Printing consumables distributor must pay €100,047.28; buyer’s prescription defense rejected, New York Convention’s four-year term overrides Romanian Civil Code, appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 21.12.2015, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea B. S.R.L. la plata sumei de 100.047,28 Euro, reprezentând preţul mărfurilor livrate de reclamantă şi neachitate de către pârâtă; obligarea B. S.R.L. la plata dobânzii legale de 6% pe an, calculată de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la momentul achitării integrale a debitului principal, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3165, pronunţată de Tribunalul Bucuresti-Sectia a VI-a Civilă la data de 24.05.2016, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., reprezentată legal de lichidator judiciar C., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei, cu consecinţa admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată, şi obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea acestui dosar.

Prin decizia civilă nr. 1054A din 18 mai 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3165 din 24 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L., a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Instanţa de apel a reţinut în esenţă existenţa unei convenţii încheiate între reclamanta - producător de consumabile pentru operaţiuni de procesare şi tipărie şi pârâta - titulară a unei întreprinderi de distribuţie, în baza căreia distribuţia produselor tipografice se realiza prin intermediul unor contracte de vânzare-cumpărare, distribuitorul fiind în situaţia unui revânzător care contracta cu clientela (tipografiile din România) în nume propriu, fără a da naştere unor obligaţii în sarcina furnizorului. Din modul de derulare a raporturilor comerciale, acestea determinau, în virtutea unei înţelegeri între părţi, un cadru general anual al volumului de vânzări, urmând ca operaţiunile de vânzare propriu-zise să se realizeze prin intermediul unor comenzi ulterioare (de aplicaţie). Mai exact, produsele furnizate de către reclamanta - producător erau distribuite către tipografiile din România de către pârâtă, fără a exista însă un mandat al furnizorului în acest sens, pârâta - distribuitor acţionând în nume propriu.

S-a mai reţinut că această operaţiune comercială presupune o convenţie-cadru cu furnizorul, urmată de contracte de aplicaţie. Cadrul presupune o obligaţie de a negocia şi a menţine raporturile contractuale între furnizor-distribuitor, în timp ce convenţiile ulterioare (de aplicaţie) specifică volumul de produse, termenul de predare, preţul.

Având în vedere interesul comun demonstrat de părţile cocontractante în derularea operaţiunilor comerciale de furnizare a produselor tipografice pe piaţa din România şi derularea în condiţii optime a operaţiunilor de revânzare de către recurenta pârâtă, instanţa de apel a constatat că este aplicabilă legea română, în virtutea dispoziţiilor subsidiare ale art. 4 alin. (4) din Regulamentul nr. 593/2008 (Regulamnetul Roma I).

Totodată, s-a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 3 par. 1 lit. b) din Convenţia privind prescripţia în materia de vânzare internaţională de mărfuri încheiată la New York, la care România a aderat prin Legea nr. 24/1992, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la Viena din 1980, aceasta este aplicabilă raporturilor contractuale dintre părţile în litigiu, întrucât regulile de drept internaţional privat fac aplicabilă contractului de vânzare-cumparare legea unui stat contractant - legea română.

Potrivit art. 8 din Convenţie, termenul de prescripţie este de 4 ani, iar în temeiul art. 9 par. 1, termenul curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată, adică începând de la data la care s-a produs neexecutarea, astfel că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâtă nu este întemeiată.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a formulat recurs pârâta B. S.R.L., solicitând, în temeiul art. 496 raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a - VI- a civilă.

În motivare se arată că o primă critică vizează încălcarea principiului disponibilităţii de către instanţa de apel.

Astfel, recurenta susţine că cererea de chemare în judecată a fost îtemeiată iniţial pe dispoziţiile Convenţie Naţiunilor Unite asupra contractelor internaţionale de mărfuri, încheiată la Viena la 11.04.1980 (Convetia de la Viena) şi dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite încheiată la New York la 14.06.1974 asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri (Convenţia de la New York).

Prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei la data de 16.03.2016 cât şi prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată (art. 204 din C. proc. civ.), respectiv temeiul juridic al cererii, în sensul că şi-a întemeiat acţiunea pe C. civ. italian, concluzie ce se desprinde chiar dacă atât cererea precizatoare cât şi răspunsul la întâmpinare sunt formulate destul de ambiguu.

Faţă de această modificare, recurenta arată că susţinerile instanţei de apel în sensul că reclamanta nu ar fi renunţat la susţinerea privind termenul special de prescripţie de 4 ani şi nu a termenului de drept comun din C. civ., în situaţia incidenţei dreptului român, sunt neîntemeiate, atât timp cât instanţa de fond trebuia să se raporteze doar la cererea de chemare în judecată şi la cererea precizatoare şi nu la notele de şedinţă formulate cu ocazia dezbaterii fondului, având în vedere că prin concluziile scrise părţile nu îşi pot modifica cererea de chemare în judectă sau eventual să indice un punct de vedere subsidiar.

Se mai arată că din cererea precizatoare formulată de reclamantă nu se desprinde, sub nicio formă, că reclamanta a indicat în subsidiar faptul că în cazul în care instanţa va ajunge la concluzia că legea aplicabilă este cea română, devin aplicabile dispoziţiile Convenţiei de la New York.

Instanţa de fond a constatat că legea aplicabilă în speţa dedusă judecaţii este legea română, concluzie confirmată şi de instanţa de apel, iar ulterior stabilirii legii aplicabile a constatat în mod corect că în speţă devin incidente dispoziţiile art. 2517 din C. civ. român privind termenul general de prescripţie.

A doua critică vizează inaplicabilitatea în speţă a Convenţiei de la New York, recurenta susţinând, sub acest aspect, în primul rând, că hotărârea instanţei de apel este contradictorie. Astfel, deşi prin considerentele din prima parte a hotărârii instanţa de apel a motivat incidenţa în speţă a legii române, în partea a doua a hotărârii ajunge la concluzia că sunt aplicabile dispoziţiile Convenţiei de la New York, având în vedere că sunt asimilate vânzărilor şi contractele de furnizare de bunuri mobile corporale.

În al doilea rând, sfera de aplicare a Convenţiei de la New York priveşte contractul de vânzare cumpărare internaţională de mărfuri, iar potrivit art. 6 sunt asimilate vânzărilor contractele de furnizare de bunuri mobile corporale. Însă, faptul că cele două Convenţii au prevăzut că sunt asimilate vânzărilor şi contractele de furnizare de bunuri mobile corporale ce urmează să fie fabricate sau produse, nu poate să conducă la aplicabilitatea Convenţiei de la New York în speţa dedusă judecaţii.

Acest lucru rezultă fără urmă de tăgadă chiar din susţinerile instanţei de apel, care a încadrat raportul juridic încheiat între părţi într-un contract de distribuţie, care implică alte obligaţii, diferite de cele ale contractului de vânzare -cumpărare, respectiv contractului de furnizare.

Astfel, instanţa de apel concluzionează că scopul contractului de distribuţie este o colaborare de lungă durată între părţi, care cuprinde obligaţii specifice precum exclusivitatea, aprovizionarea şi asistenţa.

Mai mult, instanţa prevede şi definiţia contractului de distribuţie din care se desprinde în mod clar faptul că acest contract este diferit de contractul de vânzare cumpărare şi respectiv contractual de furnizare, astfel că sub nicio formă nu se poate aprecia că, în speţă, convenţia dintre părţi este una de vânzare cumpărare respectiv de furnizare.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi următoarele din noul C. proc. civ. precum şi pe celelalte dispoziţii legale şi convenţionale amintite în motivarea recursului.

Intimata A. S.R.L., prin lichidator judiciar C., a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului în principal ca inadmisibil, faţă de cuantumul pretenţiilor, şi în subsidiar ca nefondat.

Recurenta B. S.R.L. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi art. 4 raportat la art. 518 şi art. 27 raportat la Decizia nr. 52 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata reclamantă A. S.R.L. şi s-a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen de judecată conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

De asemenea, prin încheierea din 8 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi art. 4 din C. proc. civ. raportat la art. 518 şi art. 27 din C. proc. civ., raportat la decizia nr. 52/18.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de petenta B. S.R.L..

Analizând decizia atacată prin raportare la criticile formulate şi la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Referitor la critica privind încălcarea principiului disponibilităţii de către instanţa de apel, ce poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta susţine în esenţă că, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost întemeiată iniţial pe dispoziţiile Convenţie Naţiunilor Unite asupra contractelor internaţionale de mărfuri, încheiată la Viena la 11.04.1980 (Convetia de la Viena) şi dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite încheiată la New York la 14.06.1974 asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri (Convenţia de la New York), ulterior, prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei la data de 16.03.2016, reclamanta şi-a modificat temeiul juridic al acţiunii în sensul că şi-a întemeiat acţiunea pe C. civ. Italian. Faţă de această precizare a intimatei reclamante, consideră recurenta că instanţa de apel a reţinut în mod greşit şi cu încălcarea principiului disponibilităţii incidenţa în cauză a termenului de prescripţie de 4 ani, prevăzut de art. 8 din Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri încheiată la New York, câtă vreme intimata recurentă nu a mai susţinut acest temei în drept.

Critica este însă nefondată, având în vedere că pe de-o parte, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, intimata reclamantă nu a mai susţinut apărările din acţiunea introductivă privind termenul de prescripţie de 4 ani prevăzut de Convenţia de la New York deoarece, în raport de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de recurenta pârâtă, a susţinut în apărare că legea aplicabilă fondului ar fi legea italiană, conform căreia termenul de prescripţie ar fi fost de 10 ani, iar statul italian nu ar fi aderat la Convenţia de la New York, deci aceasta nu mai putea fi invocată. În consecinţă, reţinând că raportului juridic dedus judecăţii nu îi este aplicabilă legea italiană ci legea română, prima instanţă nu ar fi trebuit să înlăture de la analiza făcută incidenţa termenului de prescripţie de 4 ani prevăzut de Convenţia de la New York, câtă vreme aceasta fusese indicată în mod expres ca temei legal de către reclamantă, odată cu invocarea incidenţei normelor de drept internaţional privat.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., instanţa învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată având ca obiect pretenţii şi cu soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune era oricum obligată să stabilească normele de drept aplicabile, în situaţia în care partea nu le-ar fi indicat în mod corect.

În consecinţă, nu se poate reţine vreo încălcare a principiului disponibilităţii de către instanţa de apel, sub aspectul stabilirii corecte a temeiului de drept aplicabil în cauză.

Referitor la critica privind inaplicabilitatea în speţă a Convenţiei de la New York, recurenta susţine sub un prim aspect că motivarea instanţei de apel ar fi contradictorie, câtă vreme aceasta reţine pe de-o parte că în speţă este aplicabilă legea română, iar pe de altă parte că este incident termenul de prescripţie de 4 ani prevăzut de Convenţia de la New York şi nu cel de 3 ani, prevăzut de C. civ. român.

Critica poate fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., însă este nefondată.

Astfel, împrejurarea că în speţă s-a reţinut a fi aplicabilă legea română nu este de natură să excludă incidenţa termenului de prescripţie prevăzut de Convenţia de la New York, câtă vreme România a aderat în 1992, prin Legea nr. 24/1992 publicată în Monitorul Oficial nr. 46/1992, la Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri încheiată la New York şi la Protocolul de modificare a Convenţiei de la Viena.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, dispoziţiile din Convenţia privind prescripţia în materia de vânzare internaţională de mărfuri, integrate în dreptul intern prin Legea nr. 24/1992, au prioritate, având în vedere regulile de drept potrivit cu care norma specială primează faţă de cea generală (lex specialis derogat legi generali), iar norma generală mai recentă nu are prioritate faţă de norma specială anterioară, dacă legea mai nouă nu conţine o prevedere referitoare la aplicarea legii în timp (lex posterior generalis non derogat legi priori specialis).

În consecinţă, câtă vreme instanţa de apel a argumentat în mod corect motivul pentru care în cauză nu sunt incidente dispoziţiile generale din C. civ. român ce reglementează termenul de prescripţie, nu se poate reţine existenţa vreunei contradicţii în considerentele hotărârii cu privire la această problemă.

Mai susţine recurenta sub un alt aspect şi că dispoziţiile Convenţiei de la New York nu ar fi aplicabile raporturilor contractuale dintre părţi, critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport de calificarea dată de instanţa de apel raporturilor contractuale dintre părţi, nici aceasta critică nu este fondată.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că din înscrisurile administrate în dosar, rezultă că operaţiunile juridice derulate între părţile în litigiu aveau neîndoielnic natura juridică a unor vânzări-cumpărări, iar prin periodicitatea şi continuitatea livrărilor de produse tipografice către pârâta intimată, sunt întrunite şi caracteristicile contractului de furnizare, cu observaţia că beneficiarul (pârâta intimată) nu urma să utilizeze în exploatarea întreprinderii sale produsele livrate, ci acestea erau destinate revânzării (în nume propriu) către clienţii proprii de pe piaţa românească.

Sub aspectul prestaţiei caracteristice convenţiei încheiate între părţi, şi care vizează funcţia contractului, instanţa de apel a reţinut că aceasta "înglobează, atât operaţiunea de vânzare-cumpărare, în sensul furnizării produselor de către apelanta reclamantă, cât şi operaţiunile comerciale complexe de cooperare cu distribuitorul (intimata-pârâtă), în scopul vânzării produselor tipografice produse de apelantă pe piaţa din România."

A concluzionat instanţa de apel că "raporturile deduse judecăţii au natura unor raporturi de vânzare-cumparare, care, cel puţin parţial, sunt aplicaţii integrate în operaţiunea comercială de distribuţie a anumitor categorii de produse tipografice, pentru care exista exclusivitate."

Rezultă deci că în mod neîntemeiat susţine recurenta că instanţa de apel ar fi încadrat raportul juridic încheiat între părţi într-un simplu contract de distribuţie, căruia nu i-ar fi aplicabil termenul de prescripţie reglementat de Convenţia de la New York, astfel încât nici această ultimă critică nu este fondată.

Aşa fiind, în speţă nu se confirmă niciunl dintre motivele de casare invocate de recurentă, instanţa de apel dând o corectă eficienţă textelor legale, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1054A/2018 din 18 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2020.