Exclusion of supplementary national law clauses from EU Unfair Contract Terms Directive scope in foreign currency credit agreements
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court dismissed the plaintiff’s appeal in cassation, upholding the Court of Appeal’s decision which dismissed the action in its entirety, thereby rejecting the consumer's claims regarding the nullity of foreign currency loan clauses. The dispute concerned a request to declare absolute nullity of specific clauses in a CHF-denominated credit contract, including the obligation to repay in the original currency and the allocation of exchange rate risks to the borrower, along with claims regarding insufficient consumer information and the provision of "toxic" financial products. The Court held that the clause mandating repayment in the loan currency reflects the supplementary domestic legal principle of monetary nominalism (Article 1578 of the Civil Code), and under Article 1(2) of Directive 93/13/EEC, as interpreted by the CJEU in Case C-81/19, such clauses reflecting mandatory or supplementary national law are excluded from the scope of the Unfair Contract Terms Directive. Consequently, the Court found no violation of EU law or domestic procedural norms, as the national courts correctly applied the exclusion from the unfairness test and determined that the bank’s obligation to inform consumers did not extend to predicting long-term currency fluctuations.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 4 C. proc. civ, art. 5 din C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 425 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ; Exclusion of supplementary national law clauses from EU Unfair Contract Terms Directive scope in foreign currency credit agreements: Faţă de aceste aspecte recurenta - reclamantă consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 C. proc. civ., care împreună cu art. 148 din Constituţie şi art. 5 din C. civ., definitivează încorporarea dreptului Uniunii Europene şi a jurisprudenţei C.J.U.E. în dreptul pozitiv românesc.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a Civilă sub nr. x/2015, la data de 19.11.2015, prin disjungere din dosarul nr. x/2015 (înregistrat la 20.01.2015), reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta societatea B. S.A., a solicitat să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit încheiat de părţi: art. 4.1 potrivit cu care orice plată efectuată de împrumutat în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul; art. 4.2 potrivit cu care împrumutatul va rambursa creditul în 180 rate lunare egale (incluzând creditul şi dobânda) a căror valoare, la data încheierii prezentului contract este de 1002,07 CHF; art. 4.6 - teza III potrivit cu care eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat; art. 5.9 - teza II potrivit cu care eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF-leu de la acel moment.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca, în ipoteza în care cererea principală va fi admisă, în sensul obligării sale la emiterea unui nou grafic de rambursare, să se constate ca fiind aplicabile convenţiei, începând cu data conversiei din CHF în RON condiţiile de finanţare practicate de bancă pentru produse de creditare similare în RON, aflate în oferta sa la data efectuării conversiei, să se dispună continuarea raporturilor contractuale de creditare în litigiu dintre părţi, prin aplicarea, începând cu data conversiei, la valoarea creditului a condiţiilor de finanţare, practicate de pârâtă la momentul conversiei fiecărei convenţii de credit în parte.
Ulterior pârâta a renunţat la judecarea cererii reconvenţionale.
Prin încheierea din 4.01.2016, Tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi a unit cu fondul excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes, reţinând că reprezintă apărări pe fondul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 429 din 09.02.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act că pârâta a renunţat la judecata cererii reconvenţionale, a admis în parte acţiunea formulată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor prevăzute la art. 4.6 teza III şi art. 5.9 teza II şi a respins celelalte petite ca neîntemeiate.
Împotriva sentinţei civile nr. 429 din 09.02.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au formulat apel reclamanta A. şi pârâta B. S.A..
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 1961/A din 7 noiembrie 2017, a respins apelul reclamantei A. ca nefundat; a admis apelul pârâtei B. S.A., a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva deciziei civile nr. 1961/A din 7 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că deşi la termenul de judecată din 7 noiembrie 2017, a învederat instanţei soluţia pronunţată de către C.J.U.E. în cauza C-186/16 şi a formulat şi concluzii scrise cu privire la incidenţa deciziei şi obligaţiile instanţei naţionale prin raportare la această decizie, instanţa de apel a ignorat aceste aspecte.
Faţă de aceste aspecte recurenta - reclamantă consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 C. proc. civ., care împreună cu art. 148 din Constituţie şi art. 5 din C. civ., definitivează încorporarea dreptului Uniunii Europene şi a jurisprudenţei C.J.U.E. în dreptul pozitiv românesc.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că deşi apelul a fost unul devolutiv, instanţa de apel a ignorat capetele de cerere care au făcut obiectul acţiunii formulate şi a analizat doar aplicarea "principiului nominalismului", apreciind în mod eronat că este de prisos analiza celorlalte.
Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel nu a analizat primele 3 motive de nulitate, respectiv obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase(toxice) şi obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare,deşi, prin apelul devolutiv a fost învestită cu analiza soluţiei date de prima instanţă şi în privinţa acestora.
În opinia recurentei-reclamante, în privinţa celor 3 motive de nulitate, contrar soluţiei instanţei de apel, nu operează excluderea aplicării Directivei 93/13 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de profesionişti şi consumatori, motiv pentru care instanţa trebuia să le analizeze, raportat la motivele de apel formulate.
Recurenta-reclamantă consideră că în lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind conţinutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat greşit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.
După prezentarea unui fragment din considerentele deciziei recurate de la pagina 7, a unor opinii privind excepţiile de la analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale, a regulii preluate din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 93/2000, recurenta-reclamantă susţine că, instanţa de apel a considerat în mod greşit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportate de consumator, soluţie impusă de "principiul" nominalismului monetar, o regula din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi.
Totodată, recurenta-reclamantă consideră ca netemeinice şi nelegale considerentele instanţei de apel potrivit cărora " prin urmare, obligaţia instituită în sarcina apelantei-reclamante prin clauza cuprinsă în art. 4.1. a contractului de credit nr. x/29.09.2008, în sensul restituirii creditului în moneda în care acesta a fost acordat, nu poate face obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000, fiind exclusă din domeniul de aplicare al acesteia. ".
În acest context, recurenta-reclamantă susţine că acele clauze contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea respectării minimului de protecţie instituit de Directivă. In acest sens, instanţa va aplica prioritar Directiva 93/13 şi Tratatul de Funcţionare a UE, aşa cum obligă art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Recurenta-reclamantă consideră că, principiul nominalismului monetar, motivaţia pentru care instanţele de fond au respins cererea introductivă şi apelul, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.
În opinia recurentei-reclamante instanţa de apel, deşi a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat nu a continuat analiza caracterului abuziv al clauzelor, aplicând excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, însă, aşa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din decizie, excepţia este de strictă interpretare.
Recurenta-reclamantă consideră că întregul raţionament al instanţei de apel se bazează pe analiza situaţiei împrumutatului din dreptul comun şi a principiilor incidente: forţa obligatorie a contractului, executarea obligaţiilor cu bună-credinţă, interzicerea îmbogăţirii fără justă cauză. Or, instanţa de apel trebuia să verifice cu precădere respectarea normelor speciale din materia protecţiei consumatorului.
Recurenta-reclamantă susţine că în decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerinţa ca respectivele clauze să fie clar şi inteligibil exprimate.
În opinia recurentei-reclamante caracterul clar şi inteligibil, aşa cum a fost explicat de către C.J.U.E. în numeroase speţe, inclusiv Andriciuc, trebuie să însoţească o clauză întotdeauna, chiar şi atunci când transpune o normă supletivă din dreptul naţional, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înţelege consecinţele economice şi potenţialele efecte ale unei asemenea clauze.
Recurenta-reclamantă consideră că, în situaţia în care instanţa constată că respectiva clauză nu este inteligibilă consumatorului, raportat la specificul, durata şi moneda contractului, are obligaţia de a analiza caracterul abuziv al acesteia.
Recurenta-reclamantă susţine că exprimarea neclară şi neinteligibilă a clauzelor determină aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, dar echivocul acestora determină şi presupunerea că, sub masca unor formulări ambigue, cu multiple înţelesuri, comerciantul impune consumatorului costuri ale contractului care nu îşi găsesc sorgintea în contract, ci în exteriorul acestuia, în relaţiile comerciantului cu alţi contractanţi sau în influenţele mediului economic asupra activităţii comerciantului, care se pune la adăpost de astfel de conjuncturi sau riscuri prin transferul acestora asupra consumatorului printr-un contract tipizat asupra căruia consumatorul nu are nicio posibilitate de influenţă şi nici de informare prealabilă.
Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Prin răspunsul la întâmpinare transmis la data de 8 mai 2018 recurenta-reclamantă a solicitat, în esenţă, respingerea apărărilor invocate ca neîntemeiate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 20 septembrie 2018 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierile din data de 15 noiembrie 2018 s-a admis cererea formulată de petenta A., s-a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aşa cum au fost interpretate prin decizia nr. 52/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Prin încheierea din data de 6 iunie 2019 a fost admisă cererea formulată de recurenta - reclamantă A., s-a repus cauza pe rol şi s-a fixat termen la data de 17 decembrie 2019, în completul de filtru, pentru examinarea stadiului recursului.
Prin încheierea din 17 octombrie 2019 s-a admis în principiu recursul şi s-a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, iar ulterior prin încheierea din data de 13 februarie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Urmare a soluţionării cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin rezoluţie, judecata recursului a fost repusă pe rol.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a susţinut că instanţa de apel prin neaplicarea deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16, a încălcat dispoziţiile art. 4 C. proc. civ., art. 5 C. civ. şi art. 148 din Constituţie.
Înalta Curte reţine că potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Totodată, potrivit art. 4 C. proc. civ. normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică prioritar indiferent de calitatea sau de statutul părţilor, iar potrivit art. 5 C. civ. în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în cauză, se constată că instanţa de apel a recunoscut prioritatea dreptului Uniunii Europene, în conformitate cu dispoziţiile menţionate, analizând apelul din perspectiva Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 20.09.2017 în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., redând pe larg considerentele instanţei europene în analiza acestei cauze, cu raportare la datele concrete ale speţei.
În argumentarea punctului 6 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenta - reclamantă a susţinut că instanţa de apel a ignorat cele 3 capete de cerere ce au făcut obiectul acţiunii formulate, apreciind în mod eronat că este de prisos analiza lor.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, instanţa nefiind ţinută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, putând să sistematizeze susţinerile părţilor şi chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părţi, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluţii clare şi convingătoare impune acest lucru şi cât nu sunt încălcate exigenţele dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. - ceea ce în speţă nu se regăseşte.
Astfel, se constată că instanţa de apel prin decizia recurată, în cuprinsul paginii 6 şi începutul paginii 7, a răspuns celor trei capete de cerere reţinând că:
"Raportat la nerespectarea obligaţiei de informare, consiliere şi avertizare, respectiv la existenţa unor practici înşelătoare, Curtea constată că reclamanta a înţeles să se raporteze la dispoziţiile Legii nr. 363/2007, reiterându-şi argumentele prin prisma acestor dispoziţii legale şi în cadrul notelor scrise depuse cu ocazia dezbaterilor asupra apelului. În acest context, Curtea menţionează că elementele semnalate pot prezenta relevanţă în cadrul condiţiilor prevăzute de lege pentru diferite acţiuni în justiţie, precum cele în nulitate relativă pentru eroare ori dol sau cele întemeiate pe Legea nr. 193/2000, când vin să circumstanţieze aspecte legate de caracterul clar şi inteligibil al unor clauze contractuale ori de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe. În consecinţă, Curtea concluzionează că toate aceste susţineri pot fi analizate numai prin raportare la condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate."
Totodată, referitor la capătul de cerere ce vizează produse/servicii financiare defectuoase (toxice), instanţa de apel a reţinut că " riscul valutar nu poate fi asociat acestor noţiuni, atât timp cât serviciul prestat, respectiv operaţiunea de creditare, nu se circumscrie noţiunii de produs în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 240/2004" şi că " în ceea ce priveşte termenul "toxic", utilizat de către reclamantă, Curtea constată că nu este prevăzut de legislaţia din materie, relativ la serviciile financiare, astfel încât nu poate fi reţinut în sensul său propriu." astfel încât "nu se poate susţine că serviciul de creditare furnizat de către pârâtă poate fi considerat toxic ori defectuos"
Astfel fiind, faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.
În speţă, se constată că soluţia pronunţată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, împrejurarea că recurenta-pârâtă este nemulţumită de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.
Argumentele expuse exhaustiv de recurentă în memoriul de recurs, care vizează lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum şi cu privire la lipsa informării şi a negocierii clauzelor contractuale, acesta având, în opinia recurentei, caracterul unui contract de nenumit, nu pot fi reţinute, de vreme ce soluţia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Nici criticile recurentei-reclamante referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reţinute.
În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.
Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. etc.
Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.
Recent, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:
"27. (…) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.
28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C 92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).
29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că «orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului. (…)»
(...)
31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."
În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri.
Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).
Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).
Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.
Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, curtea de apel a reţinut în mod corect că acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică dispoziţiile art. 2 şi 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar, iar obligativitatea restituirii împrumutului în moneda în care a fost acordat nu face altceva decât să reflecte dispoziţiile dreptului intern, respectiv, principiul nominalismului monetar,
Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."
De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.
În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.
Referitor la obligaţia de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reţine că pârâta avea obligaţia de informare corectă şi completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esenţiale ale contractului, însă variaţia cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuţiile ei privind informarea clienţilor.
Totodată, se reţine că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluţia cursului de schimb, iar fluctuaţiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar şi de către cel mai neavizat consumator.
Este adevărat că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.
Astfel fiind, în acord cu statuările instanţei de apel, se reţine că obligaţia de informare nu presupune depăşirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget şi să se substituie voinţei consumatorului în alegerea unui produs.
Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că în privinţa hotărârii atacate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1961/A din 7 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1961/A din 7 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2021.