Nullity of post-auction rescission deed based on illicit cause and collusion to defraud auction purchaser

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistriţa la data de 26.08.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi S.C. D., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea absolută a actului notarial autentificat sub nr. x/11.08.2015 intitulat "Act de declarare a nulităţii actului de dare în plată autentificat sub nr. x/16.02.2012", privind imobilul spaţiu comercial situat în Bistriţa, str. x, înscris în Cartea funciară nr. x Bistriţa, nr. de Carte funciară vechi 5726/P/B, având nr. top xP/B pentru cauză ilicită; să dispună restabilirea situaţiei anterioare de CF în sensul înscrierii în CF a dreptului de proprietate a pârâţilor de rang 1 şi 2, B. şi C.; cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 17.09.2015 numitul E. a formulat în scris o cerere de intervenţie accesorie întemeiată pe prevederile art. 61-63 din C. proc. civ. în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi S.C. D., prin care a solicitat instanţei admiterea acţiunii introductive de instanţă şi a cererii de intervenţie accesorie astfel cum au fost formulate şi constatarea nulităţii actului de declarare a nulităţii actului de dare în plată autentificat sub nr. x/16.02.2012 de către BNP F., autentificat cu încheierea de autentificare nr. 2956 din data de 11.08.2015 emisă de SPN "F." prin notar public F.; cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 430/20.02.2017 a Judecătoriei Bistriţa a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Bistriţa, invocată de către pârâta D. şi pe cale de consecinţă s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D. în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr x/2015, iar prin sentinţa civilă nr. 523 din 17.10.2017 instanţa a respins excepţia lipsei de interes invocată de Societatea D., a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul E. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., Societatea D. şi H., în calitatea sa de administratorul judiciar, şi pe cale de consecinţă s-a constatat nulitatea absolută a actului notarial autentificat sub nr. x/11.08.2015 emis de SPN "F." prin notar public F. şi intitulat "Act de declarare a nulităţii actului de dare în plată autentificat sub nr. x/16.02.2012", şi privind imobilul situat în Bistriţa, str. x, înscris în Cartea funciară nr. x Bistriţa, nr. de Carte funciară vechi 5726/P/B, având nr. top xP/B, pentru cauză ilicită. S-a dispus restabilirea situaţiei anterioare în sensul reînscrierii în CF a dreptului de proprietate a pârâţilor B. şi C. şi s-au respins ca nedovedite capetele de cerere privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Instanţa de apel a reţinut că dreptul de proprietate al pârâţilor I. asupra întregului imobil situat în localitatea Bistriţa, str. x, jud. Bistriţa-Năsăsud, imobil înscris în CF nr. xP/B a loc. Bistriţa la A+1 topo xP/B, descris astfel: spaţiu comercial situat în scara B, constând din: magazin lactate de 98,70 mp cu două depozite de 21,0 şi 22,0 mp, hol secundar şi vestiar cu grup sanitar; magazin carne de 51,85 mp cu un depozit de 38,05 mp, hol secundar de acces şi vestiar cu grup sanitar, totul cu o arie desfăşurată de 286,65 mp şi o cotă de teren de 53/352 mp la care se adaugă părţile indivize comune a fost constituit prin actul de dare în plată încheiat la data de 16.02.2012 între aceşti pârâţi, în calitate de asociaţi şi administratori statutari ai D. pe de-o parte, şi D. pe de altă parte. La aceeaşi dată a fost constituită şi ipoteca asupra aceluiaşi imobil pentru garantarea împrumutului contractat de pârâţi cu intervenientul intimat E., iar ca urmare a neachitării împrumutului, imobilul a făcut obiectul executării silite în dosarul nr. x/2014 al SCPEJ J. şi a fost adjudecat de reclamantul intimat A. la data de 10.07.2015, la licitaţie publică, anterior încheierii la data de 11.08.2015 a convenţiei de anulare a actului de dare în plată a cărui nulitatea face obiectul prezentului dosar.

S-a mai reţinut şi că la data de 02.08.2016 administratorul judiciar al debitoarei S.C. D. a promovat în contradictoriu cu debitoarea şi cu asociaţii I. o acţiune având ca obiect anularea actului de dare în plată autentificat sub nr. x/16.02.2012, deşi anterior la data de 11.08.2015 între aceleaşi părţi fusese încheiată convenţia de anulare a actului de dare în plată. Din derularea cronologică a evenimentelor s-a constatat că acţiunea în anulare a fost introdusă de administratorul judiciar după adjudecarea bunului imobil la licitaţie publică. Din cuprinsul dosarului nr. x/2015 rezultă că judecătorului sindic nu i-au fost aduse la cunoştinţă nici existenţa convenţiei de anulare din 11.08.2015, nici adjudecarea bunului la licitaţie publică în cadrul unei executări silite, astfel încât adjudecatarul nu a fost parte în acea acţiune. În acest condiţii, s-a apreciat ca fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea prin care a fost anulat actul de dare în plată în procedura concursuală nefiindu-i opozabilă reclamantului intimat A..

A mai constatat intanţa de apel că atât convenţia de anulare a actului de dare în plată după vânzarea bunului la licitaţie publică cât şi promovarea acţiunii în anularea aceluiaşi act fără cooptarea adjudecatarului au fost realizate de pârâţi în conivenţă şi au avut ca unic scop desfiinţarea titlului de proprietate al pârâţilor I., cu consecinţa desfiinţării titlului adjudecatarului prin aplicarea frauduloasă în acest caz a principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

De asemenea, în condiţiile în care hotărârea judecătorească pronunţată de judecătorul sindic nu este opozabilă intimatului reclamant, în privinţa acestuia nu se poate reţine că actul a cărui anulare se solicită ar fi rămas fără obiect, sau că reclamantul intimat A. nu ar mai justifica vreun interes în promovarea acţiunii în constarea nulităţii actului juridic convenţional prin care a fost anulat actul de dare în plată.

S-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1236 alin. (2) şi art. 1237 din C. civ., ceea ce atrage sancţiunea prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 1238 alin. (2) din acelaşi cod, respectiv nulitatea absolută a contractului. Faţă de contextul reţinut, în care părţile cunoşteau fără urmă de îndoială derularea unei executări silite cu privire la imobil întrucât se realizase publicitatea în acest sens în condiţiile legii, instanţ de apel a concluzionat că la momentul încheierii convenţiei de anulare a actului de dare în plată toate părţile participante au avut reprezentarea scopului în care a fost încheiat contractul, cauza ilicită fiind comună.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au formulat recurs pârâţii B. şi C., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi în principal, să se procedeze la judecarea fondului, fără citarea părţilor, şi în urma judecării să se respingă acţiunea în anulare a actului de anulare a dării în plată, şi în subsidiar, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare se arată că este nefondată reţinerea instanţei de apel în sensul că atât convenţia de anulare a actului de dare în plată după vânzarea bunului la licitaţie publică, cât şi promovarea unei acţiuni în anularea aceluiaşi act, fără cooptarea adjudecatarului, ar fi fost realizate în conivenţă şi au avut ca unic scop desfiinţarea titlului de proprietate al recurenţilor I., cu consecinţa desfiinţării titlului adjudecatarului, prin aplicarea frauduloasă a principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial.

Susţin recurenţii că dimpotrivă, având în vedere situaţia litigioasă dintre părţi, rezultă că atât E., cât şi A., împreună cu executorul judecătoresc, au fost în conivenţă pentru punerea în stăpânire a bunurilor societăţii D., aceştia fiind informaţi de către recurentul B., mai înainte de adjudecarea la licitaţie a bunului imobil, cu privire la faptul că acesta este în proprietatea societăţii D.. Prin urmare, nu se pot reţine elementele unei fapte de natură frauduloasă în sarcina recurenţilor.

Cât priveşte hotărârea judecătoreasca pronunţată pentru anularea actelor dintre debitoarea S.C. D. şi B., se arată că a fost urmată procedura specială, astfel încât bunul respectiv să fie adus în patrimoniul societăţii debitoare, instanţa de apel ignorând dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 85/2014, în special ale alin. (4) al acestui articol, dispoziţiile cu caracter special prevalând dispoziţiilor de drept comun, aspect în funcţie de care ar fi trebuit analizată situaţia juridică şi conduita părţilor. Mai susţin recurenţii şi că, în mod implicit, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are obligaţia de stărui în aflarea adevărului, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi aplicarea corectă a legii.

O altă critică vizează faptul că s-a creat şi un precedent periculos pentru ordinea de drept, rezultat din nerecunoaşterea de către instanţa de judecată a unei hotărâri judecătoreşti. Astfel, consideră recurenţii că dacă un act a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă anterior soluţionării unui litigiu care pune în discuţie valabilitatea aceluiaşi act, actul nu mai poate fi anulat încă o dată prin cea de a doua hotărâre, întrucât s-ar înfrange principiul de drept al puterii de lucru judecat, iar remediu pentru prevenirea unei astfel de situaţii este oferit de legiuitor, prin evidenţierea împrejurărilor care pun capăt procesului în cuprinsul art. 243 din C. proc. civ., cât şi prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., dispoziţii ignorate de instanţa de apel.

Se mai invocă şi faptul că în cauză nu se poate reţine reau-credinţă şi nici nu a fost administrată vreo probă în acest sens, iar modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată este excesivă şi nici nu a fost analizată de instanţa de apel justificarea acestora.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Intimatul E. a formulat întâmpinare, solicitând în principal anularea recursului, având în vedere că motivele invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefundat.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul A. se solicită respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 21 februarie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din data de 19 aprilie 2019 a fost analizat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 8 noiembrie 2019 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul A., s-a admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen în vederea soluţionării acestuia, la 17 ianuarie 2020, cu citarea părţilor, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

În ce priveşte critica privind ignorarea dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 58/2014 de către instanţa de apel, critică ce poate fi analizată din perspectiva punctului 5 al art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceste norme de procedură nu sunt incidente în cauză.

Astfel, dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, invocate de recurenţi, reglementează un mecanism procedural specific vizând readucerea în averea debitorului a bunurilor înstrăinate de acesta în dauna creditorilor. Dispoziţiile legale prevăd posibilitatea pentru administratorul judiciar/lichidator de a formula acţiuni pentru anularea actelor sau operaţiunilor frauduloase, în funcţie de diverse categorii de acte, respectiv operaţiuni încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor săi, şi regimul juridic aplicabil în acest scop.

Acţiunea ce face obiectul prezentului dosar nu a fost formulată de administratorul judiciar al intimatei pârâte D., astfel că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile invocate de recurenţi.

Pe de altă parte, împrejurarea că în urma judecăţii desfăşurate într-o astfel de procedură specială, judecătorul sindic, prin sentinţa civilă nr. 625 din 2 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ar fi dispus anularea actului de transfer patrimonial numit "act de dare în plată", hotărâre de care instanţa de apel nu ar fi ţinut cont, nu este de natură să susţină o aşa zisă încălcare a dispoziţiilor legale speciale invocate de recurenţi, câtă vreme acestea nu sunt incidente în cauză, aşa cum s-a arătat deja, ci eventual o încălcare a dispoziţiilor ce reglementează puterea de lucru judecat.

În privinţa pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ. de către instanţa de apel, se constată că aceasta a fost invocată ca o consecinţă a încălcării dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 85/2014, text de lege în legătură cu care s-a reţinut deja că nu este incident în cauză, astfel că nu se pune nici problema încălcării art. 22 din această perspectivă.

Sub aspectul criticii vizând încălcarea puterii de lucru judecat de către instanţa de apel, critici subsumate aceluiaşi motiv de casare, recurenţii susţin încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., câtă vreme aceasta nu a ţinut cont de soluţia pronunţată prin sentinţa civilă nr. 625 din 2 noiembrie 2016, în dosarul nr. x/2015.

Instanţa de recurs constată însă că nici această critică nu este fondată. Astfel, este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, însă nu mai puţi adevărat este că, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 435 alin. (1) din acelaşi cod, hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 625 din 2 noiembrie 2016, pronunţată de judecătorul sindic în dosarul nr. x/2015, în care intimatul A. nu a fost parte, a fost analizată valabilitatea actului de dare în plată autentificat de BNP F. sub nr. x/16.02.2012 din perspectiva intereselor creditorilor debitoarei D., constatându-se fraudarea acestor interese prin scoaterea imobilului în cauză din patrimoniul debitoarei.

Prezenta acţiune are ca obiect cererea de constatare a nulităţii absolute a actului notarial autentificat sub nr. x/11.08.2015 şi intitulat "Act de declarare a nulităţii actului de dare în plată autentificat sub nr. x/16.02.2012", privind acelaşi imobil. Rezultă deci că în cauză, pe de-o parte, este analizată valabilitatea altui act decât cel ce a făcut obiectul cauzei în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 625 din 2 noiembrie 2016, iar pe de altă se pune problema fraudării intereselor unor terţi faţă de procedura insolvenţei debitoarei D..

Totodată, Curtea mai subliniază şi faptul că la baza constatării nulităţii actului de dare în plată prin sentinţa civilă nr. 625 din 2 noiembrie 2016 au stat alte motive decât cele invocate de recurenţi prin înscrisul intitulat "Act de declarare a nulităţii actului de dare în plată autentificat sub nr. x/16.02.2012", astfel că în mod corect s-a procedat la analiza distinctă a motivelor de nulitate invocate cu referire la acest din urmă act, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

În ce priveşte criticile referitoare la greşita reţinere de către instanţa de apel a existenţei unei conivenţe între recurenţi şi intimata D. prin administrator judiciar, respectiv greşita reţinere a relei credinţe în privinţa părţilor semnatare ale înscrisului intitulat "Act de declarare a nulităţii actului de dare în plată autentificat sub nr. x/16.02.2012", şi respectiv a părţilor din dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bistriţa Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea constată că practic se solicită reinterpretarea probatoriului administrat, cu consecinţa constatării netemeiniciei concluziilor instanţei de apel, ceea ce este însă în contradicţie cu cerinţele impuse de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară.

Tot critici de netemeinicie constituie şi susţinerile recurenţilor referitoare la faptul că ar fi excesive cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi în apel, astfel că nici acestea nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.

Aşa fiind, în speţă nu se confirmă niciunul dintre motivele de casare invocate de recurenţi, instanţa de apel dând o corectă eficienţă textelor legale, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa va obliga recurenţii să plătească intimatului-reclamant A. suma de 4.636,88 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, din care 4.000 RON onorariu de avocat şi 636,88 RON reprezentând cheltuieli de deplasare, potrivit înscrisurilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 195/2018 din 3 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenţii-pârâţi C. şi B. la plata sumei de 4636,88 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2020.