Abusiveness of variable interest rate clause: failure to define objective mechanism in clear, plain language

Şedinţa publică din data de 18 februarie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22 martie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, pe calea ordonanţei preşedinţiale:

1. să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 5 din contractul de credit nr. x din 29 mai 2008 şi să dispună modificarea clauzei respective prin stabilirea unei rate a dobânzii, calculată potrivit formulei EURIBOR plus marja fixă de 1,5%, ulterior primului an de creditare;

2. să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 9 lit. b) din condiţiile speciale şi art. 3.1 din condiţiile generale, referitoare la comisionul de acordare credit;

3. să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.7 din condiţiile generale referitoare la posibilitatea modificării comisioanelor;

4. să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.8 din condiţiile generale referitoare la comisionul de urmărire riscuri;

5. să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 9 lit. b) din condiţiile speciale şi art. 3.9 din condiţiile generale referitoare la comisionul de administrare;

6. să dispună restituirea tuturor sumelor rezultate din recalcularea ratelor plătite în baza clauzelor contestate, la care să se adauge dobânda legală de la data perceperii fiecărei sume şi până la data restituirii, iar sumele restituite să fie actualizate cu rata inflaţiei;

7. s-o oblige pe pârâtă la emiterea unor grafice de rambursare după eliminarea clauzelor abuzive;

8. să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 2.4, art. 2.6, art. 2.10 lit. a) şi d), art. 2.11 din condiţiile generale cu privire la posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii;

9. să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3.3 şi art. 9 din condiţiile generale referitoare la caracterul variabil al comisioanelor în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare;

10. s-o oblige pe pârâtă să perceapă, pe întreaga durată contractuală, dobânda potrivit formulei EUROBOR 6M + marja fixă de 1,5%;

11. s-o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 996 şi art. 1000 din C. proc. civ., pe cele ale Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 296/2004, O.U.G. nr. 174/2008, O.G. nr. 21/1992.

Prin cererea modificatoare depusă la 23 mai 2016, reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor anterior menţionate pe calea dreptului comun.

Prin încheierea de la termenul din data de 6 iunie 2016 instanta a luat act, în baza art. 1000 C. proc. civ., de transformarea cererii de ordonanţă preşedinţială într-o cerere de drept comun.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti i-a introdus în cauză pe garanţii C. şi D..

Prin încheierea din 16 martie 2017, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a terţilor invocată de aceştia şi a admis excepţia lipsei de interes privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de urmărire riscuri şi comisionul de rambursare anticipată şi a respins excepţia lipsei de interes în privinţa capătului de cerere având ca obiect contestarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de transformare.

Prin sentinţa civilă nr. 1358 din 13 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu terţii D. şi C.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzelor de la art. 5 şi art. 9 din condiţiile speciale ale contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/29.05.2008, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 2.10 lit. a) şi a) clauzei de la art. 3.7 din condiţiile generale de creditare ale contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/29.05.2008; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamanţii A., D. şi C., cât şi pârâta B. S.A.

Prin decizia nr. 2153/2018 din 31 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A., D. şi C. şi de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1358 din 13 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei instanţei de apel, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, precum şi obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat raporturile contractuale dintre părţi şi istoricul litigiului, după care a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material incidente.

În concret, autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că este incident art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauzele de la art. 5 din Condiţiile speciale şi de la art. 2.10 lit. a) din Condiţiile generale ale Contractului de credit.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că dobânda face parte din obiectul principal al contractului de credit, fiind de esenţa acestui contract.

Totodată, autoarea căii de atac a învederat că limbajul utilizat în cuprinsul clauzelor contractuale este inteligibil şi uşor accesibil pentru orice consumator cu aptitudini medii de informare.

În continuare, aceeaşi parte a învederat că elementul variabil al dobânzii este prevăzut expres în art. 2.10 lit. a) din Condiţiile generale, fiind reprezentat de costul resurselor de creditare. Acest element nu se identifică cu EURIBOR, aspect care reiese din conţinutul art. 2.10 lit. b) din aceleaşi Condiţii generale. De asemenea, se arată că art. 2.10 redă elementele în funcţie de care pot varia toate tipurile de dobândă puse la dispoziţie de către Bancă. În aceste condiţii, orice consumator cu aptitudini medii de informare putea deduce elementul variabil al dobânzii şi elementul care dă naştere acestei variaţii după lecturarea acestor prevederi contractuale.

Cu privire la perioada ulterioară datei de 19 septembrie 2010, recurenta-pârâtă a învederat că modalitatea de calcul a dobânzii este clară, întrucât variabilitatea acesteia s-a raportat exclusiv la indicele de referinţă EURIBOR la 6 luni.

Prin urmare, autoarea recursului a subliniat că prevederile contractuale referitoare la dobânda variabilă sunt asociate obiectului principal al contractului şi au fost redactate în mod clar şi inteligibil, astfel încât instanţa de apel a apreciat în mod greşit că nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Aceeaşi parte a învederat că, deşi instanţa de apel a realizat o analiză a îndeplinirii acestor condiţii, analiza respectivă nu a avut în vedere particularităţile litigiului dedus judecăţii.

Cu privire la caracterul pretins nenegociat al clauzelor contestate, recurenta-pârâtă a arătat că pasivitatea intimaţilor-reclamanţi, în sensul nemanifestării intenţiei de negociere, nu îi poate fi imputată, astfel încât, clauzele contestate nu pot fi calificate drept abuzive sub aspectul neîndeplinirii condiţiei negocierii.

Cu privire la cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, recurenta-pârâtă a susţinut că dobânda de referinţă variabilă are la bază o serie de indici a căror variaţie excedează controlului sau posibilităţii de previzionare a Băncii.

De asemenea, rata dobânzii a fost raportată şi aprobată de B.N.R., cu deplina respectare a Regulamentului B.N.R. nr. 4/2014.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că dobânda reprezintă preţul folosinţei banilor împrumutaţi, pentru a cărui stabilire, în cazul contractelor de credit, nu sunt reglementate condiţii legale restrictive din perspectiva valorii sale, aceasta fiind agreată prin consimţământul părţilor.

Recurenta mai susţine că, până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul nu a prevăzut în ce mod trebuie prezentate consumatorului mecanismele de calcul ale costului de creditare, respectiv modalitatea de calcul a dobânzii prin raportare la indici interbancari strict definiţi, astfel încât, Banca percepea o dobândă variabilă raportată la cheltuielile sale, la costurile interne de finanţare, care nu puteau fi previzionate.

Mai mult, posibilitatea perceperii unei dobânzi variabile, în funcţie de indicele de referinţă intern al băncii, era permisă de legislaţia aplicabilă la data încheierii Contractului de credit.

Prin urmare, orice consumator diligent, cu aptitudini medii de informare, putea înţelege că are de ales între dobânda de referinţă variabilă şi EURIBOR.

După evocarea unor decizii de speţă, recurenta-pârâtă a subliniat că, în situaţia în care împrumutatul optează pentru o dobândă variabilă, pe care o consideră mai avantajoasă, care nu se raportează exclusiv la EURIBOR, ci la un cumul de instrumente financiar-bancare, inclusiv creditorul se află în imposibilitate de a preciza limitele în care se poate încadra fluctuaţia dobânzii.

Ulterior datei de 19 septembrie 2010, formula de calcul a dobânzii a devenit EURIBOR 6M + 9,26 puncte procentuale, ca urmare a încheierii Actului adiţional de implementare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, deşi art. 39 din Legea nr. 288/2010 îi permitea să nu procedeze în acest sens, aceasta a aplicat noua formulă de calcul a dobânzii pentru a înlătura orice diferenţă de tratament între clienţii care încheiaseră contracte de credit în trecut şi cei care urmau să se bucure de această facilitate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Aşadar, autoarea recursului a subliniat că dobânda variabilă a fost raportată la un indice de referinţă public, aflat în afara oricărui control al Băncii, noua formulă de calcul fiind cunoscută de împrumutată, care timp de peste cinci ani nu a formulat nicio obiecţiune cu privire la aceasta.

În partea finală a cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că nu a fost răsturnată prezumţia de buna-credinţă, evocând în acest sens considerentele relevante dintr-o hotărâre pronunţată într-o speţă similară, ceea ce, în opinia sa, înlătură posibilitatea reţinerii prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauzele contestate de către intimaţii-reclamanţi.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă nu şi-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluţionat de completul de filtru.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi, care nu au depus întâmpinare la recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus punct de vedere la raport, însă, faţă de menţiunile din Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, recurenta-pârâtă a transmis la dosar dovada achitării diferenţei de taxă judiciară de timbru în cuantum de 2.014,55 RON, achitată cu O.P nr. x din 06.11.2019.

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 18 februarie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă B. S.A. a invocat nelegalitatea deciziei atacate, pe temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a formulat o serie de critici de nelegalitate care, în ordinea redată prin cererea de recurs, vizează incidenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prima critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să excludă de la analiză clauzele contestate referitoare la dobândă, întrucât acestea fac parte din obiectul principal al contractului şi sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 s-a prevăzut că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Instanţa supremă apreciază că situaţia de excludere, prevăzută de textul legal invocat, nu este operantă în speţă, în ceea ce priveşte clauzele inserate la art. 5 din Condiţiile speciale ale contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 29 mai 2008 şi la art. 2.10 lit. a) din Condiţiile generale de creditare-anexa la contractul de credit bancar, cu privire la dobânda de referinţă variabilă.

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real, cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară.

Examenul caracterului abuziv al acestei clauze este posibil în speţă, întrucât clauza respectivă nu întruneşte cerinţa impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda de referinţă variabilă nefiind exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanţa supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Observând clauza prin care se stabileşte dobânda variabilă, se constată că această dobândă conţine o componentă variabilă, denumită simplu dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B.. şi un element fix, sigur, reprezentat de 1,50 puncte procentuale, care se adaugă la dobânda de referinţă variabilă.

Exceptând acest element fix, se constată că nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referinţă variabilă, după primele 12 luni de la încheierea contractului.

În ceea ce priveşte componenta variabilă, aceasta nu este clară ci, dimpotrivă, este una echivocă şi obscură, deoarece nu se cunoaşte mecanismul de formare şi determinare a dobânzii curente după primele 12 luni, perioadă în care dobânda a fost fixă.

În absenţa oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise, pe baza cărora să poată fi înţeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum şi mecanismul de determinare al acesteia, se poate considera că o atare clauză nu satisface exigenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia modalitatea de calcul a dobânzii în perioada ulterioară adoptării actului adiţional de aliniere este mai clară nu poate fi primită, deoarece instanţa de apel a reţinut că actul adiţional nu a fost însuşit prin semnătură de apelanţii reclamanţi, iar la dosar nu s-au prezentat dovezi pe baza cărora să se stabilească faptul că Banca ar fi comunicat reclamanţilor notificările în vederea aplicării O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât este exclusă posibilitatea implementării tacite a actului adiţional.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut că, prin notificarea din 25 februarie 2011, Banca a comunicat împrumutatei încetarea efectelor actului adiţional, conform art. II alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010.

Din această perspectivă, motivul de recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este nefondat, deoarece clauza din contract referitoare la dobânda variabilă nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

În ceea ce priveşte celelalte critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă a subliniat că această clauză, prevăzută de art. 5 din Condiţiile speciale ale contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 29 mai 2008 şi de art. 2.10 lit. a) din Condiţiile generale de creditare-anexa la contractul de credit bancar, cu privire la dobânda de referinţă variabilă, a fost negociată, a fost introdusă în contract cu bună-credinţă şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor din contract.

În ceea ce priveşte condiţia ca respectiva clauză să fi fost negociată direct cu consumatorul, recurenta susţine că pasivitatea împrumutatei, în sensul neadresării vreunei cereri în sensul negocierii prevederii contractuale, nu îi poate fi imputată, astfel încât, singurul element care lipseşte în cauză pentru ca între părţi să fi existat o negociere a prevederilor contractuale cu ocazia încheierii convenţiei iniţiale constă în manifestarea de voinţă în acest sens, din partea împrumutatei.

În altă ordine de idei, cu toate că recurenta face vorbire de existenţa unei reglementări interne care stabileşte atât procedura de negociere, cât şi responsabilităţile salariaţilor Băncii în ceea ce priveşte desfăşurarea acestei proceduri, instanţa supremă reţine că Banca nu a arătat în ce mod împrumutata a fost informată în legătură cu reglementarea internă a băncii privind procedura de negociere şi nu s-a dovedit că intimaţii-reclamanţi au accesat cu succes această procedură internă de negociere.

Argumentele prezentate de recurenta-pârâtă în acest sens nu pot fi primite.

Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de Bancă, în privinţa căruia consumatorul poate doar să adere sau nu la el, neputând să intervină pentru a-i schimba conţinutul.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor legale precizate, rezultă că legiuitorul acordă preferinţă modalităţii de realizare a acordului de voinţă şi posibilităţii reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia şi de a le accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes.

În cauză, recurenta nu a fost în măsură să prezinte dovezi pe baza cărora să se poată reţine că a existat o negociere directă cu consumatorul în ceea ce priveşte conţinutul clauzei privind dobânda variabilă şi că acesta ar fi putut să îi influenţeze conţinutul.

O atare situaţie nu a existat, devreme ce pârâta nu a prezentat dovezi concludente în acest sens, ceea ce conduce la concluzia că Banca nu a răsturnat prezumţia relativă instituită de lege, anume a lipsei de negociere cu consumatorul.

Condiţia referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei de bună-credinţă presupune a analiza în ce măsură a fost afectat echilibrul contractual prin inserarea în contract a clauzei privind dobânda variabilă.

Aşa cum s-a reţinut mai sus, dobânda variabilă, care se aplică sumei împrumutate după primele 12 luni de la încheierea contractului, este stabilită de către Bancă după criterii neidentificate în contract, necunoscute de consumator şi care nu se pot verifica, ceea ce conduce la concluzia că Banca şi-a rezervat prin contract dreptul de a stabili în mod discreţionar dobânda variabilă, excluzând din mecanismul de formare al dobânzii un criteriu obiectiv pe care să nu îl poată controla şi pe care consumatorul să îl cunoască.

Situaţia creată prin inserarea clauzei privind dobânda variabilă în modalitatea relevată, este de natură să afecteze echilibrul contractual deoarece, recurenta-pârâtă şi-a creat un avantaj semnificativ decurgând din posibilitatea de a controla în mod exclusiv şi conform propriilor interese acest cost al creditului pe care îl suportă consumatorul, ceea ce îi conferă o poziţie avantajoasă, superioară, în raport cu consumatorul, care nu are posibilitatea de a cunoaşte mecanismul de formare al dobânzii variabile, trebuind doar să o accepte ca atare.

În ceea ce priveşte buna-credinţă, este de reţinut, aşa cum rezultă din preambulul Directivei 93/13/CEE, că această condiţie este îndeplinită atunci când profesionistul acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere.

Raportat la cauza dedusă judecăţii, se constată că această condiţie nu este îndeplinită deoarece clauza privind dobânda variabilă conferă profesionistului, într-un mod injust, dreptul de a regla dobânda creditului în favoarea sa, fără ca intimatul să aibă reprezentarea elementelor prin care se stabileşte dobânda, precum şi a efectelor economice pe care le implică.

Mecanismul de determinare a dobânzii variabile creează un dezavantaj pentru consumator şi îl plasează într-o situaţie de inferioritate de natură să conducă la afectarea echilibrului contractual real care trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Practic, reclamanţii nu au posibilitatea de a cunoaşte şi verifica dobânda variabilă, trebuind doar să o accepte, în cuantumul stabilit de Bancă, situaţie care conduce la concluzia că interesele legitime ale consumatorului au fost nesocotite, contrar cerinţei privind buna-credinţă.

În urma analizei clauzei contractuale prin care se stabileşte dobânda variabilă, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine că această clauză reuneşte toate criteriile cerute pentru a fi calificată ca fiind abuzivă.

Faţă de considerentele ce preced, instanţa supremă reţine că nu sunt întemeiate criticile de nelegalitate referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda de referinţă variabilă, în limitele prezentate de recurentă.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Înalta Curte constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu."

Conform art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, "În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 RON;"

Conform art. 23 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, "cererile pentru exercitarea apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani, dar nu mai puţin de 20 RON".

Având în vedere că obiectul litigiului este evaluabil în bani, Înalta Curte constată că, în etapa recursului, recurenta-pârâtă achitat iniţial o taxă judiciară de timbru de 100 de RON, pe care a completat-o cu diferenţa de taxă judiciară de timbru datorată, în cuantum de 2.014,55 RON.

Luând în considerare faptul că, atât în etapa procesuală a apelului, cât şi a recursului, criticile formulate împotriva hotărârilor judecătoreşti atacate au avut în vedere aceleaşi clauze din contractul de credit, pentru care, în calea extraordinară de atac s-a achitat taxa judiciară de timbru mai sus amintită, faţă de dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborate cu cele ale art. 38 din acelaşi act normativ, urmează ca, în completarea taxei judiciare de timbru de 20 RON, achitată conform dovezilor aflate la dosarul de apel, această parte să fie dată în debit pentru diferenţa de taxă judiciară de timbru în cuantum de 2.094,55 RON, datorată în apel.

Prin urmare, reţinând că, pentru faza procesuală a apelului, recurenta-pârâtă nu a achitat taxa judiciară de timbru în cuantumul datorat, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 2.094,55 RON datorată pentru soluţionarea dosarului în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 2153/2018 din 31 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 2.094,55 RON datorată în apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2020.