Validity of settlement as debt acknowledgment interrupting prescription and admissibility of stamp duty errors in cassation for contractual advertising revenue claims.

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la 30 iunie 2015, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamanta SOCIETATEA ROMANĂ DE TELEVIZIUNE a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. (fostă B.), solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 24.857.827,90 RON, reprezentând 16.027.488,55 contravaloare spaţiu publicitar, 5.101.591,94 RON penalităţi de întârziere şi 3.728.747,41 RON diferenţă de venit contractual minim garantat.

Prin sentinţa civilă nr. 5487 din 21 septembrie 2016,Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată constatând prescris dreptul material la acţiune şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 23.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând: 1.750 RON onorariu expert desemnat în cauză, 2.000 RON onorariul expertului consilier al pârâtei şi 20.000 RON onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Societatea Română de Televiziune a declarat apel.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării apelului, iar pe fond a solicitat, în esenţă, respingerea acestuia.

Excepţia netimbrării apelului a fost respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la termenul de judecată din 25 octombrie 2017, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acel termen de judecată.

Prin decizia nr. 783/2018 din 4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Societatea Română de Televiziune împotriva sentinţei civile nr. 5487/21.09.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă A., s-a anulat sentinţa atacată şi, evocând fondul, s-a admis acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 24.857.827,90 RON, reprezentând 16.027.488,55 RON contravaloare spaţiu publicitar, 5.101.591,94 RON penalităţi de întârziere şi 3.728.747,41 RON diferenţă de venit contractual minim garantat.

A fost obligată pârâta la 15.700 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 783/2018 din 4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au respins în mod neîntemeiat excepţia netimbrării, fiind astfel încălcate regulile de procedură privind obligarea la plata taxei judiciare de timbru, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.

A arătat recurenta că, după cum a susţinut în primele grade de jurisdicţie, având în vedere relaţia de afaceri dintre părţi, este lesne de observat faptul că obiectul acţiunii principale nu reprezintă venituri publice, sens în care, a înţeles să invoce motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., raportat la dispoziţiile imperative ale art. 197 acelaşi cod, potrivit cărora netimbrarea atrage anularea cererii de chemare în judecată.

În speţă, intimata nu trebuia să beneficieze de dispoziţiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, deoarece în cauza de faţă, relaţia dintre părţi are natură comercială şi a avut ca scop vânzarea de spaţiu publicitar de către recurentă în numele şi pe seama intimatei, sens în care s-a încheiat Contractul de comision nr. x/25.03.2009, aşadar, pretenţiile formulate de către intimată nu reprezintă venituri publice, ci au o vădită natură comercială.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele incidente cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, raportat la obiectul şi temeiul de drept al acesteia, aplicând în mod greşit principiul pacta sunt servanda şi dispoziţiile privind prescripţia dreptului material la acţiune şi dispoziţiile privind cauzele de întrerupere a prescripţiei şi cursul prescripţiei.

În continuare, a arătat recurenta că instanţa de apel a aplicat dispoziţiile privind prescripţia fără să aibă în vedere faptul că acţiunea C. este întemeiată pe Contractul de comision, iar nu pe Contractul de tranzacţie, reţinându-se în mod greşit că termenul de prescripţie începe să curgă prin raportare la un alt act juridic, Contractul de tranzacţie, respectiv la un termen care ar fi trebuit să se aplice numai în eventualitatea încheierii unei alte tranzacţii subsecvente.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel, în mod greşit, apreciază că deşi acţiunea este întemeiată pe un contract, instituţia prescripţiei ar trebui să se aplice raportat la un alt act, în care nu a fost nici măcar stabilit cuantumul obligaţiei de plată.

Totodată, a arătat recurenta că instanţa de apel a aplicat atât dispoziţiile legii vechi, cât şi dispoziţiile legii noi privind instituţia prescripţiei, creând o lextertia.

Astfel, în paragraful 1 din pagina 8 a deciziei recurate, instanţa de apel face referire la interpretările făcute de jurisprudenţă cu privire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 şi raportat la aceste dispoziţii, instanţa de apel a apreciat că "tranzacţia încheiată de părţi la 23.09.2011, ca şi actul adiţional la aceasta intervenit la 15.11.2011, reprezintă indubitabil recunoaşteri ale debitului de către pârâtă". În acelaşi timp, instanţa de apel se raportează la termenul de 30.06.2012 şi consideră că prescripţia începe să curgă de la data când expiră acest termen şi, prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile noului C. civ. privind prescripţia.

Or, potrivit atât dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, cât şi dispoziţiilor C. civ. privind instituţia prescripţiei, pentru a produce efect întreruptiv, recunoaşterea trebuie să fie expresă, necondiţionată şi în cunoştinţă de cauză.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel interpretează voinţa părţilor contrar susţinerilor acestora, confundând noţiunea de condiţie suspensivă cu noţiunea de termen suspensiv şi aplicând greşit dispoziţiile privind modalităţile obigaţiilorîn condiţiile în care a apreciat că lipsa îndeplinirii condiţiei suspensive nu produce niciun efect, dar cu toate acestea, pentru a crea o situaţie favorabilă C., a considerat că o dată ce ar fi trebuit stipulată în contractul de tranzacţie subsecvent, ar reprezenta un termen suspensiv.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la maniera în care a fost redactată hotărârea, într-un stil dezordonat, şi la faptul că, în realitate, instanţa de apel nu a procedat la motivarea deciziei luate, neanalizând efectiv şi temeinic susţinerile recurentei şi nici înscrisurile de la dosarul cauzei, raportat la obiectul pretenţiilor, recurenta apreciază că hotărârea atacată nu este motivată.

Intimata-pârâtă Societatea Română de Televiziune a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a fost acordat termen pentru soluţionarea acestuia la 17 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte invocarea motivului de recurs reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., se impune precizarea faptului că acest motiv de casare se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În argumentarea recursului, pârâta a precizat că a înţeles să invoce motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile imperative ale art. 197 din acelaşi cod, susţinând că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au respins în mod neîntemeiat excepţia netimbrării, întrucât reclamanta nu trebuia să beneficieze de dispoziţiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, având în vedere că obiectul acţiunii principale nu reprezintă venituri publice.

Se constată că această critică nu poate fi însă analizată din perspectiva niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în condiţiile în care art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prevede în mod expres că: În situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

Prin urmare, chiar şi în ipoteza preconfigurată de recurentă, susţinerea vizând chestiunea netimbrării apelului părţii adverse nu poate constitui motiv de recurs şi nu poate conduce la casarea deciziei recurate, întrucât art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru conferă posibilitatea instanţei de a corecta, inclusiv în căile de atac, o eventuală aplicare greşită a dispoziţiilor legale privitoare la taxa de timbru şi de a pune în vedere părţii să achite taxa de timbru în cuantumul legal în ipoteza netimbrării/unei insuficiente timbrări la instanţa anterioară.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale actului juridic încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că pretenţiile reclamantei (24.857.827,90 RON, reprezentând 16.027.488,55 contravaloare spaţiu publicitar, 5.101.591,94 RON penalităţi de întârziere şi 3.728.747,41 RON diferenţă de venit contractual minim garantat) decurg din contractul de comision nr. x/25.03.2009, încheiat cu B., în prezent pârâta A. S.R.L., contract ce a avut ca obiect vânzarea spaţiului publicitar al C..

S-a constatat că prin tranzacţia încheiată de părţi la 23.09.2011, s-a convenit asupra încetării contractului începând cu data de 30.09.2011, pârâta a recunoscut neîndoielnic că există un sold final ce trebuie plătit, sens în care părţile au şi stabilit că scadenţarul de plată a acestuia în niciun caz nu va depăşi data de 30.06.2012.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în ceea ce priveşte termenul de plată de 30.06.2012, s-a reţinut în mod corect că acesta este un termen de plată limită care a fost prevăzut în favoarea pârâtei, pentru întregul sold final rezultat din contract.

Chiar dacă ulterior părţile nu au mai încheiat tranzacţia subsecventă convenită la 23.09.2011 şi nu au mai stabilit de comun acord nici soldul final şi nici un scadenţar al acestuia, nu se poate considera că termenul limită de plată, stabilit la 30.06.2012, nu produce niciun efect, aşa cum susţine recurenta.

Or, înţelegerea părţilor transpusă în tranzacţie trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice şi nu al lipsirii de efecte.

În speţă, nu se poate face abstracţie de principiul esenţial în dreptul civil al libertăţii de voinţă, astfel că acordul părţilor cu privire la termenul limită de plată de 30.06.2012 nu poate fi complinit de instanţa de judecată, întrucât ar presupune o încălcare a dispoziţiilor art. 969 C. civ., ceea ce este inadmisibil.

Prin urmare, recurenta nu poate pretinde că în lipsa îndeplinirii condiţiei suspensive (încheierea unei tranzacţii subsecvente) obligaţia de plată a unui sold final nu s-ar fi născut, fiind nefondate susţinerile vizând o pretinsă confuzie între termenul suspensiv şi condiţia suspensivă.

Împrejurarea că reclamanta a înţeles situaţia pârâtei şi a dat dovadă în mod repetat de înţelegere, acordând astfel un ultim termen de îndeplinire a obligaţiilor de plată restante - cel târziu la 30 iunie 2012, nu poate fi imputată intimatei-reclamante din prezenta cauză sub aspectul unei pasivităţi în recuperarea creanţelor.

Astfel, între 23.09.2011, data încheierii tranzacţiei, şi 30.06.2012, reclamanta nu a mai putut acţiona, întrucât acordase pârâtei beneficiul acestui termen, care are natura juridică a unui termen suspensiv.

Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de control judiciar, termenul de plată a facturilor, conform contractului (art. 12.1 astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/23.11.2009), era de 90 de zile de la emiterea lor, însă prin tranzacţia din 23.09.2011 reclamanta a înţeles să acorde pârâtei înţelegere şi să accepte plata soldului final până cel mai târziu la 30.06.2012. Este adevărat că ulterior nu s-a mai încheiat o altă tranzacţie prin care să se specifice soldul final şi termenele de plată a acestuia, aşa cum părţile au intenţionat a proceda atunci când au încheiat prima tranzacţie, însă termenul limită de plată de 30.06.2012 fusese deja stabilit şi nu a fost redus printr-o înţelegere ulterioară a părţilor.

De altfel, niciuna dintre prevederile tranzacţiei nu conduce la concluzia susţinută de recurentă, în sensul unei înţelegeri a părţilor ca din tranzacţia subsecventă să se nască obligaţia de plată pe care reclamanta o afirmă în prezentul litigiu.

Referitor la critica privind greşita reţinere de către instanţa de apel a faptului că ar fi contradictorie apărarea recurentei care susţine, pe de o parte, că obligaţia de plată nu s-a născut pentru că părţile nu au mai încheiat tranzacţia subsecventă, aşa cum s-au înţeles la 23.09.2011, ca atare acţiunea în pretenţii ar fi inadmisibilă, iar, pe de altă parte, că obligaţia de plată s-a stins ca efect al prescripţiei extinctive, instanţa de recurs constată că nici aceasta nu poate fi încadrată în vreunul dintre motivele de casare. Astfel, instanţa a analizat ambele susţineri ale recurentei, găsindu-le neîntemeiate, iar simpla apreciere în sensul că acestea oricum ar fi contradictorii nu constituie un argument esenţial în motivarea hotărârii.

Se constată că instanţa de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de particularităţile speţei (modul în care s-au derulat relaţiile dintre părţi, atât sub imperiul contractului cât şi ulterior, minuta întâlnirii din 22.02.2011; extrasele de cont din 25.032011; tranzacţia din 23.09.2011, mandatul ad-hoc, ordonanţa de plată înregistrată la 16.10.2014; facturile avute în vedere la formularea cererii de emitere a ordonanţei de plată etc.), iar faptul că soluţia pronunţată de instanţa de apel nu a corespuns voinţei recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie atacate.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile solicitate prin acţiunea dedusă judecăţii.

Contrar susţinerilor recurentei, s-a reţinut cu justeţe că tranzacţia încheiată de părţi la 23.09.2011, ca şi actul adiţional la aceasta intervenit la 15.11.2011, reprezintă indubitabil recunoaşteri ale debitului de către pârâtă.

Frecventă în raporturile dintre profesionişti, recunoaşterea tacită a datoriei intervine atunci când rezultă din orice act sau fapt care presupune mărturisirea existenţei dreptului a cărui acţiune se prescrie, având o asemenea semnificaţie cererea de prelungire a termenului de plată, solicitarea amânării executării obligaţiei prin eşalonarea plăţii sau cererea unui termen pentru plata creanţei, cum este şi cazul de faţă.

Este de amintit că, recunoaşterea dreptului reprezintă manifestarea unilaterală de voinţă a celui în folosul căruia curge prescripţia prin care se atestă dreptul creditorului. Astfel, titularul dreptului la acţiune nu poate fi considerat pasiv, neglijent, întrucât are motive întemeiate să nu acţioneze debitorul în instanţă. Recunoaşterea făcută de către debitor (recurenta-pârâtă din speţă) îl îndreptăţeşte pe creditor (intimata-reclamantă) să creadă că executarea creanţei sale se va face de bunăvoie, neavând practic motive pentru care să îl cheme în judecată pe debitorul său.

Or, în condiţiile în care termenul limită de plată (30.06.2012) a expirat şi pârâta nu şi-a executat obligaţia de plată a soldului final, este evident că din ziua următoare acestei date a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantei.

Având în vedere că la 30.06.2015 a fost depusă la oficiul poştal cererea de chemare în judecată, termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 din noul C. civ. (aplicabil întrucât noul termen de prescripţie a început să curgă la 1.07.2012, ulterior intrării în vigoare a noului C. civ.), nu era împlinit, aspect reţinut corect de instanţa de apel.

Prin urmare, s-a stabilit cu justeţe că sunt incidente dispoziţiile Noului C. civ., având în vedere art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. care arată în mod expres că:

"prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit", or în speţă noul termen de prescripţie a început a început să curgă la 1.07.2012, ulterior intrării în vigoare a noului C. civ.

În altă ordine de idei, prevederile Noului C. civ. preiau dispoziţii din Decretul nr. 167/1958, fără a cuprinde vreo diferenţă de substanţă în ceea ce priveşte termenul general de prescripţie de trei ani, aplicabil speţei, noile dispoziţii prevăd şi aceleaşi momente de la care termenul începe să curgă, efectul întreruptiv dat de recunoaştere, fiind lipsite de justificare susţinerile recurentei privind crearea unei lex tertia de către instaţa de apel, în condiţiile în care aceasta a făcut distincţie între regimul juridic aplicabil anterior ori ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că simpla nemulţumire a recurentei-pârâte cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către pârâtă sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a unor norme de drept material.

Fără a reitera considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a reţinut în mod legal că acţiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie, dând o corectă eficienţă normelor de drept material incidente speţei şi regulilor de drept pe care s-a bazat soluţia.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. B.) împotriva deciziei civile nr. 783/2018 din 4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. B.) împotriva deciziei civile nr. 783/2018 din 4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2020.