Delictual liability for erroneous urban planning certificate classification: uncertain chance versus certain patrimonial damage

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea în justiţie înregistrată la 14.03.2016 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, a chemat în judecată pe pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Săcele (UAT Săcele), solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata prejudiciului constând în diferenţa dintre suma pe care reclamanta a achitat-o şi cea pe care trebuia să o achite în realitate pentru terenul în suprafaţă de 46.500 mp la momentul achiziţionării acestuia, la care se adaugă dobânda legală aferentă, actualizată cu rata inflaţiei până la data plăţii efective. Prejudiciul a fost estimat provizoriu la suma de 300.000 RON.

Pretenţiile au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a pârâtei, iar fapta ilicită a constat în emiterea unui certificat de urbanism, în anul 2005, act prin care emitentul menţiona că terenul achiziţionat de reclamantă de la un terţ era situat în intravilanul localităţii. În baza acestui act reclamanta a cumpărat un teren raportat la un preţ negociat în considerarea regimului urbanistic comunicat de către pârâtă, deşi ulterior, în anul 2015, accesaşi pârâtă a emis un nou certificat de urbanism în care terenul era menţionat în categoria extravinal.

Prin sentinţa civilă nr. 1360/CA/06.11.2018, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei calităţii procesuale active, a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 1.416.654 RON, compusă din suma de 972.728 RON cu titlu diferenţă preţ actualizată şi suma de 443.926 RON cu titlu de dobândă legală; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 13.229,17 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Săcele a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 963/Ap/09.07.2019, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.418 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, a menţinut dispoziţia privind respingerea excepţiilor prescripţiei şi a lipsei calităţii procesuale active şi a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei din apel S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, a declarat recurs, precizând că nu înţelege să critice soluţia dată excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei calităţii procesuale active, dar şi că, în ipoteza admiterii recursului, solicită menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată admise de instanţa de fond (13.229,17 RON) şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din apel şi recurs.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel nu a argumentat înlăturarea temeiurilor de drept în baza cărora prima instanţă a admis acţiunea - Legea nr. 350/2001 şi Legea nr. 50/1991, dând o interpretare proprie apelului, cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material reţinute în mod corect de tribunal.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a reţinut fapta ilicită a Unităţii Administrativ Teritoriale, respectiv emiterea în anul 2005 a unui certificat de urbanism care atestă o situaţie neconforma P.U.G.-ului aprobat la momentul respectiv, contrar dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 şi art. 29 din Anexa 1 a Ordinului M.L.P.T.L. nr. 1943/2001, reţinute de judecătorul fondului, omiţând însă că tribunalul a reţinut şi incidenţa art. 30, 32 şi 33 din Ordinul pentru aplicarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 29 alin. (1), art. 30 alin. (3), art. 32 alin. (1) şi art. 33 alin. (1) din Ordinul sus-menţionat şi a subliniat că instanţa de apel nu a reţinut incidenţa în cauză a acestora, deşi tribunalul le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei.

De asemenea, a arătat că instanţa de prim control judiciar, pornind de la definiţia termenilor de "intravilan" si "extravilan", a conchis în mod eronat că "din analiza comparativă a acestor noţiuni reiese cu evidenţă că diferenţa dintre intravilan şi extravilan o constituie posibilitatea realizării de construcţii, ambele categorii de terenuri fiind cuprinse în limita administrativ teritorială a unităţii de baza".

În opinia recurentei, separat de faptul că aceste motive sunt străine de natura cauzei, semnificaţia acestor termeni nefiind invocată nici chiar de apelantă, abordarea este una greşită, atât timp cât diferenţa dintre intravilan şi extravilan o poate defini doar un expert în construcţii.

A subliniat recurenta că instanţa de apel a dat o interpretare greşită acţiunii, în scopul înlăturării răspunderii intimatei, deşi a reţinut că există fapta ilicită şi că aceasta a fost săvârşită de Unitatea Administrativ Teritorială Săcele.

În acest sens, a arătat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat repararea prejudiciului suferit ca urmare a faptei ilicite săvârşite de intimată, constând în emiterea, la momentul la care a achiziţionat terenul în suprafaţă de 46.500 mp, a unui certificat de urbanism în care s-a menţionat în mod greşit, contrar P.U.G.-ului aprobat la momentul respectiv şi dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 si art. 29 din Anexa nr. 1 a Ordinului M.L.P.T.L. nr. 1943/2001, că terenul este situat în intravilan. Astfel, a solicitat diferenţa dintre suma pe care a plătit-o şi cea pe care ar fi trebuit să o plătească, în măsura în care intimata şi-ar fi îndeplinit atribuţiile şi ar fi emis un certificat de urbanism în care se specifica în mod corect că terenul este situat în extravilan, fiind de notorietate faptul că există o diferenţă de preţ în raport cu statutul de teren aflat în intravilan sau în extravilan.

Or, instanţa de apel şi-a motivat soluţia reţinând că "din motivarea cererii de chemare in judecată şi din prevederile legale precizate reiese că această diferenţă de valoare este generată de imposibilitatea legală a realizării de construcţii pe terenuri extravilane, respectiv pe terenul cumpărat".

Potrivit susţinerilor recurentei, această motivare este contradictorie, în condiţiile în care curtea de apel reţinuse deja existenţa faptei ilicite constând în emiterea în anul 2005 a unui certificat de urbanism care atestă o situaţie neconforma P.U.G.-ului aprobat la momentul respectiv, contrar dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 şi art. 29 din Anexa 1 a Ordinului M.L.P.T.L. nr. 1943/2001, reţinute de judecătorul fondului, dar şi faptul că nu se poate pune în sarcina reclamantei obligaţia de a face alte verificări cu privire la regimul juridic al terenului, în afară de certificatul de urbanism emis de autoritatea competentă.

Mai mult, a arătat că motivarea contradictorie a hotărârii atacate reiese şi din împrejurarea că, după ce a reţinut că regimul juridic al terenului este cel prevăzut în certificatul de urbanism, neputându-se efectua alte verificări faptice, curtea de apel a apreciat că împrejurarea că terenul este fâneaţă, fiind amplasat pe vârful unui deal parţial împădurit, departe de orice zonă construită, trebuia să îi fie cunoscută intimatei-reclamante la data cumpărării terenului, independent de orice faptă a apelantei-pârâte.

A arătat recurenta că în mod contradictoriu şi fără legătură cu cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, instanţa de apel şi-a argumentat soluţia pornind de la posibilitatea reală de a realiza construcţii pe terenul achiziţionat, în condiţiile în care, prin demersul judiciar iniţiat, urmăreşte recuperarea diferenţei dintre preţul plătit pentru un teren care, în realitate, era situat în extravilan şi preţul pe care l-ar fi plătit în condiţiile în care din certificatul de urbanism ar fi rezultat regimul juridic real al imobilului.

În acest context, a evocat şi concluziile expertizei topo, în sensul că terenul nu se putea afla în intravilan in anul 2005 şi nu era cuprins în U.T.R. 36 nici în anul 2017, nici la momentul emiterii certificatului de urbanism din anul 2005, astfel că, raportat la amplasamentul imobilului, certificatul de urbanism eliberat în 2005 a fost încadrat gresii.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, reţinând în mod nelegal că prejudiciul invocat nu este unul actual, produs efectiv la momentul cumpărării şi nici unul viitor cert, venit în prelungirea unei stări de fapt existente la momentul faptei ilicite, întrucât ceea ce se pretinde în speţă este doar o posibilitate ipotetică a intimatei de a-i plăti vânzătoarei un preţ mai mic pentru acelaşi teren, cu privire la care ambele părţi, în momentul negocierii şi stabilirii preţului aveau reprezentarea amplasamentului real şi a caracteristicilor (întindere, contur, vecinătăţi, lipsa căilor de acces, a utilităţilor etc.), precum şi a faptului că nu era construibil, cel puţin temporar, şi că încetarea acestei interdicţii era incertă ca moment si realizare.

Or, atât C. civ. de la 1864, cât şi noul C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului.

Curtea de apel a ignorat însă faptul că a plătit 174.000 euro, un preţ corect pentru un teren situat în intravilan, în condiţiile în care cu totul altul ar fi fost preţul pieţei, dacă terenul era vândut ca unul situat în extravilan.

A subliniat recurenta că aceasta este abordarea corectă care se impune a fi analizată în cadrul răspunderii civile delictuale şi că, în speţă, şi-a demonstrat pe deplin prejudiciul suferit, care, contrar celor reţinute de instanţa de apel, este unul cert.

De asemenea, a susţinut că în mod greşit a apreciat curtea de apel că nu se poate stabili nici legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, care ar consta în diferenţa de preţ dintre un teren construibil şi unul neconstruibil, atât timp cât intimata era obligată să emită certificatul de urbanism în conformitate cu situaţia reală a terenului, pe baza documentaţiilor urbanistice, care existau la momentul acela.

În final, a susţinut că instanţa de apel a încălcat orice principiu al ordinii de drept atunci când a reţinut că fapta ilicită nu a fost săvârşită cu vinovăţie, în condiţiile în care în anul 2005 existau norme clare în materia emiterii certificatului de urbanism, norme legale care au fost încălcate grav, cu vinovăţie, de intimată, iar fapta acesteia i-a creat un prejudiciu grav, deoarece a achitat un preţ vădit mai mare pentru teren.

A subliniat recurenta că, în contra celor reţinute de curtea de apel, în speţă sunt îndeplinite toate condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a intimatei, astfel că se impune admiterea căii de atac.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 31.10.2019, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă şi a declarat recurs incident.

În motivarea recursului incident, a arătat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost respinsă în mod greşit de prima instanţă, soluţie menţinută de instanţa de apel printr-o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 8 alin. (1) rap. la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora reclamanta ar fi trebuit să promoveze acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ. în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanta a cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Astfel, regula menţionată se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă şi anume, pe de o parte momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, moment ce poate fi stabilit prin orice mijloc de probă propus de reclamantă sau, după caz, de pârât, iar pe de altă parte momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Or, în speţă, momentul obiectiv la care reclamanta trebuia ori putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este reprezentat de data încheierii contractului de vânzare - cumpărare din 8.07.2005, dată de la care putea în mod obiectiv să verifice situaţia juridică a terenului în calitate de proprietar al acestuia, cu minime diligenţe ce se cuvin a fi efectuate de orice cumpărător de bună-credinţă (verificarea istoricului de proprietate, identificarea faptică a terenului, chiar prin expertize de specialitate, având în vedere poziţionarea acestuia cât şi faptul că acest teren figura încă din 2005 ca fiind "fâneaţă", verificarea dacă terenul este sau nu ocupat de construcţii sau se află în posesia unor terţi etc). Faţă de acest moment, este evident că s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani în care reclamanta era îndreptăţită să formuleze acţiunea introductivă.

De asemenea, a arătat că în ipoteza în care instanţa de judecată ar aprecia că momentul dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenului nu constituie momentul obiectiv de la care aceasta putea sau trebuia să cunoască pretinsa pagubă şi cel care răspunde de ea, se poate constata că la momentul întocmirii documentaţiei tehnice de ridicare topografică din august 2009 de către expertul ing, topo. B. (ocazie cu care măsurătorile au fost incluse în sistemul naţional de proiecţie stereografic 1970), în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie, reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască regimul juridic al terenului.

În acest context, a arătat că instanţa de apel însăşi a reţinut că "greşita indicare a amplasamentului, deci greşita localizare a terenului a fost demonstrată abia ulterior, în anul 2009 şi anume printr-o altă lucrare de specialitate."

Prin urmare, indiferent la care dintre cele două momente obiective de la care începe să curgă termenul de prescripţie s-ar face evaluarea, acţiunea formulată la data de 14.03.2016 este prescrisă.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că în mod eronat a validat instanţa de apel raţionamentul tribunalului, reţinând existenţa faptei ilicite, prin interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 şi art. 29 din Anexa 1 a Ordinului M.L.P.T.L. nr. 1943/2001.

A subliniat această recurentă în apărare faţă de recursul principal că, pentru a obţine o despăgubire integrală, justă şi echitabilă, cel prejudiciat trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecinţa săvârşirii cu vinovăţie a unei fapte ilicite de către persoana împotriva căreia se îndreaptă. Numai în aceste condiţii fapta ilicită declanşează mecanismul antrenării obligaţiei de despăgubire a persoanei responsabile. Or, în speţă, presupusa faptă ilicită ce ar consta în emiterea certificatului de urbanism nr. x/15.04.2005, prin care s-ar fi indicat la regimul juridic al terenului că acesta este situat în intravilanul municipiului Săcele, nu există.

Astfel, potrivit art. 6 din Legea 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, certificatul de urbanism este un act de informare prin care autorităţile competente fac cunoscute solicitantului informaţiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii. Legalitatea unui act se verifică însă în raport cu dispoziţiile legale în vigoare, iar nu cu menţiunile altui act emis de autoritatea publică.

În acest context, a susţinut că din probatoriul administrat în cauză rezultă că stabilirea regimului juridic al terenului în intravilanul municipiului Săcele nu este rezultatul unei erori a Unităţii Administrativ Teritoriale Săcele, ci a documentaţiei tehnice depuse de solicitatul certificatului de urbanism şi a planşei de încadrare zonă scara 1:25000, respectiv proprietarul de la acel moment al terenului.

Astfel, certificatul de urbanism din anul 2005 a fost emis în conformitate cu documentaţiile de urbanism aprobate la acel moment, inclusiv prin raportare la P.U.G. aprobat prin H.C.L. nr. 23/22.02.2001, fără efectuarea de măsurători suplimentare, care nu erau obligatorii.

Or, singurul argument pentru care reclamanta apreciază că emiterea certificatului de urbanism în anul 2005 reprezintă o faptă ilicită este reprezentat de faptul că prin noul certificat de urbanism emis în anul 2015, chiar la solicitarea acesteia, regimul juridic al terenului este diferit de cel din anul 2005, respectiv acesta figurează în extravilanul municipiului Săcele, fără a avea însă în vedere că eliberarea unui astfel de certificat se face de către autoritate în baza documentaţiei depuse de către solicitant, documentaţie diferită de cea din anul 2005.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 21.11.2019, S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C., a răspuns la întâmpinare şi a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a arătat că în speţă sunt incidente dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865, a solicitat ca recursul incident să fie calificat ca fiind unul principal şi a invocat excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii acestuia.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 11.11.2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă, cererea de calificare a recursului incident ca fiind unul principal şi excepţia inadmisibilităţii recursului incident; a admis în principiu recursurile şi s-a stabilit termen pentru soluţionare în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursurile, urmând ca în considerentele care urmează să răspundă criticilor de nelegalitate formulate de părţi, analizând prioritar recursul principal, chiar dacă recursul incident deduce instanţei de recurs nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, dat fiind caracterul subsecvent al acestuia.

Astfel, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a criticat decizia arătând că aceasta s-a fundamentat pe aspecte străine celor reţinute de prima instanţă de fond. S-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a dat o interpretare proprie apelului, fără a fundamenta excluderea de la aplicare a dispoziţiilor legale reţinute de prima instanţă în soluţionarea cauzei.

Instanţa de recurs arată că apelul are efect devolutiv, conform dispoziţiilor art. 476 - 477 C. proc. civ., provocând o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.

Astfel, apelul declarat de Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Săcele, limitat la aspectele indicate expres sau implicit de către apelant, a provocat o devoluţiune asupra întregii cauze, iar instanţa de apel nu era, în aceste condiţii, legată de statuările în fapt şi în drept ale primei instanţe, realizând, aşadar, o nouă judecată de fond a întregii cauze. Pe aceste premise, instanţa de apel, evocând fondul, nu avea obligaţia de se conforma celor statuate de prima instanţă, ci doar pe aceea de a rejudeca pricina în limitele devoluţiunii stabilite prin cererea de apel.

Se mai cuvine subliniat, în acest context, că deşi recurenta a susţinut că prin apel nu s-a criticat temeiul de drept pentru care prima instanţă a admis acţiunea iar curtea de apel a reţinut că apelanta a săvârşit o faptă ilicită, totuşi, prin considerentele deciziei criticate, instanţa de apel a expus considerente care nu au legătură cu cauza, în scopul justificării schimbării primei hotărâri şi exonerării de răspundere a UAT Săcele.

Nici criticile formulate din aceasta perspectivă nu sunt fondate. Temeiul acţiunii promovate a rămas stabil pe tot parcursul procesului în faţa instanţelor devolutive şi l-a reprezentat răspunderea civilă delictuală a UAT Săcele pentru emiterea în anul 2005 a unui certificat de urbanism care nu a corespuns documentaţiilor de urbanism şi planurilor de amenajare a teritoriului aprobate în condiţiile legii. În acest sens, reclamanta a imputat pârâtei că certificatul de urbanism emis în anul 2005 a identificat în mod greşit terenul cumpărat de reclamantă ca fiind situat în intravilanul localităţii, deşi în realitate, acesta era un teren situat extravilan, astfel cum s-a constatat în anul 2015, când aceeaşi pârâta a emis un nou certificat de urbanism.

Împrejurarea că, în acest context, instanţa de apel a analizat în cuprinsul deciziei diferenţa dintre intravilanul şi extravilanul localităţii conchizând că, în mod esenţial, aceasta constă în posibilitatea realizării construcţiilor pe aceste tipuri de terenuri, nu a influenţat soluţia pronunţată, dar mai ales nu a contrazis statuările primei instanţe în ceea ce priveşte constatarea caracterului ilicit al faptei pârâtei.

Instaţa de apel a subliniat cu claritate că săvârşirea de către apelanta UAT Săcelea unei fapte ilicite a fost dovedită în cauză şi constă în emiterea unui certificat de urbanism în anul 2005 care atestă o situaţie neconformă PUG-ului aprobat la momentul respectiv, contrar dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 şi art. 29 din Anexa 1 a Ordinului MLPTL nr. 1943/2001.

Deşi recurenta S.C. A. S.R.L. impută instanţei de apel o lipsă de coerenţă în raţionament şi o motivare plină de contradicţii a deciziei recurate determinată de împrejurarea că, deşi s-a stabilit că există o faptă ilicită, totuşi, acţiunea în răspundere a fost considerată nefondată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că nu infirmarea faptei ilicite a fost fundamentul soluţiei, ci cu totul o altă împrejurare, necontestată de partea litigantă.

În acest sens, instanţa de apel a arătat că, deşi prin certificatul de urbanism s-a relevat că acesta intră in categoria terenurilor situate intravilan, atât în cuprinsul acestui act, cât şi în contractul de vânzare încheiat de reclamantă cu o terţă parte - având ca obiect terenul, s-a menţionat existenţa unei interdicţii temporare de construire, până la elaborarea unui P.U.Z. sau P.U.D., interdicţie care avea caracter clar exprimat, fără un termen determinat. În acest context, instanţa de apel a subliniat că, autonomă în raport cu menţiunea aflată în certificatul de urbanism referitoare la situarea terenului în intravilanul localităţii Săcele, intimata cunoştea interdicţia de construire care nu era imputabilă pârâtei, astfel încât reclamanta a avut, prin achiziţia terenului, doar şansa de a construi şi de aceea, prejudiciul încercat, în aceasta privinţă, nu are caracter cert.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte arată că nu este nici confuză şi nici contradictorie motivarea instanţei de apel care, în realitate, nu a contrazis statuările primei instanţe în privinţa erorilor comise de autoritatea administrativă la emiterea certificatului de urbanism considerat ca element material al faptei ilicite. Prin devoluţiunea întregii cauze însă, în apel s-a reţinut un element suplimentar care, fără a contrazice caracterul ilicit al faptei, a arătat că reclamanta nu a avut în mod originar dreptul de construire, aşa încât prejudiciul generat de acest fapt nu poate fi considerat ca o consecinţă directă şi determinată.

Nu este, de asemenea, fondată, critica recurentei S.C. A. S.R.L. referitoare la motivarea contradictorie a deciziei, abordată comparativ, in planul excepţiei prescripţiei extinctive, cu cel al fondului.

În acest sens, instanţa de apel a statuat că emiterea certificatului de urbanism este în responsabilitatea autorităţii administrative, ca singură autoritate îndrituită să ateste regimul juridic al unui teren din perspectiva regulilor generale de urbanism, nicio responsabilitate neputând fi transferată, în acest domeniu, solicitantului acestui act şi astfel a stabilit că fapta de a fi emis un act care atestă situaţii neconforme realităţii este ilicită şi plasată în responsabilitatea pârâtei. Aceste statuări nu sunt în contradicţie cu constatările ulterioare ale aceleiaşi instanţe care, evocând interdicţia de construire cunoscută cumpărătorului, menţionată atât în certificatul de urbanism, cât şi în contractul de vânzare, a arătat că prejudiciul determinat de imposibilitatea de construire nu este cert, în legătură indisolubilă cu faptul ilicit, atâta vreme cât, cunoscând aceste împrejurări, nu este cert că la încheierea contractului, reclamanta ar fi plătit un preţ diminuat la cumpărarea terenului.

În alte cuvinte, analizând elementele răspunderii, instanţa de a apel a stabilit prioritar existenţa faptei ilicite, iar succesiv, a analizat alte element al răspunderii civile, prejudiciului şi legătura cauzală, stabilind, pentru fiecare dintre aceste elemente concluzii particulare, reflectate coerent în planul deciziei.

După un lung expozeu explicativ al noţiunilor terminologice cu care se operează tehnic în cauză şi după o reconsiderare a probelor, aspecte care excedează analiza de nelegalitate la care se delimitează examinarea căii extraordinare de atac, recurenta a arătat, printr-un alt motiv de recurs că instanţa de apel a încălcat norme de drept material pronunţând decizia recurată.

În acest sens, recurenta a arătat că s-a comis o încălcare a normelor de drept atunci când instanţa de apel a constatat că "terenul cumpărat de reclamantă este fâneaţă (...) departe de orice zonă construită (...) acest amplasament şi caracteristicile terenului trebuia să îi fie cunoscute intimatei la data cumpărării terenului (...)", dar şi atunci când a statuat că prejudiciul invocat de intimată nu este unul actual, produs efectiv la momentul cumpărării, dar nici unul viitor cert, venit în prelungirea unei stări de fapt existente la momentul faptei ilicite, întrucât ceea ce se pretinde este doar posibilitatea ipotetică de fi plătit un preţ mai mic, deoarece, în esenţă, acest prejudiciu, echivalent unei şanse, nu are caracter cert.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că, de asemenea, nu sunt proprii recursului şi nu reprezintă motive apte să ofere instanţei de recurs pârghiile unui control de legalitate.

Amintind recurentei că nu este suficientă enunţarea unei critici care reproduce dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte arată că invocarea aplicării greşite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare şi modul în care instanţa de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, o nemulţumire a recurentului legată de soluţia recurată, de modul în care instanţa de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acţiunii, contestaţie care nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În fine, ultimul set de critici formulate de recurenta-reclamantă solicită instanţei supreme aprecierea necesităţii reevaluării probelor - critici care nu vor fi examinate, pentru considerentele mai sus explicate - dar şi împrejurarea că în mod greşit instanţa de apel a considerat că reclamanta a pierdut doar o şansă, care nu se circumscrie noţiunii de prejudiciu cert, în condiţiile în care aceasta pierdere nu a survenit ca urmare a faptului ilicit, ci a fost o împrejurare preexistentă, cunoscută cumpărătorului.

Din acest punct de vedere, în măsura în care reclamanta a solicitat prin acţiunea în despăgubiri repararea prejudiciului patrimonial cert determinat de diferenţa dintre preţul plătit efectiv şi preţul pe care l-ar fi plătit dacă ar fi cunoscut situaţia urbanistică a terenului, în considerarea normelor de drept incidente prin raportare la data faptei ilicite, Înalta Curte arată că instanţa de apel a caracterizat corect caracterul incert, deci nereparabil, al prejudiciului.

Condiţia certitudinii prejudiciului, caracterul său cel mai important, se identifică în posibilitatea ca existenţa lui actuală să fie sigură şi posibil a fi determinată. Pe aceste premise, instanţa de apel a stabilit corect că nu este cert prejudiciul care semnifică o posibilitate abstractă, o şansă viitoare a reclamantei care depinde de factori externi şi neinfluenţabili de vreuna dintre părţi, dar şi că acest prejudiciu nu poate fi plasat în responsabilitatea pârâtei.

Dincolo de aceste considerente, instanţa arată că toate celelalte aspecte sesizate de recurentă nu reprezintă decât o reinterpretare a stării de fapt, bazată pe o evaluare proprie a probelor, propusă spre validare instanţei de recurs, chestiuni care nu vor fi examinate.

Astfel pe baza celor reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că motivele recursului reclamantei, examinate în limitele încadrării lor în motivele de casare prevăzute de lege, sunt în totalitate nefondate şi vot fi înlăturate.

Examinând recursul incident, Înalta Curte constată că acesta s-a fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind îndreptat asupra deciziei date de instanţa de apel cu privire la excepţia prescripţiei ridicate de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Săcele, dar şi asupra unei părţi a considerentelor hotărârii, referitoare ca caracterul ilicit la faptei UAT Săcele de a fi emis certificatul de urbanism, considerat ca element material al faptei ilicite.

Printr-un prim motiv de recurs pârâta a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. În opinia recurentei, acţiunea reclamantei a fost promovată după împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani, deoarece aceasta, în raport cu natura cererii promovate, a cunoscut ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea la momente clar determinate, anterioare datei emiterii celui de-al doilea certificat de urbanism, având nr. 84/2015.

Astfel, recurenta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Săcele a pretins că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 8 iulie 2005 reclamanta putea, în mod obiectiv, să verifice situaţia juridică a terenului, cu diligenţe minime, cum ar fi verificarea istoricului de proprietate, chiar prin expertize de specialitate. Oricum, chiar dincolo de acest moment, cunoaşterea situaţiei reale a regimului urbanistic al terenului a fost accesibilă reclamantei în luna august a anului 2009, când a solicitat şi obţinut efectuarea unei expertize topometrice, în scopul iniţierii demersurilor de obţinere a autorizaţiei de construire pe terenul în cauză.

Întrucât disputa nu poartă asupra naturii ori duratei termenului de prescripţie şi nici asupra modului de interpretare a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanţa de recurs sesizează că motivul de recurs vizează aplicarea legii, a modul in care curtea de apel a stabilit, în aplicarea acestor dispoziţii, începutul prescripţiei, plasându-l la o dată ulterioară celei considerate de recurentă.

Pe aceste premise, recurenta a considerat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, deoarece a ignorat două momente obiectiv determinate la care, cu diligenţe minime, cumpărătorul - reclamanta S.C. A. S.R.L. - putea cunoaşte situaţia reală a terenului, sub aspectul regimului său urbanistic.

Aceste critici nu sunt fondate. Instanţa de apel a verificat, pe baza probelor cauzei, îndeplinirea obligaţiilor de diligenţă cerute de lege titularului dreptului material la acţiune în ce priveşte posibilitatea cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de aceasta, ca moment al debutului cursului prescripţiei.

În acest sens a statuat că situaţia juridică a terenului a fost verificată de cumpărător anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare prin consultarea extrasului de carte funciară şi prin solicitarea certificatului de urbanism pe care pârâta l-a emis anterior cumpărării, dar şi că verificarea istoricului de proprietate era redundantă. Instanţa de apel a reţinut că în condiţiile eliberării actelor anterior menţionate - care prezumă corectitudinea datelor consemnate în cuprinsul lor - reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile de diligenţă şi că o informaţie concludentă în sensul clarificării regimului urbanistic al terenului nu ar fi putut fi obţinută, oricum, nici prin verificări faptice şi nici prin efectuarea unor expertize anterior, sau ulterior cumpărării, în anul 2009. A mai reţinut instanţa de apel că nu se poate reţine cumpărătorului încălcarea obligaţiilor de diligenţă prin neconsultarea planului de urbanism general la nivelul localităţii, elaborat în anul 2000, o asemenea sarcină fiind considerată nejustificată.

Acestea fiind concluziile instanţei de apel asupra aprecierii îndeplinirii obligaţiilor de diligenţă impuse cumpărătorului unui teren, în măsura în care recurenta propune doar o reinterpretare a acestor constatări, fără a decela în ce a constat ignorarea, de către instanţa de fond, a modului în care aceste constatări au condus la aplicarea greşită a normelor legale incidente, Înalta Curte arată că motivul de casare evocat va fi înlăturat, fiind nefondat.

Un al doilea motiv al recursului vizează nelegalitatea considerentelor instanţei de apel referitoare la menţinerea constatărilor privind caracterul ilicit al faptei UAT Săcele de a fi emis certificatul de urbanism nr. x/15.04.2005, act în care s-a indicat la rubrica referitoare la regimul juridic al terenului faptul că acesta este situat în intravilanul municipiului Săcele.

În susţinerea acestui motiv de recurs, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Săcele a arătat că actul în discuţie a fost emis în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii. În acest sens, actul emis de UAT Săcele este un act legal întocmit, în acord cu dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii sale, sens în care nu se poate afirma că acesta are caracter prejudiciabil prin comparaţie cu un act emis mult mai târziu, după ce măsurătorile topografice au fost refăcute într-un sistem actualizat, performant. Recurenta a mai afirmat că emiterea certificatului de urbanism nu este rezultatul unor erori imputabile sieşi, că datele cuprinse în acest act s-a bazat pe documentaţia tehnică înaintată de solicitant şi prin raportare la PUG aprobat prin HCL nr. 23/22.02.2001.

Într-un prim considerent Înalta Curte arată că nu a constituit obiect al disputei litigioase nelegalitatea actului emis de Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Săcele - certificatul de urbanism nr. x/15.04.2005 - ci împrejurarea că anumite constatări cuprinse în acest act erau eronate şi nu corespundeau situaţiei juridice reale, situaţie a cărei verificare intra în competenţa şi responsabilitatea pârâtei, aşa cum arată trasează Normele Metodologice emise în aplicarea Legii nr. 50/1991.

În aceste limite, instanţa de apel a statuat că prin Ordinul nr. 1943/2001 emis de MLPTL s-a stabilit că autorităţii emitente a certificatului de urbanism îi revine responsabilitatea verificării conformităţii datelor cuprinse în actele eliberate cu prevederile documentaţiilor de urbansim, a planurilor de amenajare a teritoriului, verificări care sunt realizate prin structurile de specialitate din cadrul unităţilor administrative. S-a mai subliniat că deşi erorile din cuprinsul actului administrativ nu au fost săvârşite cu intenţie, totuşi pârâta este singura entitate responsabilă pentru lipsa oricăror concordanţe existente între documentaţiile de urbanism şi situaţia reală existentă.

Înalta Curte subliniază că nicio critică dintre cele deduse pentru susţinerea acestui ultim motiv de recurs nu evocă încălcarea ori aplicarea greşită a unei dispoziţii legale, ci reprezintă o reiterare a argumentelor proprii circumscrise contextului de fapt al emiterii actului administrativ, considerat ca element al faptei ilicite. Or, în aceste condiţii, în lipsa unor argumente care să releve încălcarea sau aplicarea greşită, în judecata apelului a unor dispoziţii de drept material, reevaluarea circumstanţelor de fapt considerate relevante la momentul emiterii actului administrativ nu se integrează controlului de legalitate realizat în recurs şi nu vor fi analizate.

În concluzie, în baza considerentelor prezentate în cuprinsul acestei decizii, în condiţiile art. 496, C. proc. civ., recursurile promovate de S.C. A. S.R.L. şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Săcele vor fi respinse ca nefondate, soluţie care înglobează şi cererile accesorii formulate referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar D.., şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Săcele împotriva deciziei civile nr. 963/Ap/09.07.2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2021.