Lease nullity claim fails, lease and amendments upheld as valid and binding.

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2020

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 aprilie 2016 pe rolul Tribunalului Braşov, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele S.C. Semifabricate S.A. şi S.C. Roman S.A., să se constate nulitatea absolută a Contractului de închiriere nr. x din 30.06.2008 şi a Actelor adiţionale încheiate la data de 1.08.2008 şi 30.05.2011.

Prin sentinţa civilă nr. 192/C din 1 martie 2017 a Tribunalului Braşov - II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes invocate de pârâta S.C. Semifabricate S.A. şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. Semifabricate S.A. şi S.C. Roman S.A..

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 615/Ap din 3 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, a fost respins.

La data de 11 iunie 2018, recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar B. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 615/Ap din 3 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a preluat motivarea primei instanţe, fără a face propriile aprecieri asupra susţinerilor din apel, iar, în lipsa arătării motivelor care au condus la pronunţarea soluţiei, se află în imposibilitate de a critica hotărârea.

Precizează că a invocat existenţa unei hotărâri într-o cauză similară (dosar nr. x/2012) având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui alt contract de închiriere nr. x/16.08.2011, încheiat între Roman S.A. şi o altă societate C. S.A., iar Tribunalul Braşov a dispus prin sentinţa civilă nr. 332/C/18.11.2013, admiterea acţiunii formulate şi a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere, întrucât lipsa calităţii de reprezentant a persoanei influenţează consimţământul locatorului pentru care a semnat actul. În aceeaşi sentinţa s-a mai reţinut, cu privire la acest aspect, faptul că locatorul şi-a exprimat consimţământul printr-o persoană care nu a fost legal mandatată de Adunarea Generală a Acţionarilor, astfel încât a lipsit voinţa locatorului la încheierea contractului de închiriere.

Instanţa de apel nu a făcut însă nicio apreciere cu privire la relevanţa sentinţei civile nr. 322/C/18.11.2013 şi nu a precizat dacă a analizat conţinutul acesteia ori care este motivul pentru care nu se poate reţine relevanţa soluţiei dată prin această sentinţă.

Insistă asupra importanţei sentinţei civile nr. 322/C/18.11.2013, întrucât din probele administrate în faţa instanţei de fond şi în faţa instanţei de apel a reieşit fără putinţă de tăgadă faptul că intimata pârâta Semifabricate S.A. nu a pretins niciodată plata chiriei din partea intimatei pârâte Roman S.A., iar aceasta din urmă nu a achitat niciodată chiria.

Astfel, consideră că instanţa de apel nu s-a ponunţat cu privire la un motiv important formulat şi dovedit de către recurentă, cu atât mai mult cu cât sentinţa civilă nr. 332/C/18.11.2013 prin care s-a soluţionat dosarul nr. x/2012 făcea trimitere la o situaţie aproape identică, asupra căruia s-au pronunţat în mod definitiv şi irevocabil instanţele de judecată.

Or, instanţa de apel, apreciază recurenta, era datoare să analizeze toate aspectele invocate de societatea A. S.A. şi să arate în mod expres motivul ori motivele pentru care a considerat că acestea nu justifică admiterea cererii de chemare în judecată.

Totodată, consideră că instanţa de apel şi-a întemeiat motivarea pe motive străine de natura pricinii.

A mai arătat recurenta că deşi considerentele hotărârii instanţei de apel reprezintă o reiterare a considerentelor primei instanţe, totuşi singurul element de "noutate" din considerentele hotărârii recurate este reprezentat de invocarea în cea mai succintă manieră a faptului că în regimul vechiul C. civ. contractele cu executare succesivă constituiau exemplul clasic de excepţie de la principiul restabilirii situaţiei anterioare şi implicit de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii.

Or, această chestiune nu a fost invocată de niciuna dintre intimatele pârâte şi nici chiar instanţele din oficiu nu au pus în discuţia contradictorie a părţilor această chestiune. Procedând în această manieră, consideră recurenta că instanţa a încălcat dreptul la apărare al părţilor şi dreptul la un proces echitabil.

Subsumat motivului de casare reglemntat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în opinia recurentei, soluţia instanţei de apel este criticabilă prin prisma interpretării greşite a normelor de drept aplicabile, întrucât, deşi contractele cu executare succesivă sunt într-adevăr exceptate de la principiul restitutio in integrum, contrar afirmaţiei instanţei de apel această excepţie nu atrage şi inaplicabilitatea principiului retroactivităţii efectelor nulităţii.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că hotărârile judecătoreşti privind anularea calităţii de reprezentant a persoanelor care au semnat contractul de închiriere şi actele adiţionale în numele intimatei pârâte Roman S.A. nu produc efecte retroactive.

Din acest punct de vedere, recurenta consideră că instanţele au interpretat greşit dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 31/1990, care nu pot fi aplicate deciziilor de acordare a mandatului de reprezentare pentru anumite persoane, întrucât deciziile de numire a directorilor unei societăţi nu pot fi încadrate în categoria actelor modificatoare ale actelor constitutive.

În ceea ce priveşte consimţământul societăţii Roman S.A., apreciază că acesta trebuia exprimat prin intermediul unor persoane legal numite de către administratorul A. S.A. or, din analizarea probatoriului administrat, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că societatea Roman S.A. a fost reprezentată, la momentul încheierii Contractului de închiriere şi a actelor adiţionale, de persoane care nu au avut mandat din partea acţionarului legitim şi a căror calitate de reprezentant a fost anulată retroactiv. Drept urmare, consimţământul societăţii Roman S.A. a lipsit în totalitate la momentul semnării contractului şi a actelor adiţionale, iar lipsa totală a consimţământului la încheierea unui act juridic se sancţionează cu nulitatea absolută.

Astfel, mai susţine recurenta-reclamantă, nu se poate spune că nulitatea absolută a deciziilor consiliului de administraţie de numire a reprezentanţilor societăţii nu retroactivează şi nu influenţează actele încheiate de aceştia, o astfel de concluzie venind în contradicţie vădită cu dispoziţiile legale aplicabile şi cu practica Tribunalului Braşov.

În ceea ce priveşte cauza ilicită a Contractului de închiriere, instanţele au reţinut că facturile emise în temeiul Contractului de închiriere au fost înregistrate în contabilitatea societăţilor pârâte, iar chiria a fost stabilită pentru a fi cerută şi plătită, nu pentru a împovăra societatea Roman S.A. ori pentru a scoate din patrimoniul societăţii a unor sume importante de bani prin invocarea unei pretinse creanţe în favoarea Semifabricate S.A.

Arată că în structura cauzei actului juridic intră două elemente şi anume scopul imediat şi scopul mediat. Pentru a fi valabilă cauza actului juridic trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, astfel cum reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 966 C. civ. de la 1864. Conform art. 968 C. civ. de la 1864, cauza este nclicită când este prohibităde lege, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

Instanţa de fond a reţinut că facturile emise de pârâta Semifabricate S.A. au fost acceptate de către Roman S.A. şi au fost înregistrate în contabilitatea ambelor societăţi, însă această operaţiune nu este de natură să reprezinte o confirmare a valabilităţii Contractului de închiriere cu atât mai mult cu cât chiar pârâta Semifabricate S.A. afirmă că pârâta Roman S.A. nu a achitat contravaloarea chiriei stabilită prin Contractul de închiriere, iar în fata instanţei de fond nu s-a făcut dovada încasării efective a contravalorii chiriei.

Astfel, atâta timp cât pe parcursul derulării Contractului de închiriere preţul chiriei nu a fost niciodată achitat şi nici măcar solicitat (intimata Semifabricate S.A. nu a făcut niciun demers pentru recuperarea chiriei), planează dubii serioase cu privire la cauza reală pentru care s-a încheiat Contractul de închirere.

Preţul contractului este real şi serios dacă a fost stabilit: în scopul de a fi perceput şi achitat, însă în realitate chiria datorată în temeiul Contractului de închiriere nu a fost achitată nicioadata de către Roman S.A.

Or, nici în faţa instanţei de fond şi nici în faţa instanţei de apel nu s-a putut face dovada faptului că preţul convenit în contractul de locatiune a fost efectiv achitat, astfel încât, apreciază recurenta, nu se poate reţine că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor art. 966 C. civ.

Intimatele-pârâte nu au formulat întâmpinări.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 decembrie 2018 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 iunie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a fost acordat termen pentru judecarea acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanţei de judecată obligaţia de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Procesul civil include, printre garanţiile sale, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect analizate de către instanţa sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv şi consistent al argumentelor şi probelor administrate, pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Aşadar, obligaţia de motivare impune o apreciere ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele sale, motivarea unei hotărâri fiind înţeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părţi, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Se constată că hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

În speţă, instanţa de apel a reţinut şi a înlăturat susţinerile părţilor şi a explicat raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât hotărârea sa creează transparenţa asupra silogismului judiciar.

Este indiscutabil faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât, efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

În ceea ce priveşte critica recurentei vizând faptul că instanţa de apel nu a făcut nici un fel de referire la sentinţa civilă nr. 332/C/18.11.2013 pronunţată de Tribunalul Braşov într-o cauză identică având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui alt contract de închiriere nr. x/16.08.2011, trebuie amintit că instanţa de judecată nu este ţinută de soluţiile pronunţate în alte cauze, ea fiind ţinută a soluţiona pricina cu care a fost învestită prin raportare strict la împrejurările de fapt şi de drept ale litigiului aflat în faţa sa.

Nici ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. nu este incidentă, deşi a fost invocată de recurentă, atât timp cât textul de lege vizează o hotărâre care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

În mod greşit recurenta se prevalează de faptul că instanţa de control judiciar nu a pus în discuţia părţilor excepţia de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii contractelor cu executare succesivă, întrucât aceasta nu este o "noutate", astfel cum susţine aceasta, ci este o chestiune ce ţine de interpretarea legii, de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt de drept reţinută în cauză.

Mai mult decât atât, existenţa şi a unor considerente proprii, distincte de cele ale primei instanţe, relevă că instanţa de apel a realizat un control judiciar efectiv în calea de atac a apelului, iar nu o simplă preluare a considerentelor sentinţei apelate.

În consecinţă, împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulţumită de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi nici nu justifică invocarea încălcării dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil, astfel cum eronat apreciază recurenta.

În speţă, reclamanta A. S.A. a invocat faptul că actele juridice încheiate, respectiv contractul de închiriere nr. x/30.06.2008 şi actele adiţionale încheiate la 1.08.2008 şi la 30.05.2011 sunt lovite de nulitate absolută, fiind încheiate în lipsa consimţământului valabil al societăţii S.C. Roman S.A..

Un alt motiv de nulitate absolută l-a reprezentat invocarea existenţei unei cauze ilicite şi imorale, pentru că a fost stabilită o chirie care a avut drept scop împovărarea societăţii Roman S.A. şi scoaterea din patrimoniul său a unor sume importante de bani, precum şi de a preconstitui premisele unei pretinse creanţe în favoarea unui fals creditor, respectiv Semifabricate, în condiţiile în care societatea Roman folosea o parte infimă din suprafeţele închiriate.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 948 C. civ., argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a analizat valabilitatea contractului atacat prin prisma motivelor de nulitate ce au fost invocate prin acţiunea dedusă judecăţii, reţinând în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile niciunui motiv de nulitate dintre cele invocate prin acţiune.

Recurenta a susţinut că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, în mod nelegal au apreciat că hotărârile judecătoreşti privind anularea calităţii de reprezentant a persoanelor care au semnat contractul de închiriere şi actele adiţionale în numele intimatei pârâte Roman S.A. nu produc efecte retroactive; că în mod greşit ambele instanţe au reţinut incidenţa prevederilor art. 58 din Legea nr. 31/1990, întrucât acestea nu statuează în mod expres efectul ex nunc al anulării actelor modificatoare ale actelor constitutive.

Criticile sunt nefondate, iar motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu-ţi găseşte incidenţa.

Conform prevederilor art. 58 alin. (1) teza I din Legea nr. 31/1990, pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv, efectul declarării nulităţii societăţii fiind astfel simililar cu cel al dizolvării acesteia fără efect retroactiv, în sensul că subiectul de drept îşi încetează existenţa, însă numai pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru trecut (ex tunc).

Contrar susţinerilor recurentei, s-a arătat cu justeţe că, în materia dreptului societar, dispoziţiile dreptului comun se completează cu dispoziţiile Legii speciale a societăţilor comerciale nr. 31/1990, iar potrivit art. 59 alin. (1) din lege:

"declararea nulităţii societăţii nu aduce atingere actelor încheiate în numele său", prevederi aplicabile ori de câte ori este de vorba de anularea unor acte constitutive ale societăţii.

Practic, legiuitorul a statuat că actele juridice încheiate până la momentul declarării nulităţii va trebui să fie executate, atât de către societate, cât şi de terţii cocontractanţi, iar societatea nu se poate sustrage de la executarea acestora, art. 59 din Legea nr. 31/1990 fiind grefat de principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de control judiciar, câtă vreme declararea nulităţii unei societăţi nu poate aduce atingere actelor încheiate în numele său, cu atât mai puţin anularea unor hotărâri AGA ale unei societăţi, precum şi schimbarea administratorului prin astfel de hotărâri nu pot avea vreo consecinţă asupra actelor încheiate de către societate anterior.

Prin urmare, hotărârile judecătoreşti prin care a fost anulată calitatea de reprezentant a persoanelor, care au semnat contractul de închiriere şi actele adiţionale în numele intimatei pârâte Roman S.A., nu pot afecta valabilitatea respectivelor acte juridice, ci doar pot atrage, eventual, problema răspunderii administratorului.

Este de subliniat că legea societăţilor aduce o derogare de la efectele nulităţii, astfel cum acestea sunt reglementate în dreptul comun, iar în cauză nu se poate face abstracţie de principiul specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, ce este aplicabil întocmai.

Cât priveşte aprecierile instanţei de apel vizând cauza ilicită a contractului de închiriere şi neîndeplinirea condiţiilor art. 966 C. civ., se constată că prin argumentele aduse s-a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar D. împotriva deciziei civile nr. 615/AP din 3 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar D. împotriva deciziei civile nr. 615/AP din 3 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2020.