Mortgage enforcement limitation period: appeal allowed, decision quashed, and case remanded for application of ten-year limit

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 764 din 30.04.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-au respins, ca, neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtele S.C. A. S.A. şi S.C. B. S.R.L..

S-a admis cererea precizată formulată de reclamanta C., în contradictoriu cu pârâtele: S.C. A. S.A., în nume propriu şi în calitate de societate comercială absorbantă a pârâtei S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L. şi E., reprezentată de F. S.R.L., în calitate de administrator de active şi, în consecinţă:

S-au constatat stinse prin prescripţie extinctivă dreptul la acţiune în sens material pentru realizarea dreptului de creanţă născut din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3243/24 octombrie 2017 şi, respectiv, dreptul de a pune în executare silită titlul executoriu reprezentat de contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3243/24 octombrie 2017, pentru realizarea dreptului de creanţă născut din acest contract, astfel cum această creanţă a fost individualizată prin declararea scadenţei anticipate a creditului acordat de pârâta S.C. A. S.A. reclamantei C. la 23 mai 2009, drepturi cesionate succesiv: de către pârâta cedentă S.C. A. S.A. pârâtei cesionare S.C. D. S.R.L. prin contractul nr. J 554/10 iunie 2009, respectiv de către pârâta cedentă S.C. D. S.R.L. pârâtei cesionare S.C. B. S.R.L. prin contractul de cesiune nr. x august 2009, respectiv de către pârâta cedentă S.C. B. S.R.L. pârâtei cesionare E. prin contractul din 7 septembrie 2016, confirmat prin contractul autentificat sub nr. x/8 februarie 2017 de notarul public G..

S-a constatat stins prin prescripţie extinctivă dreptul de ipotecă născut din contractul de ipotecă nr. 3243/24 octombrie 2007 autentificat sub nr. x/25 octombrie 2007 de notarul public H., încheiat între pârâta S.C. A. S.A., în calitate de creditor ipotecar şi reclamanta C., în calitate de garant ipotecar împrumutat, drept real accesoriu dreptului de creanţă arătat la pct. 3, şi cesionat succesiv, odată cu dreptul de creanţă arătat la pct. 3: de către pârâta cedentă S.C. A. S.A. pârâtei cesionare S.C. D. S.R.L. prin contractul nr. J 554/10 iunie 2009, respectiv de către pârâta cedentă S.C. D. S.R.L. pârâtei cesionare S.C. B. S.R.L. prin contractul de cesiune nr. x august 2009, respectiv de către pârâta cedentă S.C. B. S.R.L. pârâtei cesionare E. prin contractul din 7 septembrie 2016, confirmat prin contractul autentificat sub nr. x/8 februarie 2017 de notarul public G..

S-a dispus radierea dreptului de ipotecă convenţională pentru suma de 76.350 euro, dobânzi şi speze aferente, comisioane, alte costuri, cheltuieli de judecată, de executare silită şi alte cheltuieli legate de recuperarea tuturor sumelor datorate, înscris sub C1 în favoarea pârâtei S.C. A. S.A. - Sucursala Judeţeană Cluj şi transmis succesiv pârâtelor S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L. şi E., instituit asupra unui număr de 21 de loturi de teren, în suprafaţă totală de 11.628 mp, situate în Cluj-Napoca, Fânaţ la Coada Teleacului.

S-a dispus radierea interdicţiei de înstrăinare şi de grevare cu sarcini, înscrisă sub B2 în favoarea pârâtei S.C. A. S.A. - Sucursala Judeţeană Cluj şi transmisă succesiv pârâtelor S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L. şi E., instituită asupra unui număr de 21 de loturi de teren, în suprafaţă totală de 11.628 mp, situate în Cluj-Napoca, Fânaţ la Coada Teleacului.

S-a dispus radierea contractelor de cesiune de creanţă înscrise sub C2 şi C3 din căţile funciare.

Prin decizia civilă nr. 116/5 martie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a anulat ca netimbrat apelul promovat de pârâta B. S.R.L. şi a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta E..

Pentru a pronunţa aceste soluţii, instanţele de fond au reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3243/24 octombrie 2007 pârâta A. S.A. a acordat reclamantei împrumutate C. un împrumut în cuantum de 76.350 euro. Ca urmare a nerespectării de către reclamantă a obligaţiei de restituire a împrumutului, în rate, la termenele convenite, la data de 23 mai 2009 pârâta A. S.A. a procedat la declararea exigibilităţii anticipate a întregului împrumut şi, ulterior, la cesionarea creanţei prin contractul de cesiune J 554/10 iunie 2009 către S.C. D. S.R.L. (absorbită ulterior prin fuziune de pârâta A. S.A. la 30 ianuarie 2017). S.C. D. S.R.L. a cesionat mai departe creanţa către pârâta S.C. B. S.R.L., prin contractul de cesiune nr. x august 2009, iar pârâta S.C. B. S.R.L. a cesionat creanţa pârâtei E. prin contractul din 7 septembrie 2016, confirmat prin contractul autentificat sub nr. x/8 februarie 2017 de notarul public G..

Astfel cum a decis ÎCCJ-RIL prin decizia nr. 1/2014, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse legii sub imperiul căreia au început să curgă.

În condiţiile în care creditoarea pârâtă S.C. A. S.A. a declarat scadenţa anticipată a creditului de 76.350 euro la data de 23 mai 2009, de la această dată a început să curgă termenul de prescripţie al dreptului său de a cere executarea silită a contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3243/24 octombrie 2007 - titlu executoriu, termen care s-a împlinit la 23 mai 2012, fără ca creditoarea S.C. A. S.A. sau vreuna dintre cesionarele S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L. sau E. să demareze vreo executare silită împotriva reclamantei înăuntrul acestui termen.

În ceea ce priveşte dreptul de ipotecă, ca drept real accesoriu unui drept de creanţă în conformitate cu prevederile art. 1746 C. civ. 1864, una dintre modalităţile de stingere al acestui drept (ca drept subiectiv) îl constituie stingerea obligaţiei principale. În acest sens, prevederile art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ. 1864 statuează în mod explicit că privilegiile şi ipotecile se sting prin stingerea obligaţiei principale. Suplimentar, dar având aceeaşi semnificaţie juridică, prevederile art. 1 alin. (2) din Decretul lege nr. 167/1958 stabilesc că odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

Aplicarea dispoziţiilor art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ. 1864, dar şi a prevederilor art. 1 alin. (2) din Decretul lege nr. 167/1958 conduce la concluzia că stingerea dreptului personal de creanţă decurgând din contractul de credit nr. x/24 octombrie 2007 prin prescripţie a condus la stingerea dreptului de ipotecă, ca drept accesoriu, care nu putea supravieţui obligaţiei principale, a cărei executare o garanta.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. 1865, invocată de pârâtă, instanţele au apreciat că situaţia juridică a contractului de ipotecă nr. 3243/24 octombrie 2007 nu intră în domeniul de aplicare al acestei norme.

În reglementarea vechiul C. civ., acţiunile reale imobiliare au fost definite ca fiind acele acţiuni prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real asupra unui bun imobil. Titlurile emise în materia actiunilor reale imobiliare nu pot fi decât hotărâri judecătoreşti prin care sunt soluţionate astfel de acţiuni reale cu privire la bunurile imobile, nefiind incluse în această sferă actele juridice ce dau naştere unui drept real (accesoriu) cum este un contract de ipotecă.

S-a apreciat că nu pot fi supuse executării în condiţiile reglementate de art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. 1865 convenţiile care dau naştere unor drepturi reale accesorii, chiar dacă au caracter executoriu, întrucât nu sunt rezultatul exercitării unei acţiuni civile, ca acţiune în justiţie prin care se urmăreşte ocrotirea sau valorificarea unui drept subiectiv. Pe de altă parte, acţiunea ipotecară este o acţiune personală, care serveşte creditorului ipotecar la recuperarea creanţei sale ajunse la scadenţă, prin urmărirea bunului ipotecat, astfel că nu se înscrie în categoria acţiunilor reale vizate de norma supusă analizei.

Împotriva acestei decizii, pârâta E. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greşita interpretare de către instanţele de fond a dispoziţiilor art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. 1865, care a condus la înlăturarea aplicabilităţii termenului de prescripţie de 10 ani în cazul valorificării titlului executoriu prin care se instituie o ipotecă, ce conferă un drept real imobiliar accesoriu.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, constată întemeiat recursul pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine corecta indicare de către instanţele de fond a aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor C. civ. 1864 şi Codului de procedură 1865 în ceea ce priveşte analiza caracterului executoriu al contractului de ipotecă şi a prescriptibilităţii executării începute în temeiul acestui titlu executoriu. Acest aspect, ca şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită în temeiul contractului ce reprezintă titlu executoriu în temeiul art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, respectiv data declarării exigibilităţii anticipate a contractului de credit, nu au fost contestate de recurentă.

În discuţie a rămas doar modalitatea de interpretare şi aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 405 alin. (1) C. proc. civ. 1865. Instanţele de fond au stabilit că demersul pârâtei era supus termenului de prescripţie de 3 ani, şi nu cel de 10 ani, cu motivarea că teza finală a art. 405 are în vedere doar titlurile emise în materia acţiunilor reale imobiliare, respectiv cele prin care s-a urmărit valorificarea unui drept real principal. S-a apreciat că acţiunea ipotecară este o acţiune personală, care serveşte creditorului ipotecar la recuperarea creanţei sale ajunse la scadenţă prin urmărirea bunului ipotecat, fiind, prin urmare, supusă termenului general de prescriţie de 3 ani. S-a subliniat, totodată, că împlinirea termenului de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită a contractului de credit bancar a condus, inevitabil, la prescripţia dreptului de realizare a creanţei derivate din acest contract, drept care nu mai putea fi valorificat ulterior, pe nicio cale, în baza contractului de credit.

Contrar celor reţinute de instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, constată că pârâta - creditor ipotecar dispune nu doar de acţiuni personale, dar şi de acţiuni reale decurgând din prerogativa dreptului său de a urmări bunul ipotecat în mâinile oricui s-ar afla. În acest scop, creditorul dispune de un titlu executoriu constând în contractul de ipotecă, fiindu-i oferită, prin intermediul dispoziţiilor art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, posibilitatea de a urmări bunul fără a mai suporta sarcina parcurgerii unei proceduri judiciare în vederea obţinerii unui titlu.

Prin urmare, nu identificăm nicio diferenţă relevantă sub acest aspect între creditorul ipotecar ce dispune de contractul de ipotecă recunoscut prin lege drept titlu executoriu şi proprietarul căruia i s-a recunoscut preeminenţa dreptului său prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-o acţiune în revendicare, ambii urmărind valorificarea unui drept real asupra unui bun.

Acceptând tratamentul diferit, din punct de vedere al termenului de prescripţie, între acţiunile personale de care dispune creditorul ipotecar, de care dispun deopotrivă şi ceilalţi creditori, şi acţiunea reală strânsă legată de bunul ipotecat, subliniem şi faptul că, după împlinirea termenului de prescripţie al acţiunilor personale ale creditorului ipotecar referitoare la îndestularea creanţei sale, acţiunea ipotecară ce tinde la valorificarea dreptului real asupra bunului este limitată la acesta şi valoarea acestuia.

Faţă de cele reţinute, apreciem că nu se justifică tratamentul diferit al acestor creditori din perspectiva aplicabilităţii termenului de prescripţie de 10 ani prevăzut de art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. 1865, cu atât mai mult cu cât textul nu face nicio distincţie.

Pentru aceste motive, în baza art. 496-497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, va admite recursul şi va casa decizia, urmând a trimite cauza spre rejudecarea apelului, cu luarea în considerare a aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. 1865.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă E. împotriva deciziei civile nr. 116/2019 din 05 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C. şi intimatele-pârâte A. S.A. prin Sucursala Judeţeană Cluj, S.C. D. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 aprilie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Opinie separată

Contrar opiniei majoritare apreciez că se impunea soluţia de respingere a recursului ca nefondat pentru următoarele considerente:

Aşa cum s-a sesizat şi în opinia majoritară, problema de drept supusă analizei vizează domeniul de aplicare a dispoziţiei art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. din 1865, în sensul de a se stabili dacă executarea ipotecii este supusă unui termen de prescripţie de 10 ani.

Opinez că în speţă, termenul de prescripţie aplicabil executării silite a ipotecii, constituite cu titlu de garanţie pentru creditul bancar acordat intimatei, este cel de 3 ani reglementat de art. 405 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. din 1865.

Apreciez că recurenta face o confuzie în ceea ce priveşte includerea executării silite a ipotecii constituite cu titlu de garanţie în categoria titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare reglementate cu un termen special de prescripţie prin art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. din 1865.

Potrivit definiţiei juridice, acţiunea imobiliară este acţiune civilă care are ca obiect pretenţii privitoare la drepturi asupra unui bun imobil, termenul de pretenţii nefiind înţeles în sensul de pretenţii pecuniare, de drept de creanţă. Acest aspect rezultă cu certitudine din exemplele de acţiuni imobiliare oferite de doctrină, respectiv acţiunea în revendicare imobiliară, acţiunea posesorie generală sau acţiunea posesorie specială. Deci, prin termenul de pretenţie se înţelege, în mod concret, pretenţii concretizate prin drepturi de proprietate, sau de protejare a unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Doctrina de specialitate identifică două categorii de acţiuni imobiliare: acţiunea reală imobiliară petitorie (acţiunea prin care se urmăreşte apărarea unui drept real imobiliar - acţiunea în revendicare imobiliară, acţiunea negatorie, acţiunea reală prin care reclamantul contestă că pârâtul ar avea un drept de superficie, uz, uzufruct, abitaţie sau servitute asupra unui imobil) şi acţiunea reală imobiliară posesorie (acţiune prin care se urmăreşte apărarea posesiunii imobilului, indiferent dacă este sau nu proprietarul acelui imobil).

Acţiunea ipotecară este, de asemenea, definită în doctrina de specialitate ca fiind acţiune reală ce se naşte din ipotecă şi care serveşte creditorului ipotecar la recuperarea creanţei sale ajunse la scadenţă, prin urmărirea bunului ipotecat.

Este uşor de observat că sfera acţiunii ipotecare nu se suprapune sferei acţiunii reale imobiliare. Împrejurarea că acţiunea ipotecară este caracterizată ca fiind o acţiune reală nu atrage incidenţa prevederii art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. din 1865, textul legal fiind aplicabil strict acţiunilor reale imobiliare.

Ceea ce distinge acţiunea ipotecară de acţiunea reală imobiliară este natura dreptului protejat. Astfel, în cazul acţiunii ipotecare dreptul protejat este unul de creanţă, în timp ce în cazul acţiunii reale imobiliare dreptul protejat este unul real, de proprietate, sau cu privire la un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Tocmai în considerarea dreptului protejat prin acţiunea reală imobiliară legiuitorul a apreciat că se impune stabilirea unui termen de prescripţie special; acest termen, însă, nu se poate impune în materia drepturilor de creanţă, protejate, ca regulă generală, prin acţiunea ipotecară, şi care sunt supuse termenului general de prescripţie de 3 ani.

Nu poate fi reţinută, în opinia mea, teza juridică susţinută de recurentă în sensul că textul art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. din 1865 este unul special, derogatoriu de la dreptul comun care conturează materia garanţiilor, cu referire la textele legale reţinute şi de instanţa de apel ca fiind incidente în cauză, respectiv art. 1746, art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ. din 1864. În mod legal a apreciat instanţa de apel că stingerea obligaţiei principale a atras stingerea dreptului la acţiune pentru drepturile accesorii, raportat la faptul că legea prevede în mod expres ca o cauză de încetare a ipotecii acela al stingerii obligaţiei principale (art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ. din 1864). Or, nu se poate argumenta în contra dispoziţiei legale menţionate că deşi obligaţia principală este stinsă prin prescripţie, totuşi ipoteca continuă să existe, putând fi executată, într-un alt termen de prescripţie - cel reglementat de prevederea legală invocată de recurentă.

Acceptarea punctului de vedere al recurentei ar conduce la o soluţie cel puţin ilogico-juridică; astfel, s-ar concluziona că deşi pretenţia ocrotită prin instituirea ipotecii s-a prescris, recurenta nemaiavând dreptul de a cere executarea silită a contractului a contractului de credit, totuşi, se poate cerere executarea ipotecii pentru acoperirea, evident, a aceleiaşi pretenţii prescrise. Pe această linie de apreciere s-ar ajunge la situaţia absurdă ca o creanţă prescrisă să fie totuşi acoperită prin executare silită, doar pentru că a fost garantată cu o ipotecă. Or, nu se poate face abstracţie că potrivit art. 1749 alin. (2) C. civ. din 1864 ipoteca convenţională reprezintă un contract accesoriu unei obligaţii preexistente având ca scop garantarea executării acesteia. În consecinţă, aşa cum am arătat, câtă vreme obligaţia garantată s-a stins prin prescripţie, nu se poate reţine o continuare a existenţei garanţiei pentru executarea acelei obligaţii.

Chiar dacă, prin absurd, s-ar accepta o continuare a existenţei ipotecii, ulterior prescrierii obligaţiei principale, executarea ipotecii nu s-ar putea realiza decât prin preluarea în posesie a bunului ipotecat, în niciun caz prin executarea silită imobiliară în limita obligaţiei principale - prescrise. În asemenea condiţii, un profesionist - instituţie bancară ce acordă un credit de 50.000 Euro, pentru care se instituie ipotecă asupra unui imobil cu o valoare de 100.000 Euro nu ar mai avea niciun interes să execute garanţia pentru acoperirea creditului, ci ar aştepta prescripţia obligaţiei principale pentru a prelua imobilul, fără a se limita la suma efectiv datorată.

Pentru cele arătate, apreciez că soluţia era cea de respingere a recursului ca nefondat.