezentei şi până la plata efectivă; s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unei rente viagere lunare.

S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin deciziei.

S-a respins cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 634 din 20 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi pe fond, acoperirea integrală a prejudiciului cauzat şi menţinerea sentinţei primei instanţe.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la renta/pensie viageră lunară, instanţa de fond l-a găsit întemeiat şi justificat în cuantumul demonstrat şi dovedit cu acte fiscale (veniturile realizate anterior accidentului), fiind raportat la veniturile realizate anterior şi la nevoile actuale.

Instanţa de apel a găsit neîntemeiat acest capăt de cerere fără însă a invoca un temei legal, preluând apărările intimatei şi protejând-o pe aceasta, ceea ce reprezintă, în opinia recurentei, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că dezbaterile asupra cauzei au avut loc pe data de 6 septembrie 2018, nu a fost comunicată încheierea de şedinţă, or dacă nu se întocmeşte încheierea de şedinţă, ceea ce atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti finale, de dezlegare a pricinii, întrucât instanţa de control judiciar este în imposibilitate de a urmări activ modul de desfăşurare a judecăţii în primă instanţă.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Astfel, se susţine că instanţa a motivat reducerea daunelor cu 400.000 euro printr-o propoziţie.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit legea atunci când a diminuat daunele materiale şi morale.

A mai arătat recurenta că instanţa a reţinut că reperul la care face trimitere art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 este cel al jurisprudenţei constante, iar nu al celei care consacră soluţii ce rămân la cazuri izolate, cum este jurisprudenţa indicată de reclamantă.

Prin decizia recurată, instanţa nu face aplicarea dispoziţiilor legale din C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, deşi apreciază că este incident art. 1381 C. civ.

Referitor la dobânda legală, momentul de la care se acordă, indexarea despăgubirilor civile cu rata indicelui de inflaţie, de la data producerii accidentului rutier, 20.11.2013, şi până la momentul plăţii, instanţa nu a aplicat dispoziţiile legale, respectiv art. 9 din Legea nr. 136/1995 şi prevederile O.U.G. nr. 13/2011.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se constate nulitatea recursului, iar dacă se va trece peste această excepţie, să fie respins recursul, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 mai 2019 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2019 a fost respinsă excepţia de nulităţii recursului, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă şi a fost acordat termen pentru judecarea acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., casarea se poate cere când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

În lumina textului legal enunţat acest motiv de recurs vizează "un exces de putere" care constă în încălcarea de către instanţă a principiilor separaţiei puterilor în stat şi imixtiunea acesteia în atribuţiile puterii legislative sau executive.

Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, au fost considerate forme de manifestare a excesului de putere situaţia în care instanţa săvârşeşte un act care intră în atribuţiile puterii legislative sau celei executive; când instanţa consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare etc.

Însă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu se poate asimila depăşirii limitelor puterii judecătoreşti faptul că instanţa de apel, fără a invoca un temei legal, a găsit neîntemeiat capătul de cerere referitor la renta/pensie viageră lunară, în condiţiile în care prima instanţă l-a apreciat ca fiind justificat în cuantumul demonstrat şi dovedit cu acte fiscale, aşa cum s-a arătat în conţinutul recursului.

În speţă, instanţa de control judiciar a analizat hotărârea primei instanţe, prin raportare la criticile formulate, dând eficienţă caracterului devolutiv al apelului.

Este nefondată şi critica subsumată motivului de recurs reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., referitoare la greşeala instanţei de apel constând în pretinsa necomunicare către recurentă a încheierii de amânare a pronunţării din 6 septembrie 2018.

În mod eronat, recurenta-reclamantă apreciază că necomunicarea unei asemenea încheieri ar duce la admiterea recursului, deoarece doar lipsa încheierii ar atrage nulitatea hotărârii pronunţate şi, prin urmare, casarea hotărârii atacate, întrucât, într-o astfel de situaţie, vătămarea decurge din imposibilitatea exercitării controlului judiciar, împrejurare ce nu se confirmă în speţă.

Dispoziţiile procedurale nu prevăd comunicarea încheierii de amânare a pronunţării asupra cauzei, care are regimul specific încheierilor, regula fiind aceea că aceste acte procedurale ale instanţei nu se comunică, părţile având obligaţia să ia cunoştinţă de cele consemnate în cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării din dosar, ca în cazul tuturor celorlalte încheieri.

În altă ordine de idei, art. 233 C. proc. civ. reglementează cuprinsul încheierii de şedinţă, respectiv elementele pe care aceasta trebuie să le cuprindă, însă nici acest text legal nu sancţionează cu nulitatea hotărârea judecătorească în situaţia necomunicării încheierii de amânare a pronunţării.

Prin urmare, omisiunea comunicării încheierii de amânare a pronunţării nu atrage nulitatea hotărârii pronunţate, de vreme ce respectiva încheiere se află la dosar, critica recurentei referitoare la faptul că, prin hotărârea dată, instanţa ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, neputând fi primită.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În speţă, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind clară şi concisă, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Nici ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. nu este incidentă, deşi a fost invocată de recurentă, atât timp cât textul de lege vizează o hotărâre care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de prim control judiciar a pronunţat o hotărâre în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate reclamantei A. evidenţiind - aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate - elementele care definesc prejudiciul şi încadrarea acestora într-un barem de gravitate, raportat la vârsta victimei, traumele fizice şi psihice suferite de aceasta, invaliditatea gravă şi permanentă, reclamanta rămânând marcată pe toată perioada vieţii.

Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate, prin raportare şi la consecinţele negative suferite de cel care pretinde daunele morale.

Rolul jurisprudenţei în cuantificarea în bani a unei stări subiective este acela de furniza criterii generale de apreciere fundamentate în practica judiciară.

Este de subliniat că, în sistemul juridic român, jurisprudenţa naţională, de care se prevalează recurenta, nu reprezintă izvor de drept, în accepţiunea sa de act juridic cu valoare normativă, hotărârile judecătoreşti producând efecte obligatorii doar între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii, iar evaluarea prejudiciului moral se face în funcţie de circumstanţele concrete şi particularităţile fiecărei cauze.

În lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, este de menţionat că fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanţei, în raport de consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, or, în speţă, aceste circumstanţe au fost expuse în raţionamentul logico - juridic al soluţiei pronunţate în privinţa determinării despăgubirilor.

Susţinerile recurentei vizând aprecierea instanţei de apel cu privire la valoarea efectivă a daunelor morale stabilite în favoarea sa nu pot fi analizate, având în vedere că acest aspect ţine de netemeinicia hotărârii, iar nu de nelegalitatea acesteia, controlul judiciar al instanţei de recurs putând fi exercitat doar sub aspectul nelegalităţii hotărârii.

Criticile recurentei nu susţin motivul prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. nici sub aspectul reducerii cuantumului daunelor materiale, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Apelul, prin efectul său devolutiv, în acord cu prevederile art. 49 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011, conform cărora eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale se impun a fi probate cu documente justificative, reglementarea plăţii diferenţei dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical, au permis instanţei de control judiciar să reducă cuantumului daunelor materiale.

Este de subliniat faptul că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, instanţa de recurs neputând proceda la reevaluarea materialului probator.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului (bonuri, chitanţe, fişe fiscale, contracte de muncă, adeverinţe salariat, martori etc.).

Cu privire la sumele acordate cu titlu de rentă viageră şi diferenţă dintre venitul net pe care îl realiza anterior şi pensia de invaliditate, s-a reţinut că reclamanta a primit cu acest titlu suma de 23.887 RON, sumă necontestată de pârâtă.

În ceea ce priveşte suma de 11.020 RON, reprezentând cheltuieli cu îngrijitorii, Înalta Curte constată că această valoare a fost menţinută de instanţa apel, aşa încât, în condiţiile în care reclamanta nu a înţeles să o conteste printr-o cerere proprie de apel, sunt inadmisibile susţinerile formulate omisso medio sub acest aspect.

Înalta Curte observă că trimiterile recurentei - reclamante la dispoziţiile art. 6 CEDO, respectiv la încălcarea principiului privind dreptul la un proces echitabil au fost făcute în scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi reanalizată de instanţa de apel, ceea ce nu mai este permis în această etapă procesuală, astfel cum s-a reţinut anterior.

În ceea ce priveşte actualizarea despăgubirilor civile cu dobânda legală şi indexarea cu rata indicelui de inflaţie, precum şi data de la care aceste accesorii urmează a fi aplicate, criticile recurentei sunt nefondate, Înalta Curte urmând a menţine dispoziţiile deciziei atacate, dând eficienţă principiului neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac (non reformaţio în pejus).

Astfel, se constată că decizia recurată a dispus, diferenţiat, obligarea pârâtei la plata accesoriilor, stabilind, în privinţa datei de la care se va calcula dobânda legală pentru daunele materiale, că, potrivit art. 1381 alin. (2) şi (3) coroborat cu art. 1535 alin. (1) C. civ., în cazul răspunderii civile delictuale, dobânda curge de drept, de la data comiterii faptei ilicite, întrucât, în privinţa reparării prejudiciului produs persoanei păgubite prin accidente de circulaţie trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, or, acest prejudiciu s-a produs în patrimoniul persoanei păgubite chiar de la data producerii accidentului şi trebuia reparat chiar cu începere de la această dată.

Cu privire la daunele morale, s-a constatat că acestea au fost cuantificate (devenind certe, lichide şi exigibile) la momentul pronunţării hotărârii instanţei de apel, hotărâre care este executorie, astfel că acestea vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi se datorează dobânda legală, ambele calculate de la data pronunţării hotărârii recurate şi până la plata efectivă.

Contrar acestor considerente, dar şi susţinerilor recurentei-reclamante, în sensul că aceste accesorii ar fi trebuit acordate de la data producerii accidentului rutier, 20.11.2013, şi până la momentul plăţii, se reţine că pretenţiile reclamantei nu au în vedere penalităţile reglementate, cu caracter de normă specială, de Ordinul CSA nr. 14/2011, ci se referă la acordarea dobânzii legale, respectiv la actualizarea daunelor materiale şi morale în raport cu rata inflaţiei, potrivit dispoziţiilor dreptului comun, ceea ce semnifică fixarea de către reclamantă, în limitele principiului disponibilităţii, a obiectului sancţiunii pentru neplata despăgubirilor, precum şi a temeiului de drept pentru o atare obligaţie.

În aceste condiţii, regimul juridic este cel conferit de dispoziţiile art. 1535 C. civ., conform cărora, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, debitorul are dreptul la daune moratorii de la scadenţă până la momentul plăţii, dobânzile şi obligaţia de actualizare urmând a curge de la data la care instanţa de judecată a stabilit, prin hotărâre definitivă, prejudiciul şi întinderea acestuia.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că răspunderea civilă a asigurătorului are natură contractuală, decurgând din contractul de asigurare încheiat de pârâtă cu proprietarul autovehiculului implicat în accident, răspundere ale cărei condiţii sunt reglementate prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, lege în vigoare la data producerii accidentului (20.11.2013).

Este de necontestat că obligaţia de plată a asigurătorului RCA faţă de victima accidentului rutier izvorăşte din contractul de asigurare RCA şi singura condiţie pentru naşterea acestei obligaţii, dacă asiguratul RCA a plătit prima de asigurare, este producerea evenimentului asigurat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, prin decizia nr. 1 din 28 martie 2005 şi decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009, a statuat:

În cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.

Răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare. Este, deci, o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

Prin despăgubirea prejudiciului suferit de terţ, victimă a accidentului de circulaţie, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor şi nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte obligaţia proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv şi definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului său.

Asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forţat, prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare ce le încasează, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii ar trebui să răspundă faţă de terţe persoane păgubite prin accidente produse de vehicule, asupra bunurilor, integrităţii corporale sau vieţii unor terţe persoane.

Aşa fiind, răspunderea civilă delictuală aparţine numai conducătorului auto responsabil pentru evenimentul rutier, iar asigurătorul de răspundere civilă preia, în baza contractului de asigurare obligaţia, care, în situaţia în care nu ar fi încheiat un asemenea contract, ar fi căzut în sarcina conducătorului auto.

Se constată, aşadar, că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel dând în mod corect eficienţă normelor de drept material incidente speţei, principiilor şi regulilor de drept aplicabile.

Pentru toate raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 634/2018 din 20 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei nr. 634/2018 din 20 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2020.