Scope of legal interest and late-payment penalties in mandatory liability insurance (RCA) claims

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a Civilă sub nr. x/2018 la data de 05 decembrie 2018 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenienta C., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 RON reprezentând daune materiale; a sumei 150.000 euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii efective) reprezentând despăgubiri morale, pretinse pentru suferinţa fizică/psihică produsă în urma producerii accidentului rutier cauzat din culpa exclusivă a numitei C.; dobânda legală calculată pentru sumele pretinse, de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă a daunelor materiale şi morale; precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 346 din 25 aprilie 2019 instanţa a admis în parte acţiunea civilă exercitată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenienta forţată C. şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de: 10000 Euro daune morale - echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii efective, daune materiale de 60000 RON şi dobânda legală calculată asupra sumelor menţionate de la rămânerea definitivă a hotărârii până la data plăţii. A mai fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au formulat apel atât reclamantul A. cât şi pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 849 din 7 noiembrie 2019 Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă a admis apelul reclamantului A. împotriva sentinţei civile nr. 346 din 25 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2018, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta intimată B. S.A. la plata sumei de 30000 euro în echivalentul în RON la cursul BNR din data plăţii cu titlu de daune morale, către reclamantul apelant A., menţinând în rest dispoziţiile sentinţei civile apelate.

Totodată, a fost respins apelul pârâtei B. S.A., împotriva aceleiaşi sentinţe civile, şi obligată la plata sumei de 2000 RON către reclamantul apelant A., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocaţial.

La data de 6 ianuarie 2020, pârâta B. S.A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 849/A din 7 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în conformitate cu prevederile art. 497 din C. proc. civ.

În motivare se arată că o primă critică, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizează încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 50 alin. (2), lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014 şi a art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. de către instanţa de apel, în privinţa acordării în totalitate a daunelor materiale solicitate de către reclamant.

Astfel, petitul privind obligarea recurentei la plata daunelor materiale în cuantum de 60.000 RON se impunea respins ca nedovedit, deoarece nu au fost depuse acte justificative în dovedirea unor astfel de pretenţii, instanţa de apel încălcând şi dispoziţiile art. 249 din C. proc. civ., în materie de sarcina probei.

Mai susţine recurenta că, în ceea ce priveşte cheltuielile de înmormântare, Statul Roman prin Casa Judeţeană de Pensii acorda ajutor de înmormântare de 2414 RON/deces la nivelul anului 2015, un cuantum necesar şi util pentru cheltuielile de înmormântare. În opinia sa, alte sume, rezultat a unor investiţii voluptuorii (nenumărate pomeni, cripte şi alte edificii funerare) nu intră în categoria despăgubirilor cu privire la care se poate angaja răspunderea sa. În consecinţă, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 2236 din C. civ., deoarece în măsura în care s-ar beneficia de ajutorul de deces acordat de către stat, precum şi de despăgubirea acordată de către asigurător, pentru aceeaşi cauză şi obiect, s-ar ajunge în situaţia în care persoanele să fie despăgubite în două rânduri pentru aceleaşi cheltuieli efectuate, încălcându-se principiul restitutio in integrum.

Se arată că pentru acordarea daunelor materiale în cuantum de 18.000 RON, instanţa de apel a avut în vedere declaraţiile persoanei care a pregătit meniurile pentru pomeni şi parastase, însă acestea nu reprezintă documente fiscale şi nu pot constitui dovezi ale unor creanţe certe, lichide şi exigibile pentru ca recurenta să fie obligată la plata acestor sume.

Susţine recurenta că declaraţiile unor persoane nu pot face dovada unui act juridic, conform art. 309 alin. (2) din C. proc. civ.

O altă critică vizează nereţinerea incidenţei art. 1371 din C. civ., dezlegat prin Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care ar fi impus administrarea probaţiunii care să verifice aspectele legate de purtarea centurii de siguranţă de către victimă.

În acest sens, apreciază recurenta că s-ar fi impus administrare probaţiunii propuse atât în prima instanţă, cât şi în apel, cu privire la necesitatea verificărilor aspectelor legate de purtarea centurii de siguranţă de către victima D..

Instanţa de apel reţine că această apărare a recurentei nu a fost probată în niciun mod, însă a respins probaţiunea prin care se încerca să se dovedească acest fapt.

Se apreciază că se impune casarea hotărârii recurate şi verificarea obiectivă a aspectului legate de purtarea sau nu a centurii de siguranţă de către victimă, pentru a se putea da eficienţă deplină dispoziţiilor art. 1371 din C. civ. şi a art. 28 din Norma ASF 23/2014.

Printr-o ultimă critică se apreciază ca fiind greşită soluţia instanţei de apel de a obliga recurenta la plata dobânzii legale penalizatoare în temeiul O.G. nr. 13/2011, în condiţiile în care Norma ASF nr. 23/2014 şi Legea nr. 136/1996, în vigoare la data încheierii poliţei RCA, nu prevăd posibilitatea acordării dobânzii legale penalizatoare. Prin urmare, apreciază recurenta că soluţia care se impunea era respingerea acestui petit de dobânda legală penalizatoare ca inadmisibil.

Se arată că nu poate fi aplicată în prezenta speţă O.G. nr. 13/2011 faţă de dispoziţiile art. 2 din acest act normativ şi dispoziţiile din Norma ASF care prevăd faptul că se pot acorda penalităţi de întârziere în condiţiile prevăzute la art. 36-38.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi următoarele din C. proc. civ., precum şi textele de lege menţionate în cuprinsul motivării.

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 mai 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 23 septembrie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. şi s-a stabilit termen în vederea soluţionării acestuia la 20 ianuarie 2021, cu citarea părţilor, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată raportat la criticile formulate şi la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce succed:

O primă critică, încadrată de recurentă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează greşita interpretare a dispoziţiilor art. 50 alin. (2), lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014 şi a art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi greşita reţinere a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 2236 din C. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată însă, din analiza susţinerilor formulate în dezvoltarea motivelor de recurs, că acestea nu pot fi încadrate nici în motivul de nelegalitate expres indicat de recurentă, dar nici în vreunul dintre celelalte motive reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că într-adevăr, dispoziţiile art. 50 alin. (2) lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014 invocate de recurentă, impun ca daunele materiale să fie probate cu documente justificative. În cauză însă, instanţa de apel a constatat că această condiţie este îndeplinită, constatând existenţa înscrisurilor justificative, dosarul de fond, pentru o parte din sumele solicitate.

Numai în privinţa sumei de 18.000 RON, reprezentând cheltuiala pentru pomeni şi parastase, instanţa de apel a reţinut că aceasta a fost dovedită cu martori, apreciind în mod expres că textul art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece "obiectul probaţiunii în cauză nu se referă la dovada faptelor juridice săvârşite prin încheierea de acte juridice, ci la organizarea unor evenimente funerare (pomeni şi parastase), prin activităţi de fapt generatoare de consecinţe juridice în patrimoniul reclamantului".

Cu privire la acest aspect, prin motivele de recurs, recurenta s-a limitat la a susţine că declaraţiile persoanei care a pregătit meniurile nu reprezintă documente fiscale şi nu pot constitui dovezi ale unor creanţe certe, lichide şi exigibile, şi că acestea nu pot fi primite faţă de dispoziţiile art. 309 alin. (2) din C. proc. civ.. Chestiunile astfel învederate prin motivele de recurs nu se raportează însă la considerentele instanţei de apel, mai exact recurenta nu arată de ce consideră că, prin raportare la obiectul probaţiunii, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză.

În privinţa dispoziţiilor art. 2236 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora indemnizaţia de asigurare este datorată independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale, sau de repararea prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa, recurenta arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut incidenţa acestora în cauză, deoarece în acest mod s-ar ajunge la situaţia în care persoanele să fie despăgubite de două ori pentru aceleaşi cheltuieli efectuate.

Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că daunele materiale solicitate nu pot fi reduse cu suma reprezentând cuantumul ajutorului de deces cuvenit reclamantului, deoarece "fiecare din cele două indemnizaţii sunt caracterizate prin regim juridic distinct, obiect şi scop diferit, precum şi de subiecţi titulari ai obligaţiei de indemnizare autonomi".

Rezultă deci că susţinerile recurentei, din nou, nu se raportează la considerentele instanţei de apel şi nu precizează de ce, faţă de considerentele enunţate, textul de lege nu ar fi incident în cauză.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel raţionamentul instanţei de apel şi să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta se limitează numai la a-şi arăta nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de instanţa de apel, susţineri ce nu pot fi analizate în recurs.

O altă critică vizează nereţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 1371 din C. civ., dezlegat prin decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care ar fi impus administrarea probaţiunii care să verifice aspectele legate de purtarea centurii de siguranţă de către victimă.

Nici aceste susţineri ale recurentei nu pot fi considerate ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate întrucât se referă la o situaţie de fapt ce ar fi fost greşit reţinută pe baza unui probatoriu insuficient şi greşit interpretat. Or, problemele ce ţin de administrarea şi interpretarea probelor excedează limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs, motiv pentru care nu pot fi analizate.

Analizând cererea de probatorii formulată de pârâtă, curtea de apel, după deliberare, a respins-o, considerând că nu sunt concludente probele solicitate. Or, aprecierea instanţei de apel cu privire la pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor ce îi sunt solicitate nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, controlul judiciar efectuat în această cale de atac fiind exclusiv unul de legalitate pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În realitate, în critica privind greşita neaplicare a dispoziţiilor art. 1371 din C. civ., recurenta se raportează la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, tinzând la reanalizarea acesteia, însă situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de pârâtă nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate din această perspectivă.

Se apreciază însă ca fiind fondată ultima critică a recurentei, vizând acordarea dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la data plăţii, cu încălcarea dispoziţiilor Normei ASF nr. 23/2014, critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător.

Nu poate fi reţinută susţinerea instanţei de apel în sensul că "Norma ASF, fiind un act normativ subsecvent, dat în aplicarea legii, nu beneficiază de forţă juridică pentru a înlocui sau exclude aplicarea normei legale conţinută de C. civ. şi Legea nr. 43/2012".

Astfel, este ştiut faptul că daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor. Prin dispoziţiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecinţa prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din C. civ., constând în inexistenţa obligaţiei creditorului de a face dovada existenţei şi întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 2213 din C. civ., potrivit cărora asigurările obligatorii sunt reglementate, exclusiv, prin legi speciale, câtă vreme Norma ASF este un act normativ emis în executarea unei legi speciale, aceasta se bucură de forţa juridică corespunzătoare, dispoziţia cuprinsă în art. 38 având un caracter special derogatoriu de la regimul dobânzii legale.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte, admiţând recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 849/A din 7 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând acordarea dobânzii legale. În rejudecare, instanţa de apel urmează să aibă în vedere cererea formulată de reclamant, expresie a principiului disponibilităţii, dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. potrivit cărora în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi, precum şi existenţa dispoziţiilor legale speciale, derogatorii de la dreptul comun.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 849/A din 7 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite apelul B. S.A. spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând acordarea dobânzii legale.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge cererea de întoarcere a executării, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2021.