Arbitral annulment jurisdiction and lack of res judicata in non-contentious competence conflicts

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Hotărârea arbitrală pronunţată la 25 septembrie 2013, în dosarul nr. x, de către Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris s-au hotărât următoarele: 1. reclamantul era îndreptăţit la o prelungire a termenului de execuţie de 326 de zile; 2. rezilierea contractului şi solicitarea garanţiei de bună execuţie de către pârât au fost nelegale; 3. reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri în valoare de 1.972.147,88 de euro plus dobândă de 6% pe an începând cu data de 02 iunie 2009 până la momentul achitării integrale; 4. pârâtul va plăti reclamantului 355.000 de dolari americani reprezentând cota sa din costurile arbitrale; 5. pârâtul va plăti reclamantului 454.130,33 de euro pentru cheltuieli de judecată; 6. pârâtul va plăti reclamantului o dobândă de 6% pe an pentru sumele prevăzute la punctele 4 şi 5 de mai sus, de la data hotărârii arbitrale până la plata integrală; şi 7. că toate celelalte pretenţii ale părţilor sunt respinse.

Împotriva Hotărârii arbitrale pronunţate la 25 septembrie 2013, în dosarul nr. x, de către Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris a formulat acţiune în anulare reclamantul Ministerul Fondurilor Europene (fost Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, prin Ministerul Finanţelor Publice/Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice), care a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 04.11.2013, sub număr de dosar x/2013

Prin încheierea de şedinţă din 16 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013, s-a respins excepţia necompetenţei funcţionale, invocată de pârâta A. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 2473 din 24 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013, s-a admis acţiunea reclamantului Ministerul Fondurilor Europene, în contradictoriu cu pârâta A. S.A. şi, în consecinţă, a fost anulată Hotărârea arbitrală în dosarul ICC 16570/GZ/MHM emisă de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional Paris.

Împotriva încheierii de şedinţă menţionate anterior şi a sentinţei civile nr. 2473/24.09.2014 a declarat recurs pârâta A. S.A.

Prin decizia nr. 1500 din 26 aprilie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013, a fost admis recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2473 din 24 septembrie 2014, precum şi a încheierii din 16 aprilie 2014 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; ca atare, a fost casată sentinţa şi încheierea şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 06.06.2018, sub nr. x/2013*.

La termenul din 1 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a rămas în pronunţare pe următoarele chestiuni: lege procesuală aplicabilă, specializare/necompetenţă funcţională, necompetenţă instanţă română, cu menţiunea că în funcţie de modalitatea de tranşare a acestor trei aspecte, chestiunea tardivităţii se va relua în raport de identificarea dosarului de arbitraj şi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea succesiv pentru datele de 8 noiembrie 2018, 15 noiembrie 2018 şi 22 noiembrie 2018.

Prin încheierea de şedinţă din 22 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013, s-a constatat că procesul este supus dispoziţiilor C. proc. civ. de la 1865; de asemenea, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; ca atare, a fost trimis dosarul privind soluţionarea, în fond după casare cu trimitere spre rejudecare, a acţiunii formulate de reclamantul Ministerul Fondurilor Europene (fost Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, prin Ministerul Finanţelor Publice/Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice) în contradictoriu cu pârâta A. S.A., pentru repartizare aleatorie de către Registratura Curţii de Apel Bucureşti pe rolul unui complet din cadrul secţiei a V-a Civilă sau secţiei a VI-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 23 ianuarie 2019, sub număr de dosar x/2019

La termenul de judecată din 20 martie 2019, instanţa a pus în discuţie, în temeiul art. 84 C. proc. civ. de la 1865, calificarea excepţiei necompetenţei funcţionale a instanţei române şi a excepţiei inadmisibilităţii formulării acţiunii în anulare, avându-se în vedere motivarea comună a acestora, ca fiind excepţia necompetenţei internaţionale a instanţei române; a calificat excepţia necompetenţei funcţionale a instanţei române şi excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii în anulare ca fiind excepţia necompetenţei internaţionale a instanţei române.

S-au pus în discuţie legea aplicabilă în cauză, verificarea competenţei instanţei şi excepţia necompetenţei internaţionale a instanţelor române, invocată de pârâtă, iar prin încheierea pronunţată la acea dată, 20 martie 2019, în temeiul art. 260 alin. (1) Cod procedură de la 1865, s-a amânat pronunţarea cu privire la aspectele puse în discuţie.

Prin sentinţa civilă nr. 18 din 27 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a constatat că litigiul dedus judecăţii este supus dispoziţiilor C. proc. civ. din anul 1865; a fost admisă excepţia necompetenţei internaţionale a instanţei române, invocată de pârâta A. S.A. şi a fost respinsă acţiunea în anulare formulată de reclamantul Ministerul Fondurilor Europene (fost Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, prin Ministerul Finanţelor Publice/Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice) împotriva Hotărârii arbitrale din 25 septembrie 2013 pronunţate în dosarul nr. x de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca nefiind de competenţa instanţei române.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 15.241 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii, în ceea ce priveşte legea procesuală aplicabilă prezentului litigiu,Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, că litigiul dedus judecăţii este supus dispoziţiilor C. proc. civ. din anul 1865, având în vedere că procesul arbitral a fost început în anul 2009, Curtea apreciază că în cauză sunt aplicabile acestuia (inclusiv acţiunii în anulare ce face obiectul prezentei cauze), iar nu cele ale C. proc. civ. din anul 2010, având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. de la1865, Curtea de Apel Bucureşti, faţă de fondul acţiunii în anulare, a constatat ca fiind întemeiată excepţia necompetenţei internaţionale a instanţei române.

În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa civilă nr. 128 F/24.06.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, în condiţiile prevederilor art. 430 şi ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ. din 2010 (aplicabil acestei hotărâri judecătoreşti în temeiul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012), că hotărârea arbitrală pronunţată la 25 septembrie 2013 în dosarul nr. x de către Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris este o hotărâre arbitrală străină, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1124 C. proc. civ. din anul 2010.

S-a apreciat că prevederile art. 535 C. proc. civ. din 2010 nu sunt aplicabile în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 128 F din 24 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2014, având în vedere că prin această hotărâre nu se soluţionează o cerere necontencioasă (aspect care constituie premisa acestui text legal), ci se stabileşte, definitiv, competenţa de soluţionare în respectiva cauză, precum şi aspectul conex al naturii juridice a hotărârii arbitrale pronunţate la data de 25.09.2013 în dosarul nr. x de către Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris.

Deşi sentinţa civilă nr. 128 F din 24 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost pronunţată sub imperiul C. proc. civ. din anul 2010, iar prezenta cauză, aşa cum s-a reţinut anterior, se soluţionează în temeiul C. proc. civ. de la 1865, s-a apreciat că nu pot fi ignorate cele statuate, cu autoritate de lucru judecat, prin această hotărâre judecătorească.

De asemenea, s-a mai reţinut faptul că din reglementarea acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale (art. 364 - 3661 C. proc. civ. de la 1865) rezultă - cu certitudine - că aceasta are în vedere numai hotărârile arbitrale naţionale (române), iar nu şi hotărârile arbitrale străine. Că este aşa rezultă şi din reglementarea atât în C. proc. civ. din anul 1865, cât şi în C. proc. civ. din anul 2010 a instituţiei recunoaşterii şi executării hotărârilor arbitrale străine, respectiv a instituţiei efectelor hotărârilor arbitrale străine (Capitolul XI din Cartea IV - Despre arbitraj în C. proc. civ. din anul 1865 coroborat cu art. 167 - 177 din Legea nr. 105/1992, respectiv Capitolul II al Titlului IV al Cărţii a VII-a în C. proc. civ. din anul 2010).

În alte cuvinte, Curtea a apreciat că acţiunea în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ. din anul 1865 nu poate fi exercitată împotriva unei hotărâri arbitrale străine, ci numai împotriva unei hotărâri arbitrale naţionale (române).

S-a arătat că potrivit art. 157 din Legea nr. 105/1992 (aplicabilă speţei având în vedere prevederile art. 230 lit. q) din Legea nr. 71/2011), instanţa sesizată verifică, din oficiu, competenţa sa de a soluţiona procesul privind raporturi de drept internaţional privat şi, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române; necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în tot cursul procesului.

Pe de altă parte, hotărârea arbitrală din 25 septembrie 2013, pronunţată în dosarul nr. x de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, este o hotărâre străină, astfel că acţiunea în anulare formulată de reclamantul Ministerul Fondurilor Europene (fost Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, prin Ministerul Finanţelor Publice/Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice) nu este de competenţa instanţelor române, ci, dacă o asemenea acţiune este prevăzută de legea franceză, de competenţa instanţelor franceze, având în vedere că aceasta este pronunţată de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris.

Or, acţiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale străine, precum cea din speţa dedusă judecăţii, nu este de competenţa instanţelor române, ci este de competenţa instanţelor stabilite de legea procesual civilă străină sub imperiul căreia această hotărâre a fost pronunţată.

Invocând în drept dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 9, art. 3041 C. proc. civ., pârâtul MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE a declarat recurs împotriva încheierii din 1 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013, împotriva încheierii din 20 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019 şi împotriva sentinţei civile nr. 18 din 27 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din 1 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2013 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă soluţionare de către instanţa de fond iniţial învestită, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

În argumentarea cererii de recurs, sub un prim aspect, apreciază că instanţa a reţinut, în mod corect, în acord cu cele statuate prin decizia de casare nr. 1500 din 26 aprilie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi cu punctul de vedere al pârâtului exprimat prin precizările depuse pentru termenul din 4 octombrie 2018, dar şi prin precizările pentru termenul din 2 aprilie 2014, faptul că procesul este supus dispoziţiilor C. proc. civ. de la 1865, având în vedere, pe de o parte că procedura arbitrată a fost declanşată la nivelul anului 2009, cât şi raportat la jurisprudenţa majoritară existentă în acest sens la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte lămurirea chestiunii privind competenţa funcţională, la care face referire instanţa de casare prin decizia nr. 1500/26.04.2017, apreciază că prin decizia de casare nu se face referire la o eventuală excepţie de necompetenţă a instanţei de contencios administrativ.

Cu toate acestea, arată recurentul, după pronunţarea deciziei de casare, în rejudecare, intimata-pârâtă a înţeles sa formuleze "Note precizatoare", prin care a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti şi pe care, în mod nelegal, instanţa de fond le-a valorificat în sensul admiterii excepţiei, în loc să cenzureze şi să respingă această apărare, ca neîntemeiată.

Or, în raport de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, pe care le enunţă, în rejudecare, nu se pot invoca alte împrejurări de fapt şi de drept faţă de cele iniţial invocate, astfel că instanţa de fond era ţinută să reanalizeze acţiunea, în limitele stabilite prin decizia de casare, fără a mai permite pârâtei să formuleze o apărare suplimentară, prin invocarea unei pretinse excepţii de necompetenţă funcţională a instanţei.

Subliniază faptul că nici instanţa de control judiciar nu a dispus, în aplicarea art. 313 teza finală C. proc. civ. de la 1865, o casare pentru lipsa de competenţă, ceea ce ar fi condus, în mod obligatoriu, ca trimiterea cauzei spre rejudecare să fi fost făcută direct "instanţei competente funcţional". Dimpotrivă, trimiterea cauzei spre rejudecare a fost făcută către aceeaşi instanţă şi secţie.

Prin urmare, apreciază că instanţa, în rejudecare, în privinţa pronunţării încheierii din 1 noiembrie 2018, a încălcat dispoziţiile Codului de procedură de la 1865, respectiv art. 304 alin. (1) pct. 5 (nu a respectat formelor de procedură prevăzute de art. 315 alin. (1) şi a îngăduit pârâtei invocarea unor apărări suplimentare, peste chestiunile de drept dezlegate de instanţa de control judiciar); art. 304 alin. (1) pct. 7 (motivat, de pe o parte, de preluarea apărărilor invocate de pârâtă, referitoare la o pretinsă excepţie de necompetenţă funcţională a instanţei; pe de altă parte, în privinţa expunerii unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii) şi art. 304 pct. 9 (în privinţa lipsei de temei legal care să justifice admiterea excepţiei lipsei competenţei funcţionale a instanţei, din motivarea contradictorie a instanţei de fond nerezultând dacă instanţa a invocat din oficiu această excepţie sau dacă a admis pur şi simplu excepţia invocată de către pârâtă).

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. de la 1865.

În măsura în care instanţa de control judiciar va aprecia ca fiind temeinică şi legală încheierea pronunţată la 01.11.2018 de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2001, în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. de la 1865, solicită admiterea recursului formulat împotriva încheierii din 20 martie 2019 şi împotriva sentinţei civile nr. 18 din 27 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, casarea hotărârilor recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, cu consecinţa anulării Hotărârii arbitrale privind cauza "A. vs Ministry of Public Finance-Central Finance and Contracts Unit", pronunţată în dosarul ICC 16570/GZ/MHM de către Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional Paris, iar pe fond, respingerea cererii petentei A. S.A., ca neîntemeiată.

Referitor la încheierea pronunţată la 20 martie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, recurentul arată că instanţa de fond a dispus, în temeiul art. 84 Cod procedură de la 1865, calificarea excepţiei necompetenţei funcţionale a instanţei de române şi excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii în anulare ca fiind excepţia necompetenţei internaţionale a instanţei române.

Apreciază că, în mod greşit, instanţa de fond a dat o astfel de calificare susţinerilor invocate de pârâtă prin notele precizatoare, având în vedere că aceste susţineri au fost invocate ca motive noi de apărare, după pronunţarea în cauză a deciziei de casare, pârâta nemaifiind în termenul legal să invoce apărări suplimentare, referitoare la necompetenţa funcţională a instanţei, ca urmare a faptului că nu se mai aflau la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe.

În opinia recurentului, instanţa de fond, în rejudecare, se impunea să ţină seama de dispoziţiile deciziei de casare, însă, valorificând apărările invocate de pârâta şi calificând excepţia invocată de aceasta, a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Cerinţa impusă de instanţa de recurs prin decizia nr. 1500 din 26 aprilie 2017 a fost ca, în rejudecare, instanţa de fond să ţină seama de "toate motivele si apărările invocate de reclamant prin acţiune, de pârâtă prin întâmpinare şi de celelalte critici de care s-a prevalat recurenta...", astfel că, în opinia recurentului sunt lipsite de relevanţă noile argumente invocate de pârâtă prin notele precizatoare.

Totodată, consideră că atât la data naşterii raporturilor juridice contractuale, cât şi la data când a avut loc presupusa încălcare a acestuia, competenţa de soluţionare a litigiilor generate de neexecutarea contractului aparţinea instanţelor judecătoreşti, respectiv celor de contencios administrativ, ca urmare a modificărilor legislative intervenite prin O.U.G. nr. 77/2012, pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 34/2006.

Conchizând, pentru considerentele anterior expuse, ţinând seamă de trimiterile făcute de instanţa de recurs prin decizia de casare, solicită a se constata prin recalificarea excepţiei de necompetenţa funcţională a instanţei, în rejudecare, instanţa de fond a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, ceea ce atrage motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, sens în care solicită a se constata nulitatea încheierii din 20.03.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În privinţa sentinţei civile nr. 18 din 27 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, recurentul arată că instanţa de fond, în rejudecare, a reluat analiza legii procesuale aplicabile prezentului litigiu, concluzionând că litigiul dedus judecăţii este supus dispoziţiilor C. proc. civ. din anul 1865, această calificare fiind în acord cu apărările pârâtului formulate prin precizările cu nr. 72623/03.10.2018 în dosarul nr. x/2013, precum şi de cele formulate de reprezentantul legal al instituţiei recurente, prin "Precizările" formulate în dosarul nr. x/2013 pentru termenul din 02.04.2014.

Prin aceeaşi hotărâre, însă, susţine recurentul, instanţa de fond, în rejudecare, a analizat şi excepţia necompetenţei internaţionale a instanţei române faţă de fondul acţiunii în anulare, în considerarea faptului că prin încheierea pronunţată la data de 20.03.2019 de Curtea de Apel, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, instanţa de fond a dispus, în temeiul art. 84 din Codul de procedură de la 1865, calificarea excepţiei necompetenţei funcţionale a instanţei de române şi excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii în anulare ca fiind excepţia necompetenţei internaţionale a instanţei române.

Critică pentru nelegalitate soluţia de respingere a acţiunii formulate de instituţia noastră, în temeiul admiterii excepţiei necompetenţei internaţionale a instanţei române, în raport de dispoziţiile prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. de la 1865.

În opinia recurentului, în mod greşit instanţa de fond s-a raportat la sentinţa civilă nr. 128F/24.06.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014, apreciind că s-ar fi stabilit că hotărârea arbitrată pronunţată la 25.09.2013 în dosarul nr. x de Curtea internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Arbitraj de la Paris este o hotărâre arbitrală străină, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1124 din Noul C. proc. civ.

Apreciază că în mod greşit instanţa de fond a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 128F/24.06.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, având în vedere că această hotărâre judecătorească a fost pronunţată sub imperiul noului C. proc. civ.

Totodată, consideră că sentinţa civilă nr. 128F/24.06.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014, prin care s-a soluţionat un conflict negativ de competenţă, prin care s-a stabilit competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, este o hotărâre judecătorească care nu se bucură de autoritatea de lucru judecat, fiind pronunţată într-o procedură necontencioasă.

Or, potrivit art. 535 din Noul C. proc. civ., legea aplicabilă în speţa ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, "încheierile pronunţate în procedura necontencioasă nu au autoritate de lucru judecat".

Consideră că în mod greşit instanţa de fond s-a raportat la dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 105/1992, având în vedere că, la data pronunţării sentinţei civile nr. 18/27.03.2019, dispoziţiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, cu modificările şi completările ulterioare erau abrogate, prin art. 83 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., prin urmare, nu erau incidente in cauză la data pronunţării instanţei de fond, în rejudecare, sens în care apreciază că devin incidente motivele de casare prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 şi, în consecinţă, nelegalitatea hotărârii instanţei de fond.

Potrivit dispoziţiilor art. 365 C. proc. civ. de la 1865, "competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celor prevăzute la art. 342, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul".

Prin urmare, susţine recurentul-pârât, dacă instanţa competentă să soluţioneze în primă instanţa un litigiu izvorât din neexecutarea contractului de achiziţie publică este Tribunalul, secţia de contencios administrativ, potrivit textului legal indicat, în speţă, competenţa de soluţionare a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale revine Curţii de Apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, instanţa avea a reţine, cu prioritate, incidenţa dispoziţiilor art. 1591 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865 şi să constate că pârâta nu se mai afla în termenul legal de a invoca o excepţie materială a instanţei, având în vedere că textul legal citat prevede faptul că "necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în fata primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului".

În ceea ce priveşte obligarea reclamantului Ministerul Fondurilor Europene la plata către pârâtă a sumei de 15.241 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, solicită înlăturarea acestei obligaţii, ca neîntemeiate, susţinând, în esenţă, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

În raport de prevederile art. 3041 C. proc. civ. de la 1865, în rejudecare, solicită instanţa de control judiciar să constate că, potrivit dispoziţiilor art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ. de la 1865, în cauză sunt îndeplinite condiţiile desfiinţării hotărârii în anulare atacate, cu consecinţa respingerii pretenţiilor invocate de petenta A. S.A., motivat de faptul că hotărârea arbitrară încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii.

În consecinţă, faţă de toate motivele expuse, solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, cu consecinţa anulării Hotărârii arbitrale privind cauza "AEGEK General Construction Companv SA-leader of JV Aegek-Tahal România vs Ministrz of Public Finance-Central Finance and Contracts Unit", pronunţată în dosarul ICC 16570/GZ/MHM de către Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional Paris, iar pe fond, respingerea cererii petentei A. S.A., ca neîntemeiată.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La termenul din 14 februarie 2020, reprezentantul intimatei-reclamante a invocat excepţiei tardivităţii recursului declarat împotriva încheierii din 1 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013

Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii recursului declarat împotriva încheierii din 1 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013, excepţie invocată la acest termen de judecată de intimata-reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii, raportat la prevederile art. 282 alin. (2), cu referire la art. 316 din acelaşi act normativ, Înalta Curte constată că excepţia nu este întemeiată, motiv pentru care aceasta va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Prin încheierea din 1 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a rămas în pronunţare pe următoarele chestiuni: lege procesuală aplicabilă, specializare/necompetenţă funcţională, necompetenţă instanţă română, cu menţiunea că în funcţie de modalitatea de tranşare a acestor trei aspecte, chestiunea tardivităţii se va relua în raport de identificarea dosarului de arbitraj şi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea succesiv pentru datele de 8 noiembrie 2018, 15 noiembrie 2018 şi 22 noiembrie 2018.

Prin încheierea de şedinţă din 22 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013, s-a constatat că procesul este supus dispoziţiilor C. proc. civ. de la 1865; de asemenea, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; ca atare, a fost trimis dosarul privind soluţionarea, în fond după casare cu trimitere spre rejudecare, a acţiunii formulate de reclamantul Ministerul Fondurilor Europene (fost Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, prin Ministerul Finanţelor Publice/Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice), în contradictoriu cu pârâta A. S.A., pentru repartizare aleatorie de către Registratura Curţii de Apel Bucureşti pe rolul unui complet din cadrul secţiei a V-a Civilă sau secţiei a VI-a Civilă.

Potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii, dispoziţii legale aplicabile şi în recurs, în raport de art. 316 din acelaşi act normativ, nefiind potrivnice sub acest aspect.

Or, încheierea prin care s-a dispus amânarea pronunţării; încheierea prin care s-a dispus scoaterea de pe rol şi trimiterea cauzei spre soluţionare secţiei competente din cadrul aceleiaşi instanţe sunt încheieri premergătoare prin care nu s-a întrerupt cursul judecăţii, încheieri a căror verificare sub aspectul legalităţii poate fi făcută în recursul exercitat o dată cu fondul, sens în care a procedat şi recurentul-pârât în speţă.

Nu pot fi primite susţinerile intimatei-reclamante în argumentarea excepţiei invocate, conform cărora, în raport de dispoziţiile art. 158 C. proc. civ. în vigoare la acel moment, încheierea era supusă recursului în termen de cinci zile de la data pronunţării, respectiv de la data comunicării pentru părţile lipsă.

Aceasta întrucât, trimiterea cauzei de la o secţie la alta nu constituie o declinare de competenţă, deoarece desesizarea nu se realizează în favoarea altei instanţe sau altui organ cu activitate jurisdicţională.

Aşa fiind, pentru considerentele expuse, excepţia tardivităţii recursului declarat împotriva încheierii din 1 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti va fi respinsă.

Se constată că în cuprinsul încheierii din 1 noiembrie 2018 au fost consemnate dezbaterile părţilor de la acel termen de judecată, această încheiere de amânare a pronunţării făcând parte integrantă din hotărârea de la 22 noiembrie 2018, a cărei legalitate recurentul nu a înţeles să o conteste.

În cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa încheierii din 1 noiembrie 2018, care formează obiectul recursului, MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE aducând în discuţie argumentele instanţei care au fundamentat soluţia pronunţată prin încheierea din 22 noiembrie 2018.

Prin urmare, împrejurarea că aceste considerente nu sunt mulţumitoare pentru recurent şi nu converg înspre soluţia dorită nu fac aplicabile dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., respectiv nu pot conduce la casarea sau modificarea încheierii de amânare a pronunţării din 1 noiembrie 2018.

Aşa fiind, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE împotriva încheierii din 1 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013

Analizând încheierea din 20 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Contrar susţinerilor recurentului, în mod legal, în temeiul dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ., după ce a pus în discuţia părţilor calificarea excepţiei necompetenţei funcţionale şi a excepţiei inadmisibilităţii formulării acţiunii în anulare, Curtea de Apel Bucureşti a dat calificarea corectă excepţiei necompetenţei internaţionale a instanţei române.

De asemenea, instanţa s-a pronunţat cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. fiind învestită cu rejudecarea cauzei, în fond, prin decizia nr. 1500 din 26 aprilie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013, pentru "a se efectua cercetarea judecătorească într-un cadru procesual corect, urmând a se stabili, în primul rând, normele procedurale aplicabile cauzei şi competenţa funcţională în raport de pretenţiile concrete deduse judecăţii şi de susţinerile părţilor, solicitând reclamantului precizări şi lămuriri suplimentare cu privire la temeiurile de drept ale acţiunii în anulare, ţinând seama de toate motivele şi apărările invocate de reclamant prin acţiune, de pârâtă prin întâmpinare (…)".

Prin urmare, recurentul - pârât nu poate reproşa instanţei că a dat calificare susţinerilor invocate de pârâtă prin notele precizatoare depuse după pronunţarea în cauză a deciziei de casare şi nici nu se poate prevala că pârâta nu mai era în termenul legal să invoce apărări suplimentare, ca urmare a faptului că nu se mai aflau la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe.

Este de necontestat că procesul arbitral a fost început în anul 2009, astfel că în cauză sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. din anul 1865, în forma în vigoare la acel moment.

În acest context juridic, se impune precizarea faptului că excepţia necompetenţei internaţionale a instanţei române, astfel cum aceasta a fost calificată de către instanţa de fond, este o excepţie de ordine publică, absolută ce putea fi invocată în orice fază a procesului civil, de oricare dintre părţi şi de instanţă din oficiu.

Aşa fiind, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865 şi invocat de recurent, încheierea atacată fiind la adăpost de orice critică, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE împotriva încheierii din 20 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Examinând sentinţa recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine caracterul fondat al recursului pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte subliniază faptul că acţiunea în anulare hotărâre arbitrală este o cale specială, astfel că pe plan procesual prevederile legale care o reglementează sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitral potrivit art. 27 C. proc. civ. din 2010 şi art. 762012, respectiv cele cuprinse în Codul de procedură de la 1865, ţinând cont de faptul că procesul arbitral a fost demarat în anul 2009.

Se constată că prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, sub număr de dosar x/2013, Biroul Executorului Judecătoresc B. a solicitat încuviinţarea executării silite împotriva debitorului Ministerul Finanţelor Publice la cererea creditorului A. S.A., în baza titlului executoriu reprezentat de Decizia finală - Caz nr. 16570/GZ/MHM pronunţată la 25.09.2013 de Camera Internaţională de Comerţ - Curtea Internaţională de Arbitraj.

Prin încheierea pronunţată la 23 ianuarie 2014, Judecătoria Sectorului Bucureşti 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect încuviinţare executare silită formulată de creditorul A. S.A. prin Biroul Executorului Judecătoresc B., împotriva debitorului Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Învestit prin declinare, prin sentinţa civilă nr. 899 din 10 iulie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, a constatat conflict negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea conflictului.

Prin sentinţa civilă nr. 128 F din 24 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014 s-a reţinut că argumentele judecătoriei sunt cele corecte, întrucât normele incidente în cauză sunt cele prevăzute de art. 1.124 şi de art. 1.126 C. proc. civ. din 2010. A mai reţinut Curtea că, aşa cum a indicat judecătoria în hotărârea sa, regimul recunoaşterii şi executării hotărârilor străine este dat de art. 1.124 şi urm. C. proc. civ. din 2010, fiind necesară cererea de recunoaştere şi executare adresată tribunalului, ca instanţă competentă potrivit art. 1.126 C. proc. civ. din 2010.

Este adevărat că prin sentinţa civilă nr. 128 F din 24 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a stabilit definitiv competenţa de soluţionare în respectiva cauză, însă conflictul negativ de competenţă soluţionat a vizat un litigiu ce a avut ca obiect o cerere de încuviinţare a executării silite, iar în sfera obiectului procedurii graţioase sunt incluse şi aceste cereri.

Potrivit art. 337 C. proc. civ.:

"Încheierile pronunţate în procedura necontencioasă nu au autoritatea lucrului judecat".

Este important de menţionat că regulatorul de competenţă, în speţă sentinţa civilă nr. 128 F/24.06.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2014 vizează strict litigiul/dosarul în cadrul căruia s-a născut conflictul şi nu se extinde asupra altor procese aflate în curs de judecată dintre aceleaşi părţi.

Aşa fiind, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile recurentului potrivit cărora, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 128F/24.06.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a soluţionat un conflict negativ de competenţă, este o hotărâre judecătorească care nu se bucură de autoritate de lucru judecat, fiind pronunţată într-o procedură necontencioasă.

Prin urmare, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că suntem în prezenţa unei acţiuni în anulare a unei hotărâri arbitrale străine, ce nu este de competenţa instanţelor române, în raport de cele statuate cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 128F/24.06.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Totodată, trebuie subliniat că potrivit dispoziţiilor art. 365 C. proc. civ. de la 1865, competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute la art. 342 (respectiv instanţa care ar fi avut competenţa de a soluţiona litigiul în lipsa convenţiei arbitrale), în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul, iar în cauză arbitrajul a avut loc la Bucureşti, aspect ce reiese din cuprinsul hotărârii arbitrale pronunţate la 25 septembrie 2013, în dosarul nr. x, de către Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, aspect care, de altfel, a fost precizat şi la acest termen de judecată de reprezentantul intimatei-reclamante.

Rezumând argumentele evocate, având în vedere încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale arătate, prin raportare la art. 304 alin. (1) pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa sentinţa civilă nr. 18 din 27 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019 şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

În raport de soluţia pronunţată, toate celelalte critici ale recurentului nu vor mai fi analizate, urmând a fi cercetate de către instanţa de fond, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului declarat împotriva încheierii din 1 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE împotriva încheierii din 1 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE împotriva încheierii din 20 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE împotriva sentinţei civile nr. 18 din 27 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2020.