Loan annulment claims rejected; plaintiffs to pay 38,851.12 RON costs after appeal found unfounded.

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâtul C. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea Contractului de împrumut, recunoaştere de datorie şi garanţie ipotecară imobiliară autentificat de către BNP D. şi Asociaţii sub nr. x/16.02.2013 (în continuare denumit şi "Contractul de împrumut") şi, pe cale de consecinţă, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară. În subsidiar, faţă de capătul de cerere nr. x, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare începând cu data de 21.02.2013, în conformitate cu prevederile Contractului de împrumut, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4866 din 19 decembrie 2017, tribunalul a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1563 din 03 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termenul legal, reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L., acesta fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub acelaşi număr unic 30881/3/2016, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată către instanţa de apel.

În motivarea recursului, legal timbrat, reclamantele au invocat critici circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează, în esenţă, următoarele aspecte.

O primă critică se referă la faptul că, în ceea ce priveşte recunoaşterea de datorie, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile C. civ. privind obiectul contractului, obiectul obligaţiei şi obiectul prestaţiei (art. 1225 -1231 C. civ.).

Arată recurentele că, din considerentele deciziei, rezultă, în ceea ce priveşte recunoaşterea de datorie, că instanţa de apel a realizat o confuzie nepermisă între obiectul contractului, obiectul obligaţiei şi obiectul prestaţiei, în înţelesul conferit acestor noţiuni de C. civ. actual, nesocotind importanţa condiţiei de valabilitate a obiectului prestaţiei, respectiv aceea ca bunul (creanţa intimatului) să existe. Consideră recurentele că nu prezintă nicio relevanţă natura de act juridic unilateral a recunoaşterii de datorie, din modul în care au fost formulate considerentele rezultând că instanţa de apel a ignorat faptul că şi în cazul actelor juridice unilaterale trebuie să fie respectate cerinţele de valabilitate ale oricărui act juridic (art. 1179 C. civ.), una dintre aceste cerinţe presupunând existenţa unui obiect determinat şi licit, condiţii în care era oricum necesar ca respectiva creanţă să existe. În argumentarea acestei critici recurentele fac ample trimiteri la doctrina pe care o consideră relevantă.

Cea de-a doua critică are în vedere aplicarea greşită de către instanţa de apel, în ceea ce priveşte recunoaşterea de datorie, a dispoziţiilor C. civ. privind cauza contractului (art. 1235-1239 C. civ.).

Subsumat acesteia, arată recurentele că, din analiza considerentelor deciziei, rezultă două concluzii criticabile ale instanţei de apel, respectiv că în cauză nu a existat fraudă la lege, iar recunoaşterea creanţei reprezintă un act juridic acauzal, astfel că cercetarea existenţei cauzei nu ar fi necesară. În plus, având în vedere că în actuala reglementare o cauză falsă este echivalentă cu o inexistentă, instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere lipsa cauzei.

Este indubitabil, susţin recurentele, că la încheierea contractului părţile au fost obligate să recunoască o creanţă constând în dividendele pe care o altă societate le datora intimatului C. şi tocmai din această împrejurare rezultă frauda la lege. Prin încheierea contractului au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 67 din Legea societăţilor nr. 31/1990, frauda la lege rezultând din faptul că nu se poate echivala voinţa societară cu o voinţă pur potestativă întrucât voinţa individuală a fiecărui asociat (a fortiori voinţa altei persoane, a altei entităţi) este diferită de voinţa societară - în speţă adunarea generală - unde aceasta se formează în condiţii de majoritate. Voinţa unui asociat de a primi dividende (cu atât mai puţin indirect, prin intermediul altor acte juridice) nu se va materializa exclusiv prin votul lui în cadrul adunării, ci prin votul majorităţii participanţilor, putându-se vorbi de o condiţie pur potestativă doar la societăţile unipersonale. Prin urmare, se arată, acordarea dividendelor către un asociat ar fi trebuit să fie făcută în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de Legea societăţilor, şi nu prin alte acte juridice încheiate între asociat şi societate, cu atât mai puţin prin acte juridice încheiate de asociat cu terţii.

Consideră recurentele că frauda la lege rezultă şi din faptul că, prin încheierea Contractului, părţile au urmărit eludarea dispoziţiilor fiscale în vigoare la data încheierii contractului (art. 12, 36, 67 din Codul fiscal anterior), din care rezultă că, independent de plata impozitului pe profit ce incumbă societăţii, repartizarea de dividende este, la rândul ei, supusă impunerii directe, asociaţii fiind obligaţi să suporte impozitul în cotele stabilite de lege.

De asemenea, se arată că frauda la lege rezultă din faptul că părţile au urmărit instituirea, pe cale ocolită, indirectă, a unei clauze leonine, astfel încât partea de câştig a intimatului, prin raportare la societatea S.C. E. S.R.L., să fie altfel decât proporţională cu contribuţia la pierderi (mai exact, un raport de 100% câştiguri şi 0% pierderi), în literatura de specialitate o astfel de clauză fiind considerată imorală.

In cadrul aceleiaşi critici, se susţine de către recurente nulitatea absolută a contractului încheiat, întrucât cauza acestuia era ilicită, fiind contrară ordinii publice.

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a redus în mod nepermis noţiunea de "ordine publică" la cea de "norme juridice imperative", concluzia instanţei fiind incorectă, din motiv ce legiuitorul nu foloseşte noţiunile în acelaşi sens, înţelegând să le separe. În nici un caz diminuarea fără cauză licită a patrimoniului unor societăţi nu ar putea să fie în acord cu interesul general.

Consideră recurentele, făcând trimitere la doctrină, că instanţa de apel a analizat dispoziţiile art. 1238 alin. (2) C. civ. în mod restrictiv, confundând conţinutul acestei norme cu cel al art. 11 C. civ.. Distincţia este, însă, evidentă, iar cele două nu se suprapun, pentru că, în temeiul art. 11 C. civ. pot fi anulate numai actele a căror cauză este contrară dispoziţiilor exprese care interesează ordinea publică şi morala, în timp ce, în temeiul art. 1238 alin. (2) C. civ., vor fi lovite de nulitate şi acele acte a căror cauză, deşi nu încalcă o dispoziţie legală determinată cu privire la ordinea publică ori bunele moravuri, este totuşi imorală.

Prin urmare, se susţine că se poate aprecia că se impunea constatarea nulităţii absolute a Contractului, cauza acestuia fiind ilicită, din moment ce contravenea flagrant ordinii publice (în sensul de a afecta activitatea unor societăţi constituite în acord cu interesul general).

În ceea ce priveşte greşita reţinere a caracterului acauzal al recunoaşterii de datorie, recurentele arata ca sunt abstracte actele juridice constatate prin titluri de valoare, adică înscrisurile care încorporează operaţiuni juridice. Însă este absurd să se susţină că operaţiunea juridică avută în vedere de părţi a constat în încheierea unui titlu de valoare, statuările instanţei fiind eronate.

Recurentele invocă si faptul că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze lipsa cauzei, având în vedere că intimatul nu a intenţionat niciun moment să acorde împrumutul promis.

În acest sens, se susţine, în primul rând, că şi în ipoteza în care s-ar considera că recunoaşterea de datorie este un act acauzal, acest lucru nu ar presupune lipsa cauzei, ci faptul că recunoaşterea de datorie nu ar putea fi cercetată pentru liceitatea sau moralitatea cauzei.

În al doilea rând, se arată că existenţa cauzei nu este sinonimă cu seriozitatea consimţământului, aceasta semnifică intenţia neechivocă de a se obliga juridic, pe când cauza semnifică miza, interesul asumării unei obligaţii. Aşadar, clauza presupune, invariabil, un efect juridic, iar beneficiul trebuie să fie "cuantificabil juridic", adică să poată fi verificat şi sancţionat juridic.

Prin urmare, având în vedere în special clauzele Memorandumului, în care părţile menţionează insistent că îşi asumă anumite obligaţii, concomitent cu acordarea de către intimatul C. a unui împrumut de 1.000.000 euro şi concomitent cu efectuarea transferului întregii sume împrumutate, şi ţinând cont de faptul că acesta nu a intenţionat niciun moment să acorde împrumutul promis, aspect ce rezultă indubitabil din modul de redactare a clauzei de la punctul 2.2 din Contract, recurentele susţin că obligaţiile pe care şi le-au asumat au fost lipsite de cauză, impunându-se anularea Contractului.

Cea de-a treia critică formulata de recurente vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1217 şi 1218 din C. civ., considerând, în mod eronat, că nu sunt întrunite condiţiile privind violenţa ca viciu de consimţământ.

Sub acest aspect, se arată că instanţa de apel a ignorat ceea ce este recunoscut în doctrină şi jurisprudenţă ca reprezentând "violenţa economică", raportându-se la această instituţie într-o manieră superficială, restrictivă, sens în care recurentele fac ample trimiteri la doctrină. Contrar afirmaţiilor instanţei de apel, în cauză erau întrunite toate cele trei condiţii ale violenţei economice (raportul de dependenţă între părţile contractante, partea aflată în poziţie dominantă să se folosească de poziţia dominantă, obţinerea unui avantaj excesiv), întreaga operaţiune juridică gravitând în jurul acordării împrumutului de 1.000.000 de euro către S.C. A. S.R.L., care resimţea o nevoie acută de lichidităţi. Practic, intimatul a beneficiat de tot emolumentul Contractului, fără executarea vreunei contraprestaţii.

Consideră recurentele că natura nelegitimă a ameninţării poate fi analizată fie prin prisma mijlocului utilizat - răul cu care este ameninţată victima violenţei - fie prin prisma scopului urmărit, chiar dacă mijlocul este legitim.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 1218 C. civ., referitor la starea de necesitate, recurentele consideră că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că nevoia presantă de bani nu ar putea să constituie o ipoteză de violenţă economică. Această ipoteză este reglementată de art. 1218 C. civ., din interpretarea căruia rezultă că starea de necesitate poate fi violenţă(viciu de consimţământ) sau, mai exact, un act similar violenţei numai dacă cealaltă parte a profitat, la încheierea actului, de această împrejurare.

Prin cea de a patra critică, se susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 206 C. civ., care reglementează principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.

Consideră recurentele că este inexactă statuarea instanţei de apel, potrivit căreia "contractul nu aduce atingere nici principiului specialităţii capacităţii de folosinţă pe motiv că societăţile s-ar fi obligat fără a fi primit niciun avantaj patrimonial", întrucât art. 206 alin. (2) C. civ. restrânge aplicarea acestui principiu doar la activitatea persoanelor juridice fără scop lucrativ. În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că acest element ar "conferi" validitate contractului încheiat între părţi, aducând ca argument în sensul valabilităţii actului juridic respectarea principiului menţionat.

În ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, recurentele critică faptul că instanţa a aplicat în mod eronat dispoziţiile referitoare la împrumutul de consumaţie, rezoluţiunea contractului şi dreptul la daune-interese (art. 2158 C. civ., art. 1279 C. civ., art. 1530 C. civ., art. 1549-1554 C. civ.).

În susţinerea acestei critici, se arată că instanţa de apel a statuat că "operaţiunea juridică a împrumutului cuprinsă în contractul în discuţie a fost rezoluţionată, astfel că toate menţiunile din cuprinsul contractului referitoare la împrumut au încetat să mai producă efecte juridice".

Consideră recurentele că afirmaţia instanţei conţine două erori fundamentale: în primul rând, nesocoteşte faptul că unul dintre caracterele juridice ale contractului de împrumut, în sensul avut în vedere de art. 2158 C. civ., este acela de a reprezenta un contract real, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, fiind necesară, pentru însăşi încheierea valabilă a contractului, şi tradiţiunea, deci predarea materială, efectivă a sumei de bani împrumutate, neputându-se susţine că toate menţiunile referitoare la împrumut au încetat să mai producă efecte, din moment ce un asemenea contract nu a fost niciodată valabil încheiat.

În aceste condiţii, arată recurentele, la data de 16 februarie 2013, între A. şi intimat a fost încheiată o promisiune de împrumut. Consecinţa logică a nerespectării obligaţiei de a încheia contractul de împrumut (prin plata sumei de 1.000.000 EUR în termen de 3 zile lucrătoare de la data autentificării), este aceea că "în principiu, promisiunea de împrumut se poate executa silit numai prin echivalent, adică prin obligarea promitentului la plata de daune-interese pentru neîncheierea contractului promis, în conformitate cu art. 1279 alin. (2) C. civ..

Apreciază recurentele că, în privinţa sancţiunilor incidente în ipoteza neîncheierii culpabile a contractului, art. 1279 C. civ. se completează cu dispoziţiile art. 1516 C. civ. care reglementează de o manieră completă drepturile creditorului în caz de neexecutare a obligaţiei (contractuale), cu reţinerea rezoluţiunii promisiunii. Arată că, prin neexecutarea culpabilă a obligaţiei intimatei de a transfera suma promisă, în termen de 3 zile lucrătoare de la încheierea contractului, a luat naştere în patrimoniul societăţii A. dreptul la daune-interese în temeiul art. 1279 alin. (2) C. civ., că fiind vorba despre o executare prin echivalent, stabilirea întinderii dreptului la daune-interese urmează să se facă în temeiul art. 1530 C. civ., aşa cum au solicitat reclamantele prin cererea de chemare în judecată.

În concluzie, pentru acordarea daunelor interese nu era necesar ca suma de 1.000.000 EUR să fi intrat efectiv în patrimoniul societăţii, aşa cum eronat au susţinut instanţele de fond, şi nici ca prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei să fie dovedit, din moment ce prejudiciul rezultă chiar din clauzele contractului, fiind suficient ca intimatul să nu-şi îndeplinească obligaţia de a acorda împrumutul.

O a doua fisură în raţionamentul instanţei de apel constă în faptul că a considerat contractul ca fiind "rezoluţionat de drept", aşadar desfiinţat şi nefiind apt de a mai produce efecte juridice, cu toate că A. nu a emis o declaraţie unilaterală de rezoluţiune, îndeplinirea acestei formalităţi fiind necesară chiar şi în ipoteza în care părţile stipulează un pact comisoriu, în condiţiile art. 1553 C. civ.. Apreciază recurentele că, în aceste condiţii, la momentul expirării termenului pentru virarea sumei de bani promise, societatea A., în calitate de creditor al promisiunii neexecutate, avea dreptul de opţiune (drept potestativ, discreţionar) între: a cere daune-interese pentru neexecutare, în condiţiile art. 1279 C. civ., ca formă de executare silită a obligaţiei prin echivalent, şi a formula declaraţia unilaterală de rezoluţiune a promisiunii de împrumut, solicitând, de asemenea, daune-interese, desfiinţând astfel contractul. Se arată că termenul în care societatea A. ar fi putut să opteze pentru formularea declaraţiei de rezoluţiune este menţionat de art. 1552 alin. (2) C. civ. care arată că "Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora", dar că, prin declanşarea imediată a executării silite a ipotecii constituite asupra celor trei imobile, intimatul C. a "aneantizat" practic opţiunea creditorului, încălcând dreptul de opţiune al acestuia, creând în acest fel un prejudiciu care nu ar putea fi în niciun fel negat, contrar celor reţinute de instanţa de apel. Chiar dacă în urma rezoluţiunii promisiunii de împrumut, clauzele referitoare la recunoaşterea de datorie continuau să producă efecte, din coroborarea clauzelor contractuale rezultă că intimatul avea dreptul să declanşeze executarea silită doar în contextul în care întreaga sumă datorată, respectiv 2.630.000 Euro nu era restituită la termen, ceea ce era prin ipoteză imposibil, din moment ce transferul sumei împrumutate nu mai avusese loc.

Intimatul - pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefundat, arătând că o mare parte dintre cele invocate în recurs sunt de fapt aspecte cu totul noi, nearătate în faţa instanţelor de fond, ceea ce încalcă art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., şi că celelalte critici invocate sunt neîntemeiate, solicitându-se menţinerea deciziei atacate şi obligarea recurentelor - reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentele-reclamante au formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea de şedinţă din data de 4 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică.

Analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate şi în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantele au solicitat, în principal, constatarea nulităţii Contractului de împrumut, recunoaştere de datorie şi garanţie ipotecară imobiliară, autentificat de către BNP D. şi Asociaţii sub nr. x/16.02.2013, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, invocând lipsa obiectului, în raport cu prevederile art. 1225 C. civ., vicierea cauzei, vicierea consimţământului şi încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.

Aşa cum concordant au reţinut ambele instanţe de fond, Contractul a cărui nulitate s-a solicitat a se constata a fost încheiat între apelantele-reclamante A. S.R.L. şi B. S.R.L., în calitate de debitori, şi intimatul-pârât C., în calitate de creditor, iar acest contract priveşte trei operaţiuni juridice incluse într-un unic instrumentum: acordarea unui împrumut de 1.000.000 euro către societatea apelantă-debitoare A. S.R.L.; recunoaşterea de către societăţile debitoare a unei datorii certe, lichide şi exigibile în cuantum de 1.630.000 euro faţă de creditorul-intimat; garantarea sumelor rezultate din contract cu o ipotecă imobiliară asupra nudei proprietăţi a imobilelor situate în Bucureşti, str. x 10-48, 50-118 şi 120-138.

Pornind de la această precizare a cadrului procesual şi a limitelor cererii de chemare în judecată, stabilite chiar de reclamant, se constată că recursul este nefondat, criticile formulate, care se subsumează doar parţial motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputând fi primite.

Astfel, o prima critică, formulată în legătură cu recunoaşterea de datorie, priveşte faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile C. civ. privind obiectul contractului, obiectul obligaţiei şi obiectul prestaţiei (art. 1225 -1231 C. civ.), stabilind că obiectul contractului există, în condiţiile în care recunoaşterea priveşte o creanţă inexistentă.

Aşa cum s-a arătat, prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au invocat inexistenţa obiectului contractului, în raport cu dispoziţiile art. 1225 C. civ., care definesc obiectul contractului ca reprezentând operaţiunea juridică convenită de părţi.

Or, în speţă, având în vedere ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale asupra cărora părţile au convenit şi chiar denumirea data actului atacat, instanţa de apel a reţinut în mod corect că cele trei operaţiuni juridice din conţinutul contractului a cărui nulitate s-a cerut a se constata, şi anume acordarea unui împrumut, recunoaşterea de datorie şi garantarea sumelor datorate cu o ipotecă imobiliară, se constituie în obiect al contractului şi sunt licite, căci niciuna dintre ele nu este prohibită de lege şi nu contravine ordinii publice şi bunelor moravuri.

Cât priveşte distincţia dintre obiectul contractului, obiectul obligaţiei, respectiv obiectul prestaţiei, pe care recurentele-reclamante o fac în contextul susţinerilor referitoare la inexistenţei creanţei recunoscute, Înalta Curte apreciază că recunoaşterea unei datorii, făcută printr-un act juridic unilateral expres al debitorului, nu implică repunerea în discuţie a caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei recunoscute, dacă condiţiile generale de validitate a actului juridic (capacitate, consimţământ, obiect, cauză) sunt îndeplinite.

De altfel, aşa cum arată şi intimatUL prin întâmpinare, în realitate, existenţa sau inexistenţa creanţei recunoscute, în cuantum de 1.630.000 euro, prezintă relevanţă în legătură cu cauza actului juridic, chestiune la care ne vom referi în cele ce succed, căci recunoaşterea de datorie a avut la bază mărturisirea recurentelor în sensul existenţei creanţei, făcută în cadrul unui ansamblu contractual complex prin care părţile au ales să tranzacţioneze.

Referitor la cea de-a doua critică a recurentelor, prin care se invocă greşita aplicare, în ceea ce priveşte recunoaşterea de datorie, a dispoziţiilor C. civ. privind cauza contractului (art. 1235-1239 C. civ.), se reţine că susţinerile din conţinutul recursului au în vedere mai multe aspecte: încheierea contractului cu încălcarea mai multor dispoziţii legale imperative (frauda la lege); cauza ilicită a recunoaşterii de datorie (contrară ordinii publice); lipsa intenţiei intimatului - pârât de a acorda împrumutul promis, faţă de care instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze lipsa cauzei recunoaşterii datorie (cauza falsă este echivalentă cu o cauză inexistentă), greşita reţinere a caracterului acauzal al recunoaşterii de datorie.

Potrivit art. 1235 C. civ., cauza contractului reprezintă motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Cerinţele de valabilitate a cauzei rezultă explicit din dispoziţiile art. 1236 C. civ., care stipulează ca aceasta trebuie să existe, să fie licită şi morală, din enumerarea legală lipsind cerinţa, dezvoltată în doctrina şi jurisprudenţa anterioare noului C. civ., ca aceasta să fie şi reală.

Doctrina si jurisprudenţa circumscriu lipsei cauzei ipoteza în care cauza este falsă, însă o cauză falsă presupune ca partea să se fi aflat într-o eroare esenţială asupra motivului care a determinat-o să încheie actul juridic.

În cauză, însă, nu numai că reclamantele nu au invocat faptul că s-ar fi aflat în eroare asupra existenţei creanţei, la momentul la care au recunoscut-o, dar, aşa cum s-a constatat chiar prin decizia atacată, în conformitate cu art. 1238 alin. (1) C. civ., "lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului", cerere cu care instanţa nu a fost învestită.

Pe de alta parte, prin hotărârea atacată s-a reţinut, pe baza probatoriului administrat, că nu rezultă lipsa cauzei valabile la încheierea contractului, fiind avut în vedere şi conţinutul Memorandumului semnat de părţi la data de 20.01.2013, în vederea încheierii Contractului de împrumut (1.000.000 euro), recunoaştere de datorie (1.630.000 euro) şi garantare.

De asemenea, referitor la susţinerile reclamantelor privind încercarea părţilor de fraudare a legii şi intenţia pârâtului de a-şi înşela asociaţii, prin hotărârea atacată, s-a reţinut că din conţinutul contractului nu se poate trage concluzia existentei fraudei la lege, iar demersurile efectuate pentru recuperarea creanţei nu pot fi calificate ca operaţiuni înşelătoare faţă de terţi si nu conduc la eludarea unor norme imperative. Totodată, împrejurarea că, în afara intimatului-pârât, ar mai fi existat şi alte persoane care au investit în proiectele derulate de societăţile din F. s-a apreciat a nu prezenta relevanţă în cauză, toate acele eventuale persoane fiind terţi faţă de relaţia contractuală derulată între intimatul-pârât şi respectivul grup de societăţi, iar cât priveşte pretinsa calitate de acţionar a intimatului-pârât în grupul de societăţi F., curtea de apel a considerat ca această calitate nu o exclude pe cea de creditor, iar din clauzele contractului în discuţie rezultă fără putinţă de tăgadă că el a fost încheiat prin prisma acestei din urmă calităţi a intimatului, frauda la lege nefiind dovedită. Deşi apelantele invocă faptul că prin încheierea contractului ar fi avut loc o "convertire" a calităţii intimatului-pârât din acţionar în creditor, Curtea a constat că o astfel de consecinţă nu rezultă din clauzele contractuale, iar frauda la lege chiar într-o astfel de ipoteză susţinută de apelante nu este dovedită.

Considerentele mai sus evocate relevă faptul că instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1239 C. civ., în conformitate cu care contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută, iar existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară, concluzionând, pe baza interpretării sistematice a clauzelor contractuale şi în urma analizei coroborate a probelor administrate, că prezumţia de valabilitate a cauzei nu a fost răsturnată de reclamante.

Or, o mare parte a aspectelor invocate de recurentele - reclamante subsumat celei de-a doua critici, are în vedere tocmai situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, solicitându-se, practic, ca, în urma reinterpretării probatoriului administrat, să se constate temeinicia afirmaţiilor acestora privind lipsa unei cauze valabile şi intenţia pârâtului de a-şi înşela asociaţii, ceea ce este contradicţie cu cerinţele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară.

Mai mult decât atât, în susţinerea criticilor referitoare la fraudarea legii şi cauza ilicită şi contrară ordinii publice a actului de recunoaştere de datorie, sunt aduse în discuţie aspecte noi, care nu au fost deduse judecăţii instanţelor de fond şi care tind la modificarea cauzei acţiunii direct în recurs, ceea ce este inadmisibil.

Astfel, încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 67 din Legea societăţilor nr. 31/1990, privind acordarea dividendelor, faptul că, prin încheierea Contractului, părţile ar fi urmărit eludarea dispoziţiilor fiscale în vigoare la data încheierii contractului (art. 12, 36, 67 din Codul fiscal anterior), din care rezultă că, independent de plata impozitului pe profit ce incumbă societăţii, repartizarea de dividende este supusă impunerii directe, ca şi faptul că părţile au urmărit instituirea, pe cale ocolită, indirectă, a unei clauze leonine în raport cu societatea E. S.R.L., se constituie în ample completări ale temeiurilor cererii de chemare în judecată, prin care reclamantele s-au limitat să afirme inexistenţa datoriei recunoscute şi intenţia intimatului C. de a spolia cele două societăţi, scoţând din patrimoniul acestora, printr-o executare silită prefigurată anticipat, unicul activ (imobilele situate în strada x nr. 10-48, 50-118,şi 120-138), astfel că au fost viciate atât obiectul şi cauza contractului, cât şi consimţământul reclamantelor.

În ceea ce priveşte caracterul "acauzal" al recunoaşterii de datorie, se impune precizarea că instanţa de apel nu a reţinut că recunoaşterea de datorie ar fi lipsită de cauză, ci a apreciat că recunoaşterea (creanţei) reprezintă un act unilateral abstract, care nu ar necesită cercetarea existenţei cauzei ei, în condiţiile în care mărturisirea debitorilor împiedica repunerea în discuţie a caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei (existenţa obiectului obligaţiei).

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1325 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale, ceea ce presupune aplicarea, mutatis mutandis, a regulilor contractului şi în cazul actului juridic unilateral, în lipsa unor dispoziţii derogatorii.

Aşadar, dreptul nostru civil consacră un sistem cauzal, al voinţei reale, în care manifestarea de voinţă produce efecte juridice numai dacă este susţinută de o cauză juridică.

În cazul actelor juridice unilaterale, cercetarea cauzei impune deseori apelul la elemente subiective, care nu se exprimă întotdeauna în mod neechivoc în plan material, obiectiv. Prin intermediul cauzei, condiţie de validitate a actului juridic, care preia elementele subiective ale voinţei, consimţământul, expresie a acestei voinţe, dobândeşte o anumită stabilitate obiectivă, cauza fiind definită în doctrină şi ca "principiul justificativ al oricărui consimţământ".

Curtea de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1235-1236 şi art. 1239 C. civ. şi a apreciat, contrar celor susţinute de apelante, că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă lipsa unei cauze valabile la încheierea contractului, aspect în legătură cu care a făcut trimitere la Memorandumul semnat de părţi la data de 20.01.2013, în vederea încheierii contractului a cărui nulitate s-a invocat în cauză, în conţinutul căruia s-a reţinut că "rezultă motivul care a determinat fiecare parte să încheie contractul: intimatul-pârât obţinea recunoaşterea creanţei sale de 1.630.000 RON şi garantarea rambursării acestei creanţe recunoscute şi a împrumutului ce urma a fi acordat (1.000.000 euro) prin constituirea unei ipoteci în favoarea sa, iar apelantele-reclamante, ca societăţi înfiinţate de companiile de tip holding de naţionalitate olandeză G. şi H., parte din grupul de companii F., obţineau din partea intimatului-pârât renunţarea la toate litigiile, cererile de orice fel şi măsurile asiguratorii începute/luate faţă de I., J., G., H., societăţile româneşti afiliate, persoane fizice acţionari (art. 5 din Memorandum), precum şi renunţarea la orice drept ar avea intimatul-pârât împotriva G., H., J., I., proprietarilor reali ai acţiunilor acestor societăţi,managerilor, administratorilor acestor societăţi sau a oricăror societăţi afiliate acestora (art. 6 din Memorandum)".

De asemenea, s-a reţinut că "apelantele-reclamante au optat pentru recunoaşterea creanţei, deşi aveau şi posibilitatea de a nu o recunoaşte. Semnând acordul contractual la data de 16.02.2013, apelantele-reclamante au primit (cel puţin) un nou termen de plată, alături de renunţarea creditorului la litigiile în curs sau viitoare. Prin urmare, chiar trecând peste faptul că profitarea de starea de necesitate la încheierea actului juridic ori inexistenţa cauzei actului juridic nu mai constituie, în concepţia Noului C. civ., motive de nulitate absolută, astfel cum au considerat apelantele-reclamante, ci de nulitate relativă, potrivit art. 1251 şi 1252 C. civ., nu există niciun motiv pentru a se considera că obligaţiile asumate de apelantele-debitori (de a plăti până la noul termen creanţa restanţă şi recunoscută a societăţilor afiliate din F. şi de a constitui garanţii - ipotecă imobiliară) nu au avut corespondent pozitiv în propriul patrimoniu, atât din perspectiva noii scadenţe a obligaţiei, cât şi prin evitarea cheltuielilor judiciare şi ridicarea sechestrelor."

Aşadar, cauza actului juridic a cărui nulitate s-a invocat a fost decelată de instanţă în raport cu efectele pe care acesta le produce şi cu probele, iar în ceea ce priveşte valabilitatea cauzei, s-a procedat la verificarea efectivă a susţinerilor reclamantelor, consideraţiile referitoare la lipsa necesităţii cercetării cauzei actului juridic unilateral abstract fiind enunţate în motivarea hotărârii cu caracter subsidiar sau alternativ, ceea ce legea nu interzice.

Cât priveşte faptul că recunoaşterea de datorie s-ar fi făcut numai în considerarea acordării împrumutului de către intimatul - pârât, s-a reţinut că aceste susţineri sunt contrazise în chiar conţinutul contractului, care prevede la art. 2.2 că desfiinţarea unuia dintre ele nu afectează valabilitatea celuilalt.

Prin urmare, nu poate fi reţinută critica recurentelor referitoare la nelegalitatea deciziei recurate pentru ignorarea de către instanţă a faptului că şi în cazul actelor juridice unilaterale trebuie să fie respectate cerinţele de valabilitate ale oricărui act juridic (art. 1179 C. civ.).

Trecând la examinarea criticii ce vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1217 şi 1218 din C. civ., considerându-se, în mod eronat, că nu sunt întrunite condiţiile violenţei, ca viciu de consimţământ, Înalta Curte observă că instanţa de apel nu s-a raportat la violenţa economică, căreia recurentele pretind că i-au fost supuse, într-o manieră superficială sau restrictivă, ci a surprins în mod corect cerinţa ca victima acestui tip particular de violenţă să creadă că încheierea actului juridic este singura modalitate pentru evitarea pericolului grav şi iminent cu care este ameninţată şi, prin urmare, nu exista alternativă la exprimarea consimţământului cu privire la operaţiunea în discuţie.

Or, în analiza aceastei cerinţe, instanţa de apel a reţinut că, în raporturile dintre profesionişti, opţiunea părţii pentru o soluţie tranzacţionabilă, în detrimentul soluţiei contencioase, poate avea la bază evaluarea avantajelor şi dezavantajelor, simpla dependenţă economică sau nevoie de orice fel în care se află partea mai slabă din punct de vedere economic, chiar în cazul în care ar fi reală, nefiind de natură să ducă la asimilarea acestei împrejurări violenţei.

De altfel, hotărârea instanţei de apel se întemeiază pe valorificarea unor aspecte de fapt rezultate din probele administrate, şi anume existenţa între părţi a unei negocieri a clauzelor contractuale o lungă perioadă de timp, contractul fiind încheiat la data de 16.02.2013, în termenii şi condiţiile prevăzute prin Memorandumul din 20.01.2013, împrejurarea că părţile au fost asistate de avocaţi pe parcursul derulării negocierilor, libera exprimare a consimţământului (prin intermediul administratorului) în faţa notarului public, pe baza tuturor acestor elemente reţinându-se că vicierea consimţământului nu a fost dovedită în speţă.

Aşa cum s-a arătat anterior, în cadrul căii extraordinare de atac a recursului nu se pot analiza critici de temeinicie, care excedează motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi care urmăresc stabilirea unei alte situaţii de fapt, din care, ulterior, să poată fi trase alte consecinţe juridice.

Recurentele - reclamante nu arată, concret, în ce a constat interpretarea sau aplicarea eronată a dispoziţiile art. 1217 din C. civ., limitându-se la a susţine că în cauză erau întrunite condiţiile pentru a se reţine existenţa violenţei economice, iar în ceea ce priveşte greşita aplicare a art. 1218 C. civ., Înalta Curte reţine că starea de necesitate, ca viciu de consimţământ, are în vedere că o persoană este constrânsă la încheierea unui act de o împrejurarea externă, obiectivă, neimputabilă, fiind corectă aprecierea că simpla dependenţă economică sau dificultate financiară a societăţii nu poate fi asimilată acesteia.

Prin cea de a patra critică, se susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 206 C. civ., care reglementează principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.

Însă, dincolo precizările de ordin teoretic şi doctrinar făcute de recurente, pretinsa restrângere a aplicării principiului la activitatea persoanelor fără scop lucrativ nu rezultă din hotărâre, în condiţiile în care prin decizia atacată s-a reţinut doar faptul că prin contractul dedus judecăţii "nu se aduce atingere nici principiului specialităţii capacităţii de folosinţă pe motiv că societăţile s-ar fi obligat fără a primi niciun avantaj patrimonial".

În ceea ce priveşte soluţia dată capătului subsidiar de cerere, recurentele critică faptul că instanţa a aplicat în mod eronat dispoziţiile referitoare la împrumutul de consumaţie, rezoluţiunea contractului şi dreptul la daune-interese (art. 2158 C. civ., art. 1279 C. civ., art. 1530 C. civ., art. 1549-1554 C. civ.).

Înalta Curte constată fondată critica recurentelor referitoare la faptul că, în conformitate cu prevederile art. 2158 alin. (1) C. civ., împrumutul de consumaţie este un contract real, care se încheie valabil la momentul tradiţiunii, contractul încheiat de părţile cauzei fiind doar o promisiune de împrumut.

Însă această eroare a instanţei de apel nu este de natură a conduce la o altă soluţie cu privire cererea reclamantelor de acordare a unor despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro, căci dezlegarea dată acestui capăt de cerere se întemeiază şi pe alte argumente juridice, care nu încalcă dispoziţiile legale indicate de recurente. Mai mult decât atât, natura acestei operaţiuni juridice din conţinutul Contractului autentificat de BNP D. şi Asociaţii sub nr. x/16.02.2013 nu a fost dedusă instanţei de apel spre soluţionare.

Astfel, deşi recurentele arată că doar ele ar fi avut prerogativa de a desfiinţa contractul sau de a cere rezoluţiunea acestuia, ceea ce nu s-a întâmplat, instanţa de apel a reţinut că părţile au reglementat în mod expres această situaţie, convenind, prin art. 2.2 din Contract, ca în ipoteza neacordării împrumutului în termenul de 3 zile de la autentificarea contractului acesta să fie considerat rezoluţionat de drept, fără nicio formalitate suplimentară, în ceea ce priveşte împrumutul, rămânând pe deplin aplicabile celelalte clauze.

Prin urmare, cum dreptul comun nu era aplicabil şi cum, în speţă, împrumutul de 1.000.000 euro nu a fost acordat în termenul convenit, operaţiunea juridică din conţinutul contractului în discuţie a fost rezoluţionată, astfel că toate menţiunile din contract referitoare la împrumut au încetat să mai producă efecte juridice.

Recurentele susţin că, prin neacordarea împrumutului către reclamante şi aplicarea clauzei 2.2 din Contract au suferit un prejudiciu evaluat chiar la suma ce ar fi trebuit împrumutată. Or, aşa cum s-a apreciat şi prin hotărârea atacată, nu se poate reţine că paguba suferită de acestea este echivalentă sumei de 1.000.000 euro, cât timp această sumă nu ar fi intrat definitiv în patrimoniul reclamantelor, fiind supusă restituirii.

Interpretând clauzele cuprinse în art. 11 şi art. 14.6, coroborat cu dispoziţiile art. 2.2, instanţa de apel a constatat că obligaţiile de plată ale reclamantelor - debitoare au constat, în final, doar în creanţa recunoscută de 1.630.000 euro plus dobânda de 6,3% pe an (art. 10.3), aceasta fiind obligaţia de plată rezultată din contract, iar limitarea la valoarea garanţiilor acordate a vizat obligaţiile de plată astfel cum acestea existau la momentul executării.

Având în vedere considerentele mai sus expuse şi constatând că prin criticile recurentelor - reclamante nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., vor fi obligate recurentele-reclamante la plata către intimatul-pârât C. a cheltuielilor de judecată în sumă de 38851,12 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1563 din 03 iulie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurentele-reclamante la plata către intimatul-pârât C. a cheltuielilor de judecată în sumă de 38851,12 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2020.