Appeal court's discretion in quantifying moral damages and reliance on abrogated administrative insurance norms

Şedinţa publică din data de 15 mai 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 martie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Asigurarea Românească - B. S.A. şi cu intervenienta forţată C. obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 Euro în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.

Prin sentinţa civilă nr. 1159 din 19 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 25.000 euro cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta A., cât şi pârâta Asigurarea Românească - B. S.A..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2485/2018 din 29 noiembrie 2018 a respins apelul formulat de apelanta reclamantă A., ca nefondat; a admis apelul declarat de apelanta pârâtă ASIGURAREA ROMANEASCA - B. S.A., a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2485/2018 din 29 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine, în esenţă, că hotărârea recurată nu este motivată în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat, numai, faţă de împrejurările cauzei, că acordarea sumei de 15.000 de euro, cu titlu de daune morale, în loc de 25.000 de euro, este suficientă pentru "a îndeplini funcţia compensatorie" pentru prejudiciul suferit de către recurenta-reclamantă, întrucât lasă loc arbitrariului, subiectivismului şi dovedeşte o lipsă de obiectivism.

Consideră recurenta că şi în lipsa criteriilor legale, atunci când judecătorul se raportează la principiile generale de drept, cum ar fi principiul echităţii şi proporţionalităţii, astfel cum le-a invocat şi instanţa de apel, este necesar a se justifica, în mod obiectiv, de ce este o sumă mai mică echitabilă, iar o sumă mai mare este inechitabilă în raport cu prejudiciul suferit.

Precizează recurenta că, deşi instanţa de apel nu a reţinut alte concluzii decât prima instanţă, nu a dat o altă interpretare probelor administrate, nu a stabilit o altă situaţie de fapt, cu toate acestea, într-un mod discreţionar şi nemotivat, a redus cuantumul despăgubirilor în mod nelegal.

Apreciază că, în conformitate cu jurisprudenţa obligatorie a CEDO şi CJUE, judecătorul de caz trebuia sa motiveze efectiv soluţia pronunţată, indicând temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei de reducere a despăgubirilor, fără să lase loc arbitrariului şi fără a lipsi de temei soluţia pronunţată.

Neinvocând alte împrejurări, alte elemente noi în motivarea de fapt, dar pronunţând o altă soluţie faţă de prima instanţă, în opinia recurentei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nemotivată ori contradictorie.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că decizia instanţei de apel se întemeiază, în mod greşit, pe practica instanţelor naţionale şi internaţionale în cazuri similare, în motivare instanţa făcând trimitere la art. 49 pct. 2 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al CSA potrivit căruia "daunele morale, în caz de vătămare corporală, se stabilesc in conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

Susţine că CSA (Comisia de Supraveghere a Asigurărilor) nu este legiuitor, ci a fost doar o autoritate administrativă care avea rolul de a supraveghea situaţia financiară a asigurătorilor până în anul 2013, când a fost desfiinţată.

Menţionează că Ordinul nr. 14/2011 al CSA la care face trimitere instanţa de apel prin decizia recurată, nici măcar nu era în vigoare la momentul emiterii poliţei de asigurare ori la momentul producerii accidentului rutier, ordinul susmenţionat fiind în vigoare o perioadă scurtă de timp, respectiv de la 06.12.2011 până la 31.12.2014, astfel că instanţa de apel şi-a motivat hotărârea pe un ordin al CSA care, pe de-o parte, nu era în vigoare, fiind abrogat, iar, pe de altă parte, nu are putere de lege.

Susţine că un ordin al unei autorităţi administrative nu poate completa ori modifica o lege organică cum este C. civ., iar art. 1 din C. civ. nu prevede ca izvor de drept jurisprudenţa.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate iar, în rejudecare, respingerea apelului declarat de pârâta B. S.A.

Intimata-pârâtă ASIGURAREA ROMANEASCA - B. S.A. şi intimata-intervenientă C. nu au formulat întâmpinări.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a fost acordat termen pentru judecarea acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate reclamantei A. evidenţiind - aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate - identificarea elementelor care definesc gravitatea prejudiciului şi încadrarea acestora într-un barem de gravitate.

Aceasta, întrucât, un criteriu important în stabilirea daunelor morale îl constituie gravitatea prejudiciului moral, dar tot un criteriu esenţial îl reprezintă şi întinderea acestuia, iar aceste aspecte au fost avute în vedere de instanţa de apel în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate reclamantei.

În lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, este de menţionat că fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanţei, în raport de consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, or, în speţă, toate aspectele circumstanţiale situaţiei particulare a cauzei au fost expuse în raţionamentul logico - juridic al soluţiei pronunţate în privinţa determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamantă.

Întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât instanţa trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, or, în cauză instanţa de apel a aplicat în mod corect regulile de drept şi criteriile de determinare a cuantumului daunelor morale în speţa dedusă judecăţii.

Criticile recurentei nu susţin motivul prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. sub aspectul reducerii cuantumului daunelor morale, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Este de menţionat că susţinerile recurentei referitoare la greşita apreciere asupra cuantumului daunelor morale nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. şi, totodată, nu pot fi încadrate în alt motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanţei de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate.

Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate reţine că decizia recurată ar fi nemotivată sau că ar cuprinde argumente contradictorii, astfel că susţinerile recurentei-reclamante nu se confirmă, în raport cu prevederile punctului 6 al alin. (1) din art. 488 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind pronunţată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă A., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-şi găseşte incidenţa pentru considerentele care succed.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta a susţinut, în esenţă, că Ordinul nr. 14/2011 al CSA, la care face trimitere instanţa de apel prin decizia atacată, nu era în vigoare la momentul emiterii poliţei de asigurare ori la momentul producerii accidentului rutier, ordinul susmenţionat fiind în vigoare o perioadă scurtă de timp, respectiv de la 06.12.2011 până la 31.12.2014, astfel că instanţa de apel şi-a motivat hotărârea pe un ordin al CSA care, pe de-o parte, nu era în vigoare, fiind abrogat, iar, pe de altă parte, nu are putere de lege.

S-a mai arătat că un ordin al unei autorităţi administrative nu poate completa ori modifica o lege organică cum este C. civ., iar art. 1 din C. civ. nu prevede ca izvor de drept jurisprudenţa.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 49 pct. 2 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al CSA, daunele morale în caz de vătămare corporală se stabilesc în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, iar conform art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, daunele morale în caz de vătămare corporală se stabilesc în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Se constată că prevederile art. 49 pct. 2 din Ordinul nr. 14/2011, la care face trimitere în motivare instanţa de apel, nu cuprind nicio diferenţă de substanţă cu cele care îşi au corespondentul în art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 (aplicabilă speţei), care a abrogat expres Ordinul ASF nr. 14/2011, astfel că, în raport de raţionamentul logico-juridic al instanţei, de argumentele care au stat la bază, soluţia adoptată ar fi fost aceeaşi faţă de conţinutul identic al normei aplicabile, criticile recurentei sub acest aspect fiind pur formale.

Este de subliniat că rolul jurisprudenţei în cuantificarea în bani a unei stări subiective este acela de a furniza criterii generale de apreciere fundamentate în practica judiciară, ceea ce nu are legătură cu noţiunea de izvor de drept, în accepţiunea sa de act juridic cu valoare normativă.

Or, din perspectivă jurisprudenţială, se constată că instanţa de apel s-a raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci a avut în vedere o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamanta A., evaluarea prejudiciului moral fiind făcută în funcţie de circumstanţele concrete şi particularităţile cauzei.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2485/2018 din 29 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2485/2018 din 29 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2020.