Traffic accident damages: sufficiency of moral damages assessment and statutory preference for periodic over lump-sum compensation under Civil Code Art. 1387

Şedinţa publică din data de 15 mai 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18 martie 2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, sub umăr de dosar x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.A. şi C. solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000 RON reprezentând despăgubiri materiale rezultate în urma accidentului de circulaţie, la plata sumei de 378 RON/lunar prestaţie periodică, sumei de 950.000 RON reprezentând despăgubiri morale, şi plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1349, 1357, 1381, 1385, 1386, 1387 şi 1388 C. civ., art. 95 C. proc. civ., art. 42, 43, 49, 50 şi 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România cu modificările şi completările ulterioare, Normele tehnice aprobate prin Ordinul CSA nr. 14 din 29.11.2011 modificat şi completat prin Ordinul CSA 22/2012, în vigoare la data accidentului.

Prin sentinţa civilă nr. 3440 din 15 decembrie 2017, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis, în parte, cererea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi intervenientul

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 45.000 RON, cu titlu de daune materiale.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 100.000 RON, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta A., solicitând admiterea apelului ca temeinic şi fondat şi schimbarea soluţiei în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, a acordării prestaţiei periodice şi a cheltuielilor de judecată, cât şi pârâta S.C. B. S.A., care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea soluţiei pronunţate de prima instanţă, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale şi materiale.

Prin decizia civilă nr. 2545 din 7 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3440/15.12.2017 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C..

A admis apelul formulat de către apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 3440/15.12.2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C..

A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata lunară către reclamantă, nu mai târziu de 15 ale fiecărei luni, a diferenţei între pensia de invaliditate şi indemnizaţia de handicap obţinute de către reclamantă şi salariul minim pe economie (378 RON la data sesizării instanţei) de la data de 18.03.2016 şi până la schimbarea situaţiei avute în vedere de instanţă la data soluţionării pretenţiei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 200.000 RON cu titlul de despăgubiri morale şi a menţinut, în rest, sentinţa apelată.

Invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2545 din 7 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Sub un prim aspect, a criticat decizia instanţei de apel referitoare la daunele morale acordate intimatei-reclamante A., considerându-le excesive.

A arătat că, prin hotărârea pronunţată, instanţa a nesocotit jurisprudenţa instanţelor naţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, precum şi dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, ceea ce echivalează cu o cercetare incompletă a fondului cauzei.

A susţinut că, dacă instanţa de apel s-ar fi raportat la jurisprudenţa anterior menţionată, ar fi constatat că suma de 200.000 RON acordată recurentei-reclamante nu răspunde cerinţelor consacrate în practică, ca sumele acordate să nu constituie o sursă de îmbogăţire pentru victimă.

A mai menţionat că daunele acordate recurentei-reclamante nu păstrează raportul de rezonabilitate şi proporţionalitate cu dauna suferită.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu a motivat şi nu a argumentat în suficientă măsură - raportat la textele de lege invocate - cuantumul daunelor morale acordate recurentei-reclamante.

A apreciat că, pentru temeiurile invocate, sumele acordate recurentei-reclamante, cu titlu de daune morale, exced despăgubirilor de acest fel evidenţiate în Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale întocmit de Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii, document elaborat pentru garantarea obiectivităţii şi tratamentului nediscriminatoriu prevăzut la art. 14 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului si Libertăţilor Fundamentale.

În acest sens, a invocat decizia civilă nr 2158/17.07.2014 a Înaltei Curţi, care menţionează (pe baza Ghidului pentru soluţionarea daunelor morale (www.fpvs-pagina 73) - un cuantum al despăgubirii de cca 420 RON/zi pentru persoanele care rămân cu o infirmitate posttraumatică.

A concluzionat că hotărârea atacată este nemotivată şi pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, a invocat interpretarea eronată a dispoziţiilor legale privitoare la prestaţia periodică: art. 1387 alin. (1), art. 1388 şi art. 1389 C. civ.

A opinat că instanţa de apel nu a avut în vedere că recurenta-reclamantă este beneficiara unei pensii de invaliditate acordată în baza unor fişe medicale, diagnostice si tratamente care nu au legătură cu accidentul, ignorând faptul că după efectuarea noii expertize medico-legale, recurenta-reclamantă nu a solicitat emiterea unei alte decizii de pensionare pe caz de invaliditate.

A mai susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a H.G. nr. 1091/2014, deoarece nu a avut în vedere faptul că reclamanta şi-a păstrat jumătate din capacitatea de muncă, având astfel, în opinia recurentei, posibilitatea de a realiza câştiguri din muncă în condiţiile în care ar obţine atât pensia de invaliditate, cât şi prestaţia periodică.

Ca atare, a arătat că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia netimbrării recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 6 martie 2020 a fost respinsă excepţia de netimbrare a recursului, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a fost acordat termen pentru judecarea acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate reclamantei A., evidenţiind - aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate - identificarea elementelor care definesc gravitatea prejudiciului şi încadrarea acestora într-un barem de gravitate.

În lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, este de menţionat că fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanţei, în raport de consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, or, în speţă, toate aspectele circumstanţiale situaţiei particulare a cauzei au fost expuse în raţionamentul logico - juridic al soluţiei pronunţate în privinţa stabilirii cuantumului despăgubirilor morale, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamantă.

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel a majorat suma datorată cu titlu de daune morale stabilind că un cuantum de 200.000 RON reclamantei A. corespunde unei juste despăgubiri, arătând în detaliu consecinţele vătămării suferite de reclamantă, gravitatea acestora, raportat la vârsta victimei (41 de ani), traumele fizice şi sufleteşti suferite de aceasta, la faptul că i-a fost iremediabil afectată capacitatea de muncă (infirmitate permanentă), dar şi măsura în care i-a fost afectată situaţia familială.

Este de necontestat că în materia daunelor morale, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile prin ele însele de a fi evaluate în bani, adesea dificil de perceput, ceea ce face anevoioasă repararea lor, iar constatarea existenţei daunelor morale constând în dureri fizice şi psihice care îi însoţesc pe oameni timp îndelungat, şi, uneori, chiar până la sfârşitul vieţii lor, face şi mai dificilă repararea lor.

De altfel, despăgubirea vine să compenseze prejudiciul în plan moral, iar nu prejudiciul ca atare, ştiut fiind că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, având în vedere că acordarea unei sume de bani abia dacă poate să-i aline victimei suferinţele produse, prin anumite avantaje, rezultat dezagreabil al faptei ilicite.

Criticile recurentei vizând aprecierea instanţei de apel cu privire la valoarea efectivă a daunelor morale stabilite în favoarea reclamantei A. nu pot fi analizate având în vedere că acest aspect ţine de netemeinicia hotărârii, iar nu de nelegalitatea acesteia, controlul judiciar al instanţei de recurs putând fi exercitat doar sub aspectul nelegalităţii hotărârii.

Este de subliniat că, în sistemul juridic român, jurisprudenţa CEDO sau jurisprudenţa naţională, de care se prevalează recurenta, nu reprezintă izvoare de drept, hotărârile judecătoreşti producând efecte obligatorii doar între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii, iar evaluarea prejudiciului moral se face în funcţie de circumstanţele concrete şi particularităţile fiecărei cauze.

Întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât instanţa trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, or, în cauză instanţa de apel a aplicat în mod corect regulile de drept şi criteriile de determinare a cuantumului daunelor morale în speţa dedusă judecăţii.

În acest context, Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale, la care face referire recurenta-pârâtă, nu reprezintă decât un studiu realizat la nivelul Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, pentru uzul acestei instituţii, iar nu o lucrare cu caracter obligatoriu pentru instanţele învestite cu soluţionarea unor cauze având ca obiect despăgubiri pentru daune morale, neputând fi valorificat nici ca sinteză a practicii judiciare naţionale în domeniu, în lipsa posibilităţii verificării jurisprudenţei avute în vedere la momentul întocmirii sale şi a expunerii circumstanţelor concrete ale cauzelor respective, care au justificat acordarea respectivelor despăgubiri.

În ceea ce priveşte stabilirea rentei lunare de 378 RON de către instanţa de apel, recurenta critică decizia atacată sub acest aspect, susţinând, în esenţă, că se impune acordarea acestor prestaţii periodice lunare sub forma unei sume globale, dar şi aceste critici sunt nefondate.

Cum în mod legal a reţinut şi instanţa de control judiciar, conform prevederilor art. 1387 alin. (1) şi (2) C. civ.: (1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale. (2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.

Potrivit dispoziţiilor art. 74 din Ordinul CSA nr. 14 din 29 noiembrie 2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: (1) În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă. (2) În cazul obligării la prestaţii băneşti periodice, sumele stabilite în condiţiile prevăzute la alin. (1) se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacităţii de muncă, ţinându-se seama de deciziile de pensionare, de certificatele medicale şi de alte dovezi care stabilesc aceste situaţii, cu respectarea limitelor de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA.

Faţă de incidenţa acestor prevederi legale, enumerarea din cuprinsul art. 49 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu este una limitativă, cu atât mai mult cu cât acelaşi ordin, în art. 74, anterior evocat, face referire expresă la prestaţii băneşti periodice, care se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacităţii de muncă.

Având în vedere natura juridică a acestei despăgubiri, regula o reprezintă acordarea sa lunară, iar numai în mod excepţional plata globală, dintr-o dată, iar în condiţiile în care astfel de împrejurări speciale, de excepţie, nu au fost probate în cauză, în mod legal prestaţia periodică în discuţie a fost acordată lunar, până la reluarea totală a mobilităţii mersului, neputându-se aprecia asupra momentului la care handicapul locomotor al reclamantei s-ar putea recupera.

Aşa fiind, în mod legal, instanţa de control judiciar nu a dat curs solicitării de acordare a despăgubiri sub forma unei sume globale, conform art. 1387 alin. (2) C. civ., arătând, totodată, că despăgubirea globală se acordă, în principiu, atunci când este vorba de repararea prejudiciilor actuale, care s-au produs deja în integralitatea lor, de regulă, dintr-o dată.

Totodată, nu se poate reproşa instanţei dispoziţia de obligare a pârâtei la plata lunară către reclamată a diferenţei între pensia de invaliditate şi indemnizaţia de handicap obţinute de către reclamantă şi salariul minim pe economie (378 RON la data sesizării instanţei) de la data de 18.03.2016 şi până la schimbarea situaţiei avute în vedere de instanţă la data soluţionării pretenţiei, respectiv aplicarea greşită a H.G. nr. 1091/2014, de care se prevalează recurenta.

Se constată că instanţa de apel, suverană în interpretarea probatoriul administrat în cauză, a avut în vedere starea actuală a reclamantei - reţinând că vătămările produse de accident - îi conferă acesteia o incapacitate adaptivă de 50% încadrabilă în gradul III de invaliditate, cu scăderea capacităţii de muncă cel puţin jumătate şi că prezintă infirmitate fizică permanentă; a constatat că partea a dovedit legătura de cauzalitate şi incidenţa art. 1388 C. civ., text legal care stabileşte că dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească, cum este şi situaţia reclamantei în speţă, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.

De asemenea, nu s-a omis faptul că partea obţinea la data sesizării instanţei, 18 martie 2016, o pensie de invaliditate şi indemnizaţie de handicap de 672 RON şi faptul că la acel moment salariul minim pe economie era de 1050 RON conform H.G. nr. 1091/2014 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat.

Prin urmare, se constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a dat o corectă eficienţă normelor de drept material incidente speţei, principiilor şi regulilor de drept aplicabile.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2545 din 7 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2545 din 7 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2020.