Abusiveness of bank commission clauses in mortgage loans: exclusion from main object and transparency requirement under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 10 martie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la 7 august 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Iaşi, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 18 aprilie 2008, referitoare la comisionul de administrare, comisionul de rambursare în avans, comisionul de neutilizare şi comisionul de notificare;

2. să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 9 pct. 1 din contractul de credit, privind dreptul băncii de a debita orice cont şi de a efectua conversii valutare;

3. să le oblige pe pârâte la stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/Leu la cursul de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada contractuală;

4. să le oblige pe pârâte la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor contestate, cu titlu de comisioane şi diferenţă de curs valutar;

5. să le oblige pe pârâte la plata dobânzii legale pentru sumele ce urmează a fi restituite, de la momentul perceperii acestora şi până la data plăţii;

6. să le oblige pe pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 şi art. 14 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004, art. 2 din O.G. nr. 21/1992, art. 966, art. 968-970 şi art. 983-984 C. civ. din 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 1411/2016 din 10 februarie 2016, Judecătoria Iaşi, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2016.

Prin sentinţa nr. 648/2016 din 1 iunie 2016, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Iaşi.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamantul a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Prin decizia nr. 305/3018 din 26 aprilie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a modificat-o în parte, în sensul că: a admis în parte cererea de chemare în judecată; a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5 pct. 1 lit. a)-d) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 18 aprilie 2008, referitoare la comisionul de administrare, comisionul de rambursare în avans, comisionul de neutilizare şi comisionul de notificare; a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului sumele percepute în baza clauzelor constatate nule şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, B. S.A. MEMBRĂ A GRUPULUI C. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii în tot a acţiunii.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a relatat istoricul litigiului, după care a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

În concret, autoarea recursului a susţinut, în sinteză, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că sunt îndeplinite cerinţele necesare pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Referitor la cerinţa privind lipsa negocierii, titulara recursului a arătat că împrumutatul a avut cunoştinţă încă din perioada precontractuală de costurile creditului, constând în comisioane şi dobândă.

În acest sens, a învederat că împrumutatul a cunoscut atât denumirea şi valoarea comisioanelor, cât şi modul de calcul al dobânzii, întrucât acestuia i-au fost comunicate Condiţiile generale de acordare a creditului.

De asemenea, recurenta-pârâtă a subliniat că împrumutatul nu a făcut dovada niciunei solicitări în scris adresate băncii, în sensul explicitării ori negocierii unor clauze din contractul de credit. Or, negocierea trebuia iniţiată de consumator, iar nu de bancă, întrucât ar fi fost absurd ca aceasta din urmă să propună o ofertă de creditare în anumiţi termeni şi apoi să iniţieze o negociere pentru modificarea propriei oferte.

În plus, autoarea recursului a arătat că prevederile contractuale contestate fac parte din preţul contractului, fiind astfel incidentă excepţia prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

În aceste context, a menţionat că instanţa de apel nu putea trece la examinarea caracterului abuziv al clauzelor contestate din perspectiva condiţiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că intimatul-reclamant a acţionat de pe o poziţie inegală faţă de bancă şi că nu a avut posibilitatea negocierii clauzelor ca urmare a caracterului prestabilit al contractului de credit.

De asemenea, autoarea recursului a învederat că intimatul-reclamant nu a fost obligat să adere la contractul de credit. Astfel, încheierea acestui contract nu a avut loc ca urmare a unei obligaţii legale (similar poliţelor R.C.A.) şi nici ca urmare a unei constrângeri de facto (similar contractelor de utilităţi), ci la iniţiativa şi solicitarea intimatului-reclamant.

În plus, recurenta-pârâtă a arătat că împrumutatul a avut posibilitatea reală de a alege între mai multe oferte existente pe piaţa bancară şi chiar din portofoliul băncii acel produs care corespundea nevoilor şi posibilităţilor sale.

Autoarea recursului a mai învederat că prevederile contractuale sunt clare, iar obligaţia neechivocă de plată în fiecare lună a unei sume de bani, exprimată într-o valută determinată (franc elveţian) şi într-un cuantum evidenţiat în graficul de rambursare nu necesită cunoştinţe de specialitate pentru înţelegerea şi executarea acesteia.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de judecată nu poate interveni în contractul de credit sub forma modificării clauzelor contractuale, nici în situaţia în care ar constata că acestea ar fi abuzive, invocând în acest sens hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-618/10.

Astfel, a arătat că dacă s-ar dispune anularea clauzelor privind comisioanele bancare, modificarea acestor clauze de către instanţa de judecată, în absenţa consimţământului băncii, s-ar face cu încălcarea principiului pacta sunt servanda consacrat de art. 969 C. civ. din 1864. În această situaţie, instanţa ar trebui să dispună şi rezilierea contractului de credit, având drept consecinţă restituirea imediată a soldului creditului.

Autoarea recursului a susţinut că o clauză nu este abuzivă dacă există posibilitatea denunţării în orice moment a contractului prin voinţa unilaterală a consumatorului. Or, conform art. 1020 C. civ. din 1864, raportat la art. 6 pct. 3-4 din contractul de credit, împrumutatul putea să solicite şi să obţină rezilierea contractului de credit în situaţia în care nu ar mai fi agreat nivelul dobânzii contractuale şi, totodată, să restituie soldul creditului şi dobânda aferentă.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit este nelegală, întrucât instanţa de apel nu a ţinut seama de modificările aduse clauzei respective prin intrarea în vigoare a actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit clauzele contestate, precum şi probele aflate la dosarul cauzei, întrucât nu a observat o serie de aspecte relevante.

Astfel, comisionul de administrare instituit de art. 5.1 lit. a) din contractul de credit este singurul comision încasat de bancă, acesta fiind reţinut din creditul pus la dispoziţie împrumutatului şi nu din sursele proprii ale acestuia. În plus, clauza respectivă nu mai producea efecte la data sesizării instanţei, fiind o clauză cu executare uno ictu (instantanee).

Autoarea recursului a mai învederat că intimatul-reclamant nu a făcut dovada că ar fi efectuat vreo rambursare în avans pe durata de valabilitate a clauzei privind comisionul de rambursare în avans, stipulate la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit.

De asemenea, a arătat că intimatul-reclamant nu a făcut nici dovada că ar fi achitat comisionul de neutilizare prevăzut de art. 5.1 lit. c) din contractul de credit. În plus, din actele dosarului rezultă că împrumutatul a utilizat creditul imediat, astfel încât respectiva clauză nu a produs efecte.

Totodată, a învederat că împrumutatul nu a făcut dovada că ar fi achitat comisionul de notificare instituit de art. 5.1 lit. d) din contractul de credit.

Astfel, capetele de cerere privitoare la aceste clauze se impuneau a fi respinse ca lipsite de obiect, întrucât clauzele respective nu mai erau în vigoare, fiind modificate prin art. I.2.2.1. din actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.

Referitor la comisionul de administrare a creditului, recurenta-pârâtă a susţinut că acest comision a fost perceput o singură dată din împrumutul acordat şi nu din sursele proprii ale împrumutatului.

Conform terminologiei legale în vigoare la data acordării creditului, comisionul de administrare era echivalent cu comisionul de acordare/constituire a dosarului de credit.

Or, în urma intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, a fost modificată terminologia utilizată de bănci în materia comisioanelor. Astfel, comisionul de administrare a creditului a devenit comision de analiză dosar, iar comisionul de monitorizare/gestiune a devenit comisionul de administrare a creditului.

Autoarea recursului a mai învederat că, din graficele de rambursare semnate de împrumutat şi din extrasul de cont, rezultă că nu a fost achitat un alt comision de administrare decât cel tras la data primei utilizări a creditului.

Aşadar, recurenta-pârâtă a arătat că efectele clauzei de la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit s-au epuizat la data primei utilizări din credit, respectiv la momentul tragerii şi utilizării integrale a creditului.

Mai mult decât atât, clauza privind comisionul de administrare nu poate fi abuzivă, întrucât dispoziţiile legale în vigoare nu interzic perceperea acestui tip de comision.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a subliniat că nu se poate reţine că perceperea acestui comision este nelegală, cât timp art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 prevede dreptul instituţiilor financiare de a-l încasa.

Referitor la comisionul de rambursare în avans, autoarea recursului a învederat că petitul având acest obiect este lipsit de interes, întrucât intimatul-reclamant nu a efectuat nicio rambursare în avans din creditul acordat.

Totodată, clauza respectivă a produs efecte de la data încheierii contractului şi până la data încheierii actului adiţional din 21 septembrie 2010.

De asemenea, a învederat că la momentul încheierii contractului nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea comisionului de rambursare în avans.

În plus, autoarea recursului a susţinut că dispoziţiile art. 93 lit. b) din O.G. nr. 21/1992 permiteau perceperea comisioanelor bancare.

Referitor la comisionul de neutilizare a creditului, recurenta-pârâtă a arătat că petitul având acest obiect este lipsit de interes, întrucât intimatul-reclamant a utilizat integral suma împrumutată chiar în ziua acordării creditului.

Cu privire la comisionul de notificare, autoarea recursului a susţinut că şi petitul având acest obiect este lipsit de interes, întrucât clauza care instituia acest comision era deja modificată la data sesizării instanţei de judecată.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că este nelegală şi soluţia dată capătului de cerere accesoriu având ca obiect restituirea sumelor percepute în baza clauzelor contestate şi dobânzii legale având în vedere că aceste clauze nu sunt abuzive.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare la cererea de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 9 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 septembrie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., iar prin încheierea din 21 ianuarie 2020, a repus cauza pe rol şi a admis în principiu recursul.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs s-a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii în tot a acţiunii, contrar dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă, în caz de admitere a recursului.

Primele critici formulate prin cererea de recurs se referă la pretinsa negociere a clauzelor contestate, recurenta-pârâtă susţinând, în esenţă, că împrumutatul a avut cunoştinţă încă din perioada precontractuală de costurile creditului, constând în comisioane şi dobândă.

Instanţa supremă reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legi, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Ca atare, criticile referitoare la pretinsa negociere a clauzelor contestate scapă controlului judiciar ce poate fi realizat în calea extraordinară de atac a recursului.

Drept urmare, faptul nenegocierii clauzelor contestate, reţinut de instanţa de apel în urma evaluării probelor administrare în cauză, se impune a fi menţinut şi în recurs.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că prevederile contractuale referitoare la comisioanele bancare fac parte din preţul contractului, fiind astfel incidentă excepţia prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, motiv pentru care instanţa de apel nu putea trece la examinarea caracterului abuziv al acestor clauze.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia, se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

În interpretarea textului corespondent din Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, prin decizia pronunţată în cauza C-143/13 (Matei contra Volksbank - paragraful 54):

"clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii obiectul [principal al] contractului, în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului. Revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător".

Pornind de la această statuare cu caracter obligatoriu a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa supremă reţine că obiectul contractului de credit vizează acordarea sumei împrumutate.

Obligaţia principală a împrumutatului este aceea de a restitui suma împrumutată. Suma pe care acesta se obligă să o plătească, drept echivalent al folosinţei sumei împrumutate, reprezintă dobânda remuneratorie.

Aşadar, dobânda remuneratorie stipulată în contractul de credit reprezintă preţul contractului.

Pe de altă parte, comisioanele stipulate în contractele de credit sunt percepute de bancă pentru diverse activităţi auxiliare pe care le desfăşoară în legătură cu aceste contracte.

Cum numai dobânda remuneratorie este de esenţa contractului de credit, fiind una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară, rezultă că celelalte costuri ale contractului de credit, din care fac parte şi comisioanele bancare, nu se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului.

În aceste condiţii, instanţa supremă apreciază că prevederile contractuale referitoare la comisioanele bancare din contractul de credit dedus judecăţii, criticate ca abuzive pe motiv că nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel încât nu sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Prin urmare, criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de judecată nu poate interveni în contractul de credit sub forma modificării clauzelor contractuale, nici în situaţia în care ar constata că acestea ar fi abuzive, întrucât s-ar încălca principiului pacta sunt servanda prevăzut de art. 969 C. civ. din 1864.

Referitor la aceste critici, instanţa supremă reţine că dispoziţia de constatare a caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5 pct. 1 lit. a)-d) din contractul de credit nu reprezintă o modificare a acestui contract, întrucât instanţa de apel s-a rezumat la eliminarea acestei clauze, fără să-i modifice conţinutul ori să adauge o altă clauză în locul celei eliminate.

Criticile referitoare la posibilitatea împrumutatului de a obţine rezilierea contractului de credit ca urmare a neacceptării noului nivelul al dobânzii contractuale, conform art. 1020 C. civ. din 1864, raportat la art. 6 pct. 3-4 din contractul de credit, depăşeşc limitele judecăţii, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda contractuală.

Autoarea recursului a mai susţinut că intimatul-reclamant nu a făcut dovada vreunei rambursări în avans şi nici dovada că ar fi achitat comisionul de neutilizare şi comisionul de notificare, astfel încât capetele de cerere privitoare la clauzele stipulate la art. 5.1 lit. b)-d) din contractul de credit trebuiau respinse ca lipsite de obiect.

Aceste critici vizează, în realitate, temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la modul de evaluare a probelor administrate în cauză. Or, evaluarea probatoriilor în vederea stabilirii situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

În plus, chiar dacă susţinerile recurentei-pârâte ar fi adevărate, în sensul că nu a perceput nicio sumă cu titlu de comision de rambursare în avans, comision de neutilizare şi comision de notificare, această parte nu ar obţine în recurs niciun folos material ca urmare a desfiinţării soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la aceste comisioane.

În aceste condiţii, criticile referitoare la comisionul de rambursare în avans, comisionul de neutilizare şi comisionul de notificare urmează a fi înlăturate ca fiind lipsite de interes.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, potrivit terminologiei legale în vigoare la data acordării creditului, comisionul de administrare era echivalent cu comisionul de acordare/constituire a dosarului de credit, iar după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, comisionul de administrare a creditului a devenit comision de analiză dosar, iar comisionul de monitorizare/gestiune a devenit comisionul de administrare a creditului.

Referitor la aceste critici, instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă pune în mod greşit semnul egalităţii între comisionul de administrare şi cel de acordare a creditului, întrucât cele două comisioane sunt distincte.

Raportarea acestei părţi la O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi primită, întrucât acest act normativ a intrat în vigoare la un moment ulterior încheierii contractului de credit, nefiind astfel aplicabil în prezenta cauză.

Cu privire la cerinţa caracterului clar şi inteligibil impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aflată în strânsă legătură cu cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile obligaţiile părţilor, instanţa supremă reţine că, în privinţa comisioanelor bancare, sunt relevante considerentele din decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt).

Astfel, în paragraful nr. 43 din această decizie, s-a reţinut că:

"(...) este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează".

De asemenea, în paragraful 54 din aceeaşi decizie, s-a reţinut că "în această privinţă, astfel cum s-a amintit la punctul 43 din prezenta hotărâre, faptul că serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare şi al comisionului de acordare nu sunt detaliate nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă prevăzută la articolul 4 alin. (2) şi la articolul 5 din Directiva 93/13, cu condiţia ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă pornind de la contractul avut în vedere în ansamblul său".

Prin raportare la aceste statuări cu caracter obligatoriu pentru instanţele naţionale, Înalta Curte reţine că lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei referitoare la comisionul de administrare poate fi dedusă din neconcordanţa dintre denumirea acestui comision şi modul său de funcţionare.

Astfel, spre deosebire de comisionul de acordare care presupune perceperea unei singure sume de bani la momentul încheierii contractului de credit, comisionul de administrare presupune perceperea lunară a unor sume de bani, incluse în ratele de credit.

Or, clauza stipulată la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit prevede că împrumutatul va plăti un comision de administrare de 1% din creditul contractat, la data efectuării primei utilizări din credit.

Ca atare, clauza care prevede dreptul băncii de a percepe comisionul de administrare vizează, în realitate, comisionul de acordare a creditului, ca urmare a perceperii unei singure sume la momentul primei utilizări a creditului.

Fiind făcută o confuzie între denumirile celor comisioane în chiar cuprinsul clauzei contestate, rezultă că împrumutatul nu putea înţelege sau deduce natura serviciilor furnizate efectiv de bancă în schimbul perceperii sumei reprezentând 1% din valoarea creditului.

În plus, recurenta-pârâtă nu a făcut dovada în faţa instanţelor devolutive că a informat împrumutatul, în etapa precontractuală, cu privire la serviciile prestate în schimbul perceperii acestui comision.

În acest context, lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei stipulate la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit determină producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Cu privire la condiţia stipulării clauzei cu rea-credinţă, instanţa supremă apreciază că această condiţie este îndeplinită având în vedere că banca a menţionat în contractul de credit că împrumutatul datorează un comision de administrare, însă a perceput o sumă specifică unui comision de acordare.

Susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că respectiva clauză nu mai producea efecte la data sesizării instanţei, fiind o clauză cu executare uno ictu (instantanee), este irelevantă din perspectiva constatării caracterului abuziv al clauzei contestate, întrucât sancţiunea nulităţii produce efecte retroactive, având drept consecinţă desfiinţarea tuturor efectelor produse de clauza declarată nulă.

De asemenea, susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că art. 93 lit. b) din O.G. nr. 21/1992 permitea perceperea comisioanelor bancare, nu poate fi primită, având în vedere că acest text de lege a fost introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, care a intrat în vigoare la 27 decembrie 2008, iar contractul de credit a fost încheiat la 18 aprilie 2008.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile constatării caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit.

Ultimele critici referitoare la caracterul nelegal al soluţiei date capătului de cerere accesoriu având ca obiect restituirea sumelor percepute în baza clauzelor contestate, plus dobânda legală, urmează a fi înlăturate, în temeiul principiului accesorium sequitur principale, ca urmare a menţinerii soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele bancare.

Pentru aceste motive, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. MEMBRĂ A GRUPULUI C. împotriva deciziei nr. 305/2018 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2020.