RCA insurance late payment penalties: accrual only from receipt of final judgment when damages are judicially determined

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 mai 2018 pe rolul Tribunalului Piatra Neamţ, sub număr de dosar x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. şi pe intervenientul forţat D., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata către reclamantul A. a sumei de 42.236,96 RON, cu titlu de daune materiale şi de 400.000 RON, cu titlu de daune morale precum şi la plata sumei de 200.000 RON reclamantei B., cu titlu de daune morale, precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, de la data de 22 august 2015.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192 şi 27 C. proc. pen., ale art. 1349, 1381 şi 1391 C. civ., ale art. 54 din Legea nr. 136/1995, precum şi prevederile art. 37, 38 şi 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Prin sentinţa nr. 1083/C din 19 decembrie 2018, Tribunalul Piatra Neamţ a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 40.000 RON, cu titlu de daune morale şi suma de 3.545,5 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 1 iunie 2016, până la plata efectivă a sumelor reprezentând debit principal.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamanta B. a sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 1 iunie 2016, până la plata efectivă a debitului principal.

A respins, ca nefondate, restul pretenţiilor solicitate de reclamanţi.

A obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant suma de 1.335,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei menţionate, au declarat apel pârâta C. S.A. şi reclamanţii A. şi B..

Prin apelul formulat, apelanta C. S.A. a solicitat schimbarea, în parte, a sentinţei în sensul respingerii capătului de cerere privind penalităţile de întârziere.

Prin decizia civilă nr. 630/2019 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1083 din 19 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2018.

A admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei anterior menţionate, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă C. S.A. şi cu intimatul-pârât D..

A schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 1083 din 19 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în sensul că a obligat pârâta să plătească intimatului-reclamant A. suma de 18.545 RON, cu titlul de daune materiale şi suma de 80.000 RON, cu titlul de daune morale şi intimatei-reclamante B. suma de 60.000 RON, cu titlul de daune morale. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 630/2019 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bacău.

În argumentarea cererii de recurs, sub un prim aspect, a criticat decizia atacată în ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale, susţinând că a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 50 pct. 2, lit. a) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform cărora cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerara, trebuie probate cu documente justificative.

Arătând că instanţa de fond a realizat o corectă interpretare a dispoziţiilor menţionate, întrucât a reţinut faptul că suma solicitată de reclamanţi, de 29.999,95 de RON, depăşeşte nivelul cheltuielilor rezonabile efectuate în aceste situaţii, a considerat că, în cauză, intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada prejudiciului pretins, sub aspectul existenţei şi întinderii sale, deoarece nu au făcut dovada ridicării monumentului funerar si achitării lucrării, ci au depus doar un simplu deviz-ofertă, fără a depune şi acte doveditoare - facturi, chitanţe etc.

Or, în opinia recurentei-pârâte, pentru justa stabilire a cuantumului acestor cheltuieli nu este suficientă simpla enumerare a cheltuielilor efectuate, fiind obligatorie dovedirea acestora cu documente fiscale (facturi, chitanţe, bonuri etc.), astfel că existenţa unui astfel de prejudiciu nu a fost dovedit.

A mai susţinut că imposibilitatea de conservare sau chiar neglijenţa nu pot fi asimilate imposibilităţii de preconstituire a înscrisurilor, fiind nelegală obligarea recurentei-pârâte la plata acestor sume.

Sub un al doilea aspect, a apreciat că decizia recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 37 alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform cărora:

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

A susţinut că, la data de 1 iunie 2016 - moment de la care recurenta-pârâtă a fost obligată la plata penalităţilor, daunele nu aveau caracter cert, întrucât nu erau individualizate şi cuantificate prin documente.

Ca atare, a considerat nelegală obligarea acesteia la plata penalităţilor începând cu data menţionată, din moment ce despăgubirile sunt rezultatul evaluării probatoriului prin hotărâre judecătorească, acesta fiind şi momentul la care prejudiciul a fost cuantificat.

A susţinut, în acest sens, că prejudiciul constituie premisa răspunderii, care generează un drept inform la reparaţie, iar prin pronunţarea hotărârii, dreptul abstract la reparaţie se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, expresie juridică a preţuirii în bani a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.

A invocat decizia nr. 538/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit că sancţiunea plăţii unor penalităţi de întârziere nu poate fi aplicată decât dacă există o culpă în întârzierea plăţii despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid şi exigibil.

A citat din decizia menţionată, în considerentele căreia s-a reţinut că:

"Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, context în care penalităţile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească."

În esenţă, recurenta-pârâtă a arătat că daunele au fost acordate prin hotărâre judecătorească, astfel încât, acestea sunt cuantificate şi reprezintă o creanţă certă doar de la data comunicării hotărârii definitive, acesta fiind şi momentul de la care trebuiau acordate în cauză penalităţile de întârziere.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, întrucât criticile invocate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În subsidiar, au considerat că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinic argumentată.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor invocate de intimaţii-reclamanţi şi admiterea recursului. Totodată, în opinia sa, deşi intimaţii-reclamanţi au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în realitate, apărările menţionate vizează excepţia nulităţii căii de atac.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 aprilie 2020 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 iulie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, a fost admis în principiu recursul fiind acordat termen pentru judecarea acestuia, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările formulate prin întâmpinare, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile recurentei nu susţin motivul prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. sub aspectul încălcării art. 50 alin. (2) lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Se constată că susţinerile recurentei vizând greşita stabilirea a cuantumului daunelor materiale acordate în raport de probatoriul administrat în cauză vizează aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanţei de recurs.

Se impune precizarea faptului că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind netemeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului (bonuri, chitanţe, facturi etc.).

Astfel, în condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază însă ca fiind fondate criticile recurentei conform cărora instanţa de prim control judiciar a pronunţat hotărârea cu încălcarea normelor de drept material referitoare la acordarea penalităţilor de întârziere, respectiv a dispoziţiilor art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014.

În esenţă, critica recurentei vizează soluţia privind acordarea penalităţilor de întârziere de la data de 01.06.2016 (trei luni de la data avizării), până la data plăţii efective a debitului principal.

Problema de drept privind acordarea penalităţilor de întârziere urmare a despăgubirii cuvenite reclamanţilor ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA ce a fost stabilită în cazul procesului pendite în sarcina pârâtei în calitate de asigurator, trebuie analizată prin raportare la Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel, se reţine că situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurator este reglementată de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014.

Conform art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza care consacră principiul acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei(teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II).

Or, în aplicarea textului legal anterior menţionat, nu se poate face abstracţie de efectele sentinţei definitive nr. 30/2018 pronunţate în cadrul dosarului penal nr. x/2017 al Judecătoriei Roman, hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte existenţa faptei şi persoana făptuitorului şi care a stabilit răspunderea asiguratului RCA D. pentru producerea accidentului, ceea ce înseamnă că penalităţile de 0,2 pe zi de întârziere sunt datorate de pârâtă după împlinirea termenului de 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive, având în vedere că numai în această ipoteză sunt îndeplinite cerinţele actului normativ - art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, care stabilesc că asigurătorul RCA poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în condiţiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice.

De altfel, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităţilor de întârziere anterior acestui moment.

Faţă de aceste considerente, în raport de care se constată că decizia recurată este nelegală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare sub acest aspect.

Pentru raţiunile înfăţişate, reţinând incidenţa motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 630/2019 din 23 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel, care urmează a avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 630/2019 din 23 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2021.