Currency risk clauses in CHF mortgage loans excluded from abusive clause control as transposing statutory nominalism principle

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 07.12.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. şi II., în contradictoriu cu pârâta S.C. JJ. S.A., au solicitat să se dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în moneda toxică), a prevederilor contractuale regăsite in Anexa 1 la pct. 5 cu conţinutul indicat în Anexat1 la pct. 5 clauze inserate în contractele de credit şi eliminarea acestora; obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către banca pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în Anexa 1 punctul 3 ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor; obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contactului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar, conform Anexei 1 punctul 4.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1465 din 11.05.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. şi II., în contradictoriu cu pârâta JJ. S.A.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia nr. 1010/A din 18 octombrie 2018, a admis apelul formulat de către apelanţii reclamanţi M., N., împotriva sentinţei civile nr. 1465/11.05.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata pârâtă JJ. S.A.; a anulat în parte sentinţa civilă apelată şi a luat act de renunţarea reclamanţilor M. şi N. la judecata cererii de chemare în judecată; a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanţii reclamanţi A., B., C., D., E., G., H., I., J., L., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. şi II., împotriva sentinţei civile nr. 1465/11.05.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata pârâtă JJ. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 1010/A din 18 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs C., D., I., J., K., R., S., V., W., CC., FF., GG., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, în mod nejustificat şi eronat, a considerat că este legală şi temeinică soluţia de respingere a capătului de cerere vizând stabilizarea sau îngheţarea cursului de schimb de la data semnării contractului de credit.

Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea art. 3 din Directiva 93/2013 pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune în cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.

Potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îi conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Având in vedere o asemenea situaţie de inferioritate, articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 prevede că, clauzele abuzive nu creează obligaţii pentru consumator.

Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu la momentul încheierii contractului.

Banca nu a respectat obligaţia de informare a clientului. Riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu recurenţii, aceştia neavând posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea contractului cu privire la riscurile încheierii acestuia în CHF, în condiţiile în care produsul contractual specific implică riscuri majore.

Obligaţia de informare este în acord şi cu dispoziţiile art. 6 din Legea 289/2004 şi Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. O astfel de obligaţie este instituită şi de Directiva 2008/48/CE. Banca avea obligaţia de a atrage atenţia clientului asupra pericolelor şi riscurilor unei operaţiuni determinate. Avea obligaţia de a explica riscurile implicate de un credit în moneda străină şi de a furniza informaţii legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract.

Recurenţii-reclamanţi consideră că între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, aceştia fiind singurii obligaţi să suporte riscul valutar, cu explicaţia concretă că deprecierea leului faţă de CHF a fost una extrem de ridicată.

Totodată, se susţine că, Banca cu rea-credinţă a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare şi nu au prezentat dezavantajele acestui produs.

Dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale. Banca a stipulat în convenţia cu împrumutaţii obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără vreo distincţie şi limitare a întinderii acestei obligaţii.

Aşadar, în cazul dublării valorii CHF în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate de părţi dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut întrucât nu doar împrumutul, dar şi dobânda şi comisioanele percepute pentru credit sunt plătite cu CHF la cursul de schimb de la momentul plăţii, se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat, în dauna consumatorului.

Art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, republicată, privind protecţia consumatorilor instituie explicit dreptul consumatorilor de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate.

Art. 8 din Codul consumului obligă agenţii economici să pună pe piaţă numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise, sau declarate, să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii şi să nu folosească practici comerciale abuzive. Mai mult, art. 27 lit. a) din aceeaşi lege prevede dreptul consumatorilor de a fi protejaţi împotriva riscului de a li se presta un serviciu care ar putea să le aducă atingere drepturilor şi intereselor legitime, iar lit. b) prevede dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor.

Conform criteriilor stabilite de C.J.U.E., o clauză potenţial abuzivă trebuie analizată în lumina Directivei nr. 93/13/CEE prin prisma criteriilor echilibrului, bunei-credinţe şi transparenţei.

Art. 970 C. civ. din 1864, obligă cumulativ la respectarea unei îndatoriri substanţiale de bună-credinţă în executarea contractelor dar şi la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei după natura sa. Această îndatorire tradiţională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 şi de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (devenit art. 79 în urma republicării din 2008), care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existenţa unui echilibru între drepturile şi obligaţiile consumatorului şi ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune.

Recurenţii-reclamanţi susţin că, creditul a fost virat în contul de CHF, reconfigurat concomitent de debitor în euro (moneda de plata negociată pentru vânzare) şi RON utilizarea creditului potrivit destinaţiei negociate fiind euro.

În opinia recurenţilor-reclamanţi moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar este şi contrară bunei credinţe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o alta monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită şi fără ca acest risc să-i fi fost devoalat explicit şi negociat, fiind încălcată astfel şi obligaţia de informare. împrumutatul nu a avut efectiv la dispoziţie un împrumut exprimat în CHF.

Recurenţii-reclamanţi susţin că, nu au avut libertatea de a decide în ce condiţii se poate face schimbul valutar, nu au putut dispune liber de valoarea exprimată în CHF, iar viramentul, schimbul trebuiau autorizate şi realizate strict prin intermediul împrumutătorului la paritatea pe care o agrea această entitate. Implicit costurile aferente acestei operaţiuni nu fost impuse de finanţator, împrumutatul neavând control ori dreptul de a face opoziţii cu privire la acestea.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi susţin că, francul elveţian a fost utilizat ca o monedă de substituţie, exclusiv pentru conservarea/sporirea valorii economice a contractului şi nu ca monedă de creditare, apreciind că sunt în prezenţa unui mecanism juridic care este utilizat pentru menţinerea/sporirea valorii contractului în care părţile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului şi convin că la momentul plăţii, cursul care a fost avut în vedere la data acordării creditului va fi modificat.

Or, susţin recurenţii reclamanţi, acest mecanism nu reprezintă o aplicaţie a nominalismului, ci reprezintă doar o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului care, deşi trebuia sa acorde cu titlu de credit o altă monedă s-a protejat exclusiv pe sine, conservând/valorizându-şi practic creanţa(cu intenţia de a o spori în viitor) prin raportarea acesteia la francul elveţian, cu consecinţa transferării exclusive şi nenegociate a riscului valutar, în sarcina consumatorului.

Prezumţia relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară (art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000). Nici anterior şi nici în momentul încheierii contractului de credit, între părţi nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, reclamanţii nu au fost niciodată informaţi complet, corect şi precis de pârâta, în calitatea sa de profesionist sofisticat din domeniul financiar-bancar, înainte de încheierea contractului de credit, asupra posibilităţii creşterii cursului CHF aplicabil ratelor lunare cu peste 100% în câţiva ani şi asupra posibilităţii înregistrării unor pierderi semnificative, deşi aceste aspecte erau cunoscute profesioniştilor în privinţa monedelor de refugiu cum e francul elveţian. Singurul reper oferit în mod efectiv a fost cursul B.N.R. RON/1 CHF de la data încheierii contractului de credit.

Produsul « credit in CHF » era prezentat într-o maniera cert înşelătoare, înfrumuseţată, încât consumatorul să opteze pentru acest produs, în detrimentul creditelor în RON sau Euro. Mai mult, creditul în CHF era monetizat ca singura opţiune în cazul în care ratingul clientului îl descalifica pentru credite în RON sau Euro pentru care se stabiliseră limite de îndatorare în raport de veniturile lunare ale clientului. Printr-o manipulare grosolană a regulilor legale si a statisticii, banca făcea ca acei clienţi care nu se calificau pentru credite în RON sau Euro, să se califice pentru creditul in CHF. Dacă a existat o « alegere » a creditului în CHF, atunci o astfel de "alegere" nu a aparţinut clientului, ci băncii. Banca nu a probat în faţa instanţei de judecată faptul că a propus recurenţilor şi alte oferte de creditare în alt valută decât CHF.

Prin urmare au fost influenţate deciziile de însuşire a acestui credit în CHF prin neprezentarea de către Banca în piaţa a unor posibilităţi negative legate de eventualitatea unor probleme la rambursarea acestui credit (creşteri ale cursului valutar chiar si peste 100%, creşteri ale dobânzilor, scăderi semnificative ale veniturilor) care au determinat reclamanţii să adopte decizii pe care altfel nu le-ar fi luat.

Această conduită reprezintă o practică comercială incorectă a operatorului economic în raport cu consumatorul, interzisă şi sancţionată prin Legea 363/2007 având in vedere faptul că orice consumator aşteaptă din partea operatorului care îi oferă servicii de creditare, ca acesta să îi ofere toate diligentele prin competenţă şi prin oferirea tuturor informaţiilor necesare, astfel încât consumatorul să poată face o alegere raţională şi în cunoştinţa de cauză raportat la nevoile şi puterile sale de rambursare a datoriei.

Solidarismul contractual este principiul care impune ce trebuie să fie contractul şi, în acest scop, este dotat cu o funcţie corectivă. El guvernează atât conţinutul contractului cât şi comportamentul părţilor contractante. In baza argumentului potrivit căruia echitatea reprezintă o clauză implicită în contract, mai ales în cazul contractelor încheiate pe lungă durată sau cu executare succesivă, ari 970 alin. (2) din C. civ. din 1864 poate constitui un al doilea fundament al teoriei solidarismului contractual.

Libertatea contractuală îşi găseşte limita în legătura de solidaritate dintre părţile contractuale, în temeiul căreia flecare parte trebuie să-şi asume sarcina de a realiza interesul din contract al celeilalte părţi. Or, interesul împrumutatului nu este numai acela de a-şi asigura la un anumit moment pentru un anumit interval, lichidităţile pretinse prin convenţie, ci şi acela de a-şi asuma în condiţii de transparentă costul împrumutului. Cu alte cuvinte, interesul împrumutatului este acela de a-şi da consimţământul în cunoştinţă de cauză, că produsul de creditare care face obiectul contractului corespunde aşteptărilor sale şi că angajamentul asumat nu este disproporţionat în raport cu bunurile şi veniturile sale.

Imposibilitatea împrumutatului de a aprecia, evalua avantajele şi inconvenientele care pot rezulta din contract echivalează implicit cu imposibilitatea finanţatorului de a estima la data încheierii convenţiei dacă este sau nu în măsură să realizeze la rându-i interesul partenerului său contractual.

De aceea, singura dispoziţie care se bucură de previzibilitate, claritate şi care corespunde exigenţelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu buna credinţă a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF- LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

Debitorii nu îndeplineau condiţiile de creditare pentru suma pe care ar trebui să o restituie luând în calcul cursul de schimb majorat cu un procent de 110%. Clauza abuzivă incriminată supune debitorul obligaţiei de restituire a împrumutului în imposibilitatea îndeplinirii obligaţiei asumate acesta devenind excesiv de oneroasă. De aceea se justifică restabilirea echilibrului prin adaptarea contractului în scopul înlăturării efectelor nocive generate de instituirea acestora. Din maniera în care a ales să structureze ofertele, din maniera defectuoasă a informării consumatorului rezultă indubitabil faptul că profesionistul a acceptat/urmărit crearea premiselor favorabile perturbării raportului dintre prestaţiile părţilor.

Era extrem de clar profesionistului faptul că fluctuaţia cursului poate înregistra creşteri substanţiale pe parcursul derulării contractului. Finanţatorul a acceptat/urmărit şi era conştient ca evenimentul generator al dezechilibrului contractual se poate produce, l-a asumat în tăcere aşezându-1 drept fapt generator al profitului pe care urma să-1 realizeze. Cu alte cuvinte finanţatorul era informat şi a mizat pe faptul că obligaţia pecuniară exprimată în CHF va fi perturbată în viitor prin intervenirea unei situaţii strict economice, financiare generată de fluctuaţia majoră a cursului valutar care va bulversa economia contractului în favoarea sa. în contextul neinformării consumatorului cu privire la vulnerabilitatea monedei acesta a pus consumatorul în imposibilitatea prospectării viitorului, din perspectiva urmăririi propriilor interese.

Creditele imobiliare destinate publicului larg erau recent lansate pe piaţă, iar consumatorul român obişnuit nu avea exerciţiul decelării între particularităţile diverselor monede străine folosite ca monede de referinţă.

Se insistă în mod obsesiv şi nejustificat asupra riscurilor asumate prin contractarea creditului în franci elveţieni. In contextul istoric şi social al epocii la care s-a realizat creditarea era imposibil pentru consumatorul având calităţile medii ale unui om cu diligentă şi vigilenţă normale să sesizeze la momentul încheierii contractului efectul nefast al deciziei de a asuma creditul în franci elveţieni. Prin urmare, apărările legate de caracterul notorietate al volatilităţii monedei în care s-a contractat nu poate fi opus cu succes în circumstanţele cauzei. Intre statutul de profesionist al finanţatorului şi amatorismul consumatorului (raportat la standardele bonus pater familias) nu se ponte pune semnul egalităţii. Cu alte cuvinte, ceea ce era evident pentru împrumutător nu era deloc predictibil pentru consumator. De asemenea, epoca încheierii contractului este extrem de relevantă în economia cauzei. Intervalul 2007-2008 a constituit apogeul tranzacţiilor imobiliare. In perioada respectivă acordarea creditelor ipotecare a luat o turnură fulminantă, produsul de creditare în franci elveţieni fusese lansat recent şi nu era uzual pentru economiile avansate si tradiţionale, tranzacţiile imobiliare se realizau cu rapiditate. Starea generală a mediului economico-social, caracterizat de avântul pe care l-a înregistrai creditarea populaţiei, a avut un rol decisiv şi a facilitat perfectarea acestuia De aceea nu se poate vorbi de asumarea conştientă şi independentă a riscurilor ori de neglijarea de către împrumutat a efectelor păgubitoare generate de o eventuală fluctuaţie monetară. în contextul neinformării corecte a consumatorului nu se poate susţine în mod legitim faptul că riscul major intervenit (fluctuaţia valutară)

decurge din natura contractului. Finanţatorul a avut însă "diligenta" de a conserva şi evidenţia creditul acordat în evidenţele sale, în altă monedă decât cea în care împrumutul a fost denominat. Apărările formulate pe acest palier de către consumator nu au fost în nici un fel combătute.

Sub apanajul nominalismului monetar nu poate fi tolerat dezechilibrul contractual generat de fluctuaţia monedei în care s-a generat creditul, fluctuaţie care conduce la împovărarea excesivă a obligaţiei de restituire, la ruina debitorului si chiar pierderea locuinţei familiale contrar deciziilor CEDO in materie de protecţie a dreptului la locuinţa a debitorului, drept care face parte, de altfel, si din Carta drepturilor fundamentale.

Dublarea obligaţiei de restituire a capitalului cu dobânzile aferente, poate constitui un impediment insurmontabil al executării acesteia fiind injustă, nelegitimă. Circumstanţele cauzei impun asigurarea stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actul juridic contestat în modalitatea evocată, care este nu numai utila, dar şi morală, justă, echitabilă. Valorizarea judiciară a obligaţiei împrumutatului nu contravine principiului nominalismului monetar care, de altfel, nu are un caracter absolut. Caracterul non-absolutist al principiului permite ca nominalismul să fie surmontat/substituit de soluţia reinstaurării normalităţii, acea normalitate ca stare firească, naturală acceptată de părţi la momentul încheierii contractului deoarece prin implementarea acestui remediu mai poate fi asigurată eficacitatea contractului privit ca instrument economic.

Nu este nici raţional nici echitabil ori moral ca din jocul fluctuaţiei monetare cu privire la care consumatorul nu a fost corect informat, valoarea prestaţiei sale să fie dublată, triplată în timp ce starea economică avută în vedere pentru determinarea eligibilităţii consumatorului a rămas neschimbată. Neexecutarea culpabilă, dolosivă a obligaţiei de informare justifică externalizarea suportării riscului valutar din patrimoniul consumatorului şi transferarea sa către finanţator.

Imprumutătorul avea obligaţia de a se abţine de la producerea prejudiciului, buna-credinţă a băncii trebuie să transpară atât in manifestări negative, constând în abstenţiune cât şi manifestări active ce presupun un anume comportament, de natura celui anterior evocat. De aceea în economia cauzei se poate reţine că există îndatorirea de colaborare tradusă prin îndeplinirea obligaţiilor de informare în etapa precontractuală dar şi obligaţia de facilitare a executării contractului de către împrumutător. Facilitarea executării presupune în contextul actual concesia în vederea reinstaurării echilibrului contractual existent la data încheierii convenţiei, măsura asigurând refacerea proporţionalităţii prestaţiilor.

In raport de apărările punctuale evocate în cauză de către bancă, obligarea împrumutătorului la o eventuală renegociere, pe temeiul obligaţiei de cooperare ce-i incumbă, ar fi lipsită de finalitate.

Prin impunerea ulterioară a obligaţiei de renegociere şi redirecţionarea voinţei părţilor în scopul reamenajării contractului ca obligaţie "de mijloace" şi nu "de rezultat", în contextul în care au existat anterior negocieri nefructuoase ar fi anihilată însăşi raţiunea declanşării litigiului, procesul fiind golit de conţinut chiar cu concursul organului jurisdicţional.

De altfel, retrimiterea părţilor la negocieri fără stabilirea unor marje, fără perspectiva concretă a unei sancţiuni în caz de eşec culpabil constituie un obiectiv ilariant, din perspectiva necesităţii predictibile a iniţierii unui nou proces, pentru a sancţiona o eventuală conduită a părţii mai puternică economic de tergiversare a discuţiilor, de respingere a sugestiilor şi propunerilor primite de la consumator.

In consecinţă "intervenţia" instanţei, cu scopul corectării/înlăturării împrejurărilor abuzive, ilicite în procedura de declarare a clauzelor litigiu drept abuzive, trebuie să aibă prevalentă în vederea prezervării dreptului la un proces echitabil, a salvgardării prompte a fiinţei contractului.

Refacerea echilibrului contractual perturbat drastic prin activarea efectelor specifice unei clauze abuzive face necesară plasarea prestaţilor în trecut când aspectul cantitativ s-a raportat ia un alt curs valutar. Astfel modificarea valorii prestaţiilor va ţine cont de proporţia iniţială a acestora,

Cu privire la aplicabilitatea Cauzei C-186/16, Andriciuc si alţii vs. Banca Românească, în ceea ce priveşte susţinerile Băncii cu privire la nivelul informaţiilor pe care trebuiau sa le ofere, recurenţii solicită să se observe faptul că CJUE a statuat că instituţiile financiare trebuiau să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţa de cauză. Astfel, aceste informaţii trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci şi impactul pe care fluctuaţiile cursului de schimb valutar si o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului. Cerinţa potrivit căreia o clauza contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil impune şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se refera clauză respectivă.

Contractul trebuie de asemenea să evidenţieze relaţia dintre acest mecanism si cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise si inteligibile, consecinţele economice care rezultă în ceea ce priveşte. Această chestiune trebuie examinată de instanţa română având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut. Curtea subliniază că, în ipoteza în care instituţia bancară nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii şi, în consecinţă, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu, revine instanţei naţionale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibilă nerespectare de către bancă a cerinţei de bună-credinţă şi, pe de altă parte existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între părţile contractului.

Această evaluare trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului în discuţie şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele băncii în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină

Consideră recurenţii că, în ce priveşte posibilitatea ca instanţele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a CJUE, cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil. Această problemă a fost tranşată în jurisprudenţa CJUE, jurisprudenţa ce este obligatorie pentru instanţele din România.

Astfel, în cauza C-484/08 se arată că:

"dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Mai mult, în cauza C-241/98, CJUE a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte, un interes public că aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele.

Ca atare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanţele nu au doar dreptul, ci au, chiar, această obligaţie. Instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit, ca soluţia tribunalului este corectă şi legală, după cum urmează: având în vedere că prevederile ce reglementează riscul valutar reflecta un act cu putere de lege, care este obligatoriu acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 si respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecţie cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze, pe cale de consecinţă nu se poate examina dacă respectiva clauză a fost inserată fără a respecta obligaţia de informare, consiliere şi avertizare a consumatorului în legătură cu riscul contractării unui credit în CHF. în acest context, trebuie analizat ce înseamnă sintagma redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil, dar această analiză trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislaţiei speciale, privind protecţia consumatorului.

Limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie ţinut seama de faptul că ele nu au fost negociate, aşa după cum s-a arătat mai sus, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamanţi în legătură cu conţinutul contractului şi că le-a lăsat timp de analiză şi gândire nu înseamnă că a şi negociat aceste clauze cu reclamanţii.

Instanţa nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind restituirea împrumutului în aceeaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea acestui contract, în ce priveşte clauza respectivă.

Cu privire la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumatori, se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu, pentru efectuarea plăţilor in temeiul convenţiei încheiate, la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus către reclamanţi.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar recurenţii nu am avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să ne permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor, întrucât hipervalorizarea CHF- ului deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel ca executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra reclamanţilor împrumutaţi a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale, valorizarea accelerată a CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor întrucât aceştia nu au cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.

In primul rând, pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie să fie prevăzută în contract, adică sa reproducă fidel sau măcar să reflecte regula din actul normativ. Este, deci, necesară condiţia minimală ca respectiva clauză să fie inserată în contract, adică să existe în forma materială, scrisă, nefiind suficientă confuzia sau vaga similaritate cu o regula dintr-un act normativ oarecare. Echivocul, caracterul vag al unei clauze contractuale sunt, în ele însele, motive ale unei prezumţii de caracter abuziv al unor clauze contractuale,

Unele contracte nici măcar nu sunt redactate în forma materială sau, dacă există o oarecare formă scrisă a acestora, multe aspecte esenţiale ale raporturilor juridice dintre părţi sunt lăsate "pe seama'" normelor supletive, care completează lacunele contractului, fie automat, fie prin trimiteri generice, imprecise, la "dreptul comun". In astfel de situaţii, nu este întrunită condiţia legală a exceptării de la analiza caracterului abuziv, adică, inserarea in contract a clauzei respective. O regulă supletivă din acte normative sau o trimitere imprecisa la dreptul comun nu echivalează cu sintagma "clauză prevăzută în contract in temeiul altor acte normative".

Referitor la teoria impreviziunii şi la Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale menţionate şi de către instanţa de apel în cuprinsul motivării hotărârii, recurenţii menţionează că impreviziunea intervine când în executarea contractului a apărut un eveniment excepţional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părţi la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Se învederează instanţei faptul că, Curtea Constituţională a României consideră că impreviziunea este ca un echilibru între forţa obligatorie a contractului de credit şi executarea cu bună credinţă a acestuia de către client. Pornind de la instituţia impreviziunii, se constată că aceasta nu poate opera în baza legii şi trebuie ca instanţa de judecata sa verifice condiţiile impreviziunii.

Inclusiv CCR apreciază în întreaga motivare că scopul legii în cele din urmă este acela de echilibrare a riscurilor contractuale, potrivit expunerii de motive a legii, adoptarea acesteia a fost determinată de ideea de echitate şi împărţirea riscurilor contractuale în executarea contractului de credit.

Impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice si juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

Curtea Constituţionala propune ca varianta înaintea instanţei de judecata, renegocierea contractului, ceea ce deschide oportunitatea inserării cu şanse mari de acceptare, a metodei de negociere. In consecinţă, Curtea Constituţionala a României reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.

Deşi considerată prin decizia CCR, ca neconstituţională, sintagma "şi prin devalorizarea imobilelor", aceeaşi decizie nu interzice instanţelor de judecată ce au sarcina să constate impreviziunea, să analizeze dacă si prin această devalorizare impreviziunea poate si trebuie aplicată.

În concret, în temeiul principiului nominalismului, recurenţii-reclamanţi ne-am obligat să restituim împrumutul acordat de bancă, în aceeaşi monedă în care a fost acordat acest împrumut, respectiv CHF.

Este evident, pentru orice persoana cu pregătire medie, că există un risc valutar pe care trebuie să şi-l asume, la încheierea unui astfel de contract, în condiţiile în care veniturile împrumutaţilor sunt în altă monedă decât cea a contractului. Se poate constata foarte uşor faptul că, faţă de nivelul cursului valutar de la data contractării, în prezent, cursul valutar este dublu sau chiar mai mult. Această hiper-valorizare a monedei elveţiene a generat un risc supra-adăugat riscului asumat de către consumator, care s-a dovedit excesiv de greu de suportat, pentru acesta.

Pentru aceste motive recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 7 noiembrie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 5 martie 2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, iar ulterior prin încheierea din 28 mai 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Urmare a soluţionării cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, judecata recursului a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului de recurs invocat recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, în mod nejustificat şi eronat, a considerat că este legală şi temeinică soluţia de respingere a capătului de cerere vizând stabilizarea sau îngheţarea cursului de schimb de la data semnării contractului de credit.

Înalta Curte, constată că soluţia instanţei de apel este motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., că nu există contradictorialitate între motive sau între motive şi dispozitiv şi nu a fost motivată pe motive străine de natura pricinii, astfel încât nu există temei pentru atragerea efectelor motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor motivelor de nulitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamanţi, cu respectarea succesiunii etapelor analizării conformităţii unei clauze contractuale dintre profesionist şi consumator în lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluţionarea apelului în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a expus, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Legea nr. 193/2000, ale Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de nelegalitate invocat, respectiv greşita interpretare a prevederilor legale, raportat la incidenţa art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 1 alin.,(2) din Directiva 93/13 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că se impun anumite precizări preliminare.

Contractele de credite ipotecare în discuţie, ale căror clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, au fost încheiate, sub imperiul aplicabilităţii prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi a C. civ. de la 1864.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative sus-arătate, din domeniul protecţiei consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se pretinde că au fost greşit interpretate şi aplicate de către instanţa de apel, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive.

Astfel, Legea nr. 193/2000 este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acguis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării.

Aşadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreţionară a judecătorului naţional şi riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul şi domeniul de aplicare al unei anumite noţiuni cuprinse în cadrul unei dispoziţii de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme şi cel al egalităţii impun ca respectiva noţiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, Hotărârea Fish Legal şi Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiţii, se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil, aşa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecăţii.

Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Or, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Taransilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35).

În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziţii de drept unional, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, relative la greşita aplicare a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 sau a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecăţii şi, prin urmare, nu se impune a fi analizate. Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt recurenţii, întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nici o dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutaţilor este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţilor din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatelor şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării împrumutaţilor să restituie suma arătată în contract.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Întreaga argumentare a recurenţilor privind aplicarea greşită a normelor de drept materiale referitoare la impreviziunea contractuală, respectiv a Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, va fi înlăturată.

În primul rând, considerentele în care Curtea Constituţională a dat dezlegări referitoare la principiul nominalismului monetar şi teoriei impreviziunii prin decizia nr. 623/2016 sunt integrate în decizia nr. 62/2017, pronunţată tot de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legii pentru completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, exempli gratia în paragrafele 45-50 ale deciziei nr. 62/2017, ca atare această corelare făcută chiar de instanţa de contencios constituţional este obligatorie, neputând fi contrazisă.

În al doilea rând, incidenţa deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale este de domeniul evidenţei în cauza de faţă (ea însăşi grefată pe un contract de credit încheiat de o instituţie bancară cu un consumator), chiar dacă vizează o problematică dezvoltată pe tărâmul Legii nr. 77/2017, întrucât şi acest act normativ are adresabilitate către raporturile juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, potrivit art. 1 alin. (1) din lege.

Ca urmare, toate argumentele aduse de instanţa de apel şi întemeiate pe dezlegările date de instanţa de contencios constituţional prin deciziile deja evocate sunt judicioase.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că în privinţa hotărârii atacate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii GG., FF., J., I., V., W., C., D., CC., S. şi R. împotriva deciziei civile nr. 2010 A din 18 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii GG., FF., J., I., V., W., C., D., CC., S. şi R. împotriva deciziei civile nr. 2010 A din 18 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2021.