Retroactive Currency Conversion of Foreign-Currency Loans Under the Doctrine of Imprevisiune

Şedinţa publică din data de 11 martie 2020

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, secţia Civilă la 11 octombrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. şi B. - Sucursala Constanţa, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să le oblige pe pârâte la consolidarea (convertirea) în RON, la cursul de schimb RON/CHF de la data încheierii contractului, a împrumutului ce a format obiectul contractului de credit nr. x din 27 septembrie 2007, astfel cum a fost modificat şi completat prin actele adiţionale ulterioare, precum şi a tuturor accesoriilor acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2559 din 08 martie 2017, Judecătoria Constanţa, secţia Civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 07 aprilie 2017 sub acelaşi număr unic, iar prin sentinţa civilă nr. 1520 din 29 octombrie 2018 instanţa a admis în parte acţiunea şi le-a obligat pe pârâte să continue derularea contractului prin folosirea - începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, anume 11 octombrie 2016 - a unui curs de schimb valutar de 3,0687 RON/1 CHF, precum şi să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă 4.654 RON.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. şi pârâta C. S.A. (fostă B.).

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat decizia civilă nr. 248 din 16 mai 2019, prin care a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată. A respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta A., care a solicitat casarea acesteia şi, în rejudecare, respingerea apelului pârâtei ca nefondat, admiterea apelului propriu, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul obligării pârâtei la continuarea derulării contractului de credit prin utilizarea unui curs valutar de 3,0687 RON/1CHF începând cu 17 iunie 2010.

În motivare, recurenta a prezentat un scurt istoric al cauzei şi a formulat o singură critică de nelegalitate, încadrată în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a invocat faptul că, în examinarea condiţiilor impreviziunii, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 969 şi 970 C. civ.

Un prim argument adus în susţinerea acestei critici a vizat faptul că, deşi la nivel declarativ instanţa a statuat în sensul că impreviziunea trebuia raportată la cadrul legal configurat de art. 1271 C. civ., în considerente a avut în vedere exclusiv decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, nu şi dispoziţiile art. 969 şi 970 din C. civ., incidente în cauză.

S-a arătat că decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în cauză, întrucât a fost pronunţată în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016, dispoziţii pe care recurenta nu le-a invocat în susţinerea acţiunii.

Un alt argument adus în sprijinul aceleiaşi critici a vizat faptul că instanţa de prim control judiciar a făcut o analiză eronată a condiţiilor impreviziunii ce rezultă din cele două texte de lege, acestea vizând: 1) clauza "rebus sic stantibus", subînţeleasă în cazul contractelor sinalagmatice în situaţia schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului, cu consecinţa ruperii echilibrului contractual; 2) cerinţa ca toate contractele să fie executate de părţi cu bună-credinţă şi în conformitate cu echitatea; 3) obligarea debitorului la executarea unei prestaţii devenită exagerat de oneroasă ce ar avea ca efect îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului; 4) împrejurările care ar determina dezechilibrul grav dintre prestaţiile părţilor şi care ar putea fi asimilate forţei majore.

A arătat recurenta că, dacă ar fi procedat la o analiză corectă, instanţa de apel ar fi constatat că instituţia impreviziunii este aplicabilă contractului de împrumut, dat fiind faptul că hipervalorizarea francului elveţian a deturnat contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat şi că executarea acestuia nu a corespuns voinţei concordante a părţilor.

În continuarea argumentaţiei, recurenta a făcut o serie de consideraţii cu privire la evoluţia economiei Elveţiei, la impactul financiar pe care l-a avut creşterea cursului francului elveţian pe piaţa monetară la nivel mondial, la criza economică din anii 2007-2008 şi la politica bancară pe care au avut-o instituţiile de credit cu privire la contractarea împrumuturilor în respectiva monedă.

A subliniat recurenta faptul că în contractul de împrumut nu s-a prevăzut nicio clauză care să reglementeze reevaluarea costurilor contractului în situaţia devalorizării monedei elveţiene, că, potrivit Normei nr. 17/2013 a Băncii Naţionale a României, pârâta avea obligaţia de a identifica, monitoriza şi administra riscurile semnificative ale activităţii de creditare.

Or, s-a arătat, îndeplinirea unei asemenea obligaţii ar fi însemnat inserarea unei reglementări contractuale exprese privitoare la suportarea echivalentă de către părţile contractante a riscului de apreciere/depreciere a monedei creditului.

În continuare, recurenta a prezentat probatoriul administrat şi a relevat faptul că a invocat schimbarea fundamentală a împrejurărilor avute în vedere de părţi la încheierea contractului.

A mai precizat că în mod greşit instanţa de apel i-a înlăturat criticile din perspectiva omisiunii intimatei de a-şi îndeplini obligaţia de informare ce îi revenea, în raport de dispoziţiile art. 75 şi 76 din Legea nr. 296/2004.

Totodată, recurenta a arătat că, deşi în cuprinsul hotărârii atacate s-a reţinut că "lipsa unei clauze care să reglementeze situaţia devalorizării monedei elveţiene priveşte tocmai riscul contractului", că "riscul eventualei valorizări sau devalorizări a monedei se suportă de către ambele părţi", în realitate instanţa de apel a instituit exclusiv în sarcina sa obligaţia de a suporta riscul contractului, din perspectiva hipervalorizării monedei elveţiene. Din acest motiv, recurenta a considerat că poziţia instanţei de fond este vădit contradictorie, întrucât, pe de-o parte, apreciază că, în respectarea exigenţelor de echitate, riscul contractului din perspectiva valorizării/devalorizării monedei elveţiene trebuie suportat de ambele părţi, iar, pe de altă parte, arată că în speţă "creşterea valorii monedei elveţiene nu poate fi apreciată total neprevizibilă la momentul încheierii contractului (...), fiind vădită intenţia băncii de a obţine profit sigur".

În cadrul celui de-al treilea argument de nelegalitate adus în sprijinul aceleiaşi critici recurenta a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că teoria impreviziunii nu ar fi aplicabilă contractului de împrumut, cu ignorarea existenţei unui risc inerent constând în hipervalorizarea francului elveţian.

De asemenea, recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de fond nu a înţeles să se raporteze nici la cursul francului elveţian de la data perfectării contractului de credit, nici la cursul de la data formulării acţiunii, ci a stabilit o valoare medie a francului elveţian la cursul de la data sesizării instanţei, iar nu de la data la care moneda elveţiană a atins acest cuantum.

Recurenta a apreciat, făcând trimitere la Norma nr. 17/2013 a Băncii Naţionale a României, că nici considerentul potrivit căruia "aplicarea cursului de schimb de la momentul încheierii contractului ar afecta, de data aceasta, echilibrul contractual în defavoarea instituţiei bancare" nu este corect, câtă vreme la momentul perfectării contractului de credit au fost stabilite dobânzi ce urmau a fi achitate, independent şi indiferent de clauza de risc valutar.

Intimata nu a depus întâmpinare.

Cererea de recurs a fost depusă la instanţa a cărei hotărâre se atacă, conform art. 490 alin. (1) C. proc. civ., cu respectarea termenului prevăzut de art. 485 alin. (1) din acelaşi cod.

În cauză a fost întocmit, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor conchizând în sensul că recursul este admisibil, că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă intrinseci şi extrinseci prevăzute de art. 486 C. proc. civ. şi propunând, în lipsa acordului părţilor de judecare a căii de atac în completul de filtru, soluţionarea acesteia în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părţilor, care nu au uzat de dreptul de a depune puncte de vedere la raport.

Recursul a fost admis în principiu la termenul din 22 ianuarie 2020.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat şi îl va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că instanţa de apel a reţinut că obiect al analizei în calea de atac îl constituie exclusiv modul în care a fost aplicată teoria impreviziunii, nu şi aplicarea dispoziţiilor art. 977 C. civ., întrucât aceste din urmă dispoziţii nu au fost contestate în apel, astfel încât hotărârea de primă instanţă a intrat din acest punct de vedere în puterea lucrului judecat.

Aceste statuări ale instanţei de apel nu au fost contestate în recursul de faţă, astfel încât controlul judiciar va purta exclusiv asupra criticilor legate de teoria impreviziunii, în limitele şi modalitatea în care au fost dezvoltate şi argumentate de recurentă.

Tot cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că în apel criticile apelantei-reclamante au plecat de la nemulţumirea că soluţia instanţei de fond a vizat adaptarea contractului pe viitor, începând cu momentul introducerii cererii de chemare în judecată, nu cu data încheierii contractului, iar acest punct fundamental de critică a fost depăşit de instanţa de apel în cadrul analizei apelului pârâtei, prin evocarea considerentelor deciziei nr. 623/2016 ale Curţii Constituţionale, în care s-a statuat că, dacă sunt apreciate întrunite condiţiile impreviziunii, adaptarea contractului va opera pe viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului (ultimul paragraf de la pagina 16 a deciziei recurate).

În acest context, instanţa supremă va examina primul argument adus de recurenta-reclamantă în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi fundamentat pe interpretarea şi aplicarea greşită a art. 969 şi art. 970 C. civ., dispoziţii legale care, susţine recurenta-reclamantă, au fost înlăturate în mod nelegal prin raportarea exclusivă la decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al argumentaţiei expuse în precedent.

Este real că decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 53, Partea I din 18 ianuarie 2017 este pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a unor articole din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, act normativ pe care recurenta-reclamantă nu l-a invocat în cadrul prezentului demers judiciar.

Acest aspect nu este, însă, de natură a înlătura de la aplicare această decizie în cauza de faţă, pentru următoarele argumente:

În primul rând, considerentele în care Curtea Constituţională a dat dezlegări referitoare la principiul nominalismului monetar şi teoriei impreviziunii prin decizia nr. 623/2016 sunt integrate în decizia nr. 62/2017, pronunţată tot de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, exempli gratia în paragrafele 45-50 ale deciziei nr. 62/2017, ca atare această corelare făcută chiar de instanţa de contencios constituţional este obligatorie, neputând fi contrazisă.

În al doilea rând, incidenţa deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale este de domeniul evidenţei în cauza de faţă (ea însăşi grefată pe un contract de credit încheiat de o instituţie bancară cu un consumator), chiar dacă vizează o problematică dezvoltată pe tărâmul Legii nr. 77/2017, întrucât şi acest act normativ are adresabilitate către raporturile juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, potrivit art. 1 alin. (1) din lege.

Ca urmare, toate argumentele aduse de instanţa de apel şi întemeiate pe dezlegările date de instanţa de contencios constituţional prin deciziile deja evocate sunt judicioase.

Nu poate fi reţinut nici argumentul potrivit căruia instanţa de apel, întemeindu-se pe cele două decizii amintite, a înlăturat în mod nelegal de la aplicare dispoziţiile art. 969-970 C. civ., în condiţiile în care Curtea Constituţională, examinând teoria impreviziunii în regimul C. civ. de la 1864, reţine că această instituţie, văzută ca remediu în scopul adaptării contractului, nu a fost reglementată în mod expres, dar decurge indubitabil din interpretarea dispoziţiilor art. 969-970 C. civ. (paragrafele 94-95 ale deciziei analizate), aşadar aceste texte legale sunt integrate, nu contrapuse instituţiei juridice în discuţie.

Celelalte argumente aduse în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs vor fi tratate grupat pentru motivele care se vor arăta.

Acestea sunt apreciate ca fiind neîntemeiate.

Instanţa supremă constată în primul rând că raţionamentul dezvoltat de recurenta-reclamantă nu are fundament, în contextul în care toate aspectele invocate în aceste argumente analizate laolaltă au legătură cu evenimente survenite pe parcursul executării contractului, care, însă, nu pot fi valorizate în scopul declarat urmărit de parte, acela al îngheţării cursului francului elveţian şi care să producă efecte retroactiv.

Că aceasta este finalitatea urmărită de recurenta-reclamantă reiese fără îndoială din solicitarea făcută în finalul cererii de chemare în judecată, de recalculare a sumelor datorate băncii, din modul în care a fost structurat apelul declarat de aceasta, nemulţumită de momentul de la care s-a dispus adaptarea contractului, ca şi din solicitarea finală din recurs, de respingere a apelului băncii şi de admitere a apelului propriu, care, reiterând, viza adaptarea contractului cu efect retroactiv.

Referitor la momentul apreciat de recurenta-reclamantă ca fiind de referinţă pentru stabilizarea cursului, se cuvine subliniată poziţia nu numai inconstantă a părţii, dar chiar şi în contradicţie cu normele de procedură, anume cu dispoziţiile art. 204, coroborat cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ.. Aceasta întrucât în cursul judecăţii în fond momentul de referinţă precizat şi susţinut a fost cel al încheierii contractului de împrumut şi acesta nu a format obiect al niciunei modificări în termeni procedurali; acest moment a fost, însă, modificat în funcţie de împrejurări noi, nesupuse dezbaterii contradictorii (anume momentul pretinsei valorizării excesive a francului elveţian - 17 iunie 2010), în concluziile pe apel de la termenul din 16 mai 2019, astfel cum reiese din practicaua deciziei atacate, ca şi în partea finală a motivelor de recurs .

În acest context, instanţa supremă apreciază că recurenta-reclamantă nu a procedat la o modificare legală a cererii de chemare în judecată din perspectiva momentului de la care să opereze adaptarea contractului şi a împrejurărilor la care se raportează stabilirea acestui moment, de aceea apreciază că trebuie respectată învestirea iniţială privitoare la îngheţarea cursului şi la recalcularea prestaţiilor faţă de cursul de la data încheierii contractului.

Trebuie reiterat faptul că impreviziunea produce efecte viitoare asupra executării contractului, nu efecte pentru trecut, asemenea nulităţii, fiindcă se constituie într-un remediu menit să asigure supravieţuirea contractului prin adaptarea la noile condiţii economice.

În acest context, instanţa supremă apreciază că ansamblul argumentelor recurentei-reclamante vizând îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru a se aprecia ca incidentă şi pentru a se aplica teoria impreviziunii, condiţii enumerate la dosarului de recurs şi dezvoltate succesiv, chiar dacă ar fi găsite întemeiate, nu au aptitudinea de a determina schimbarea soluţiei în sensul preconizat de parte, acela de a obţine recalcularea tuturor prestaţiilor în raport de cursul de schimb de la momentul încheierii contractului, întrucât, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, adaptarea contractului operează numai pentru viitor, aspect dezlegat cu caracter obligatoriu de către Curtea Constituţională.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de aceea, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei civile nr. 248/16.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 11 martie 2020.