Currency risk clauses in CHF loans as non-abusive suppletive norms excluded from Unfair Contract Terms Directive review

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. şi pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să constate nulitatea absoluta a clauzelor înscrise la art. 2.4, 3.1.2 lit. c), 4.1, 4.3 din Condiţii generale ale Convenţiei de credit nr. x/10.04.2008 şi art. 6 alin. (2) si 3 din Condiţii Speciale, ca fiind abuzive;

- să se dispună restituirea diferenţelor de curs valutar dintre cotaţiile proprii ale băncii din momentul tragerii creditului şi cotaţiile cursului valutar CHF din momentul semnării, suma la care urmează să se calculeze si dobânda legală aferentă,calculată de la data încasării sumei nedatorate şi până Ia achitarea integrală a acesteia de către pârâta;

- să se dispună "îngheţarea" efectuării plaţilor in temeiul Convenţiei de credit nr. x/10.04.2008, la valoarea leu/CHF din momentul semnării, respectiv de 2,3296 RON/CHF;

- obligarea pârâtei să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus menţionat funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,3296 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare, reclamanţii urmând sa achite ratele aferente creditului contractat la valoare leu/CHF anterior menţionată;

- obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor sumele achitate în plus în temeiul contractului sus menţionat, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit(2,3296 RON), sume la care urmează să se calculeze si dobânda legală aferentă, calculată de Ia data încasării fiecărei sume nedatorate şi până Ia achitarea integrală a acestora de către pârâta;

- interpretarea dobânzii contractuale de la art. 3 lit. a) ca fiind fixă pe toată durata derulării contractului.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a civilă prin sentinţa civilă nr. 1641 din 16.03.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 736 din 30 martie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii - reclamanţi A. şi B. în contradictoriu cu intimata -pârâtă S.C. C. S.A, împotriva sentinţei civile nr. 1641 din 16.03.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii reclamanţii A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a dat o interpretare greşita textelor de lege aplicabile în materia dedusă judecăţii, în ceea ce priveşte principiul nominalismul monetar prevăzut de dispoziţiile art. 1578 C. civ. având in vedere faptul că normele relative la nominalismul monetar sunt supletive şi că orice alte norme supletive, ele nu se impun părţilor, ci sunt menite să suplinească voinţa părţilor.

Totodată, susţin recurenţii-reclamanţi, instanţa a dat o interpretare greşita legislaţiei privind obligaţia băncii de informare a consumatorului, legislaţiei privind practicile înşelătoare sau agresive ale profesioniştilor, precum si legislaţiei privind produsele defectuoase şi reclama deceptivă.

În ceea ce priveşte interpretarea greşită dată principiului nominalismului monetar, recurenţii-reclamanţi susţin că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. nu se poate supune analizei sub aspectul caracterului abuziv, o clauză care reflectă sau transpune în contract dispoziţii legale sau norme administrative obligatorii. Textul din legea noastră, care transpune un principiu din Directiva clauzelor abuzive (93/13/CEE), se referă la acele clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care părţile - niciuna dintre ele - nu le pot evita. Contractul este, în astfel de situaţii, total sau parţial reglementat de lege.

Recurenţii-reclamanţi consideră că întrucât principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident că el nu intră sub incidenţa şi nici în înţelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii". De aici concluzia evidentă că o clauză relativă la riscul valutar, chiar dacă reflectă în contract principiul nominalismului monetar, poate să fie supusă analizei sub raportul caracterului său abuziv.

În opinia recurenţilor - reclamanţi principiul nominalismului monetar nu interzice îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula originară care o permite în caz de fluctuaţie a cursului.

După prezentarea unor opinii teoretice privind aplicabilitatea art. 1579 alin. (3) C. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuaţie a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs îngheţat la nivelul celui din data acordării creditului.

Recurenţii-reclamanţi consideră că principiul nominalismului monetar protejează debitorii faţă de creditorii tentaţi de cămătărie şi după prezentarea unor opinii privind contractul de credit, apreciază că, a susţine că un contract de credit de consum este un simplu contract de împrumut căruia i s-ar aplica principiul nominalismului monetar din vechiul C. civ., cu ignorarea sau înlăturarea normelor speciale privitoare la interzicerea clauzelor abuzive, înseamnă a spune ca acest împrumut este unul de tip cămătăresc.

Referitor la clauzele privind riscul valutar, recurenţii-reclamanţi consideră că este abuzivă clauza prevăzută la art. 2.4 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit, întrucât răspunderea civilă delictuală a băncilor se materializează prin suportarea riscului valutar de către bănci, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat în urma nerespectării de către bănci a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere, avertizare şi stabilirea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, întrucât diferenţa de curs între cumpărarea şi vânzarea valutei este atât de mare, iar banca a ascuns informaţii esenţiale relative la riscul de depreciere a monedei naţionale, este evident că este vorba de o clauză care provoacă un dezechilibru semnificativ, deci este abuzivă, urmând a fi lăsată fără efect.

Recurenţii-reclamanţi consideră că acţiunile privind îngheţarea cursului francului elveţian sunt întemeiate nu numai pe legislaţia privind clauzele abuzive, ci şi pe cea privind obligaţia băncii de informare a consumatorului, pe legislaţia privind practicile înşelătoare sau agresive ale profesioniştilor, precum şi pe legislaţia privind produsele defectuoase şi reclama deceptivă, aspecte pe care instanţa de apel nu Ie-a avut in vedere.

Cu privire la clauza 3.1.2 lit. c) din Condiţii generale ale Convenţiei de credit nr. x/10.04.2008C) şi art. 6 alin. (2) şi (3) din Condiţii Speciale, recurenţii - reclamanţi apreciază că, instanţa de apel a dat o interpretare greşită textelor de lege aplicabile.

Astfel, recurenţii-reclamanţi consideră că, deşi dobânda ar trebui să fie fixă, prin voinţa unilaterală a băncii, aceasta a devenit variabilă, formulat unilaterală stabilită de bancă fiind LIBOR CHF la 3 lui + marja 3,39 p.a., însă contractul trebuie interpretat în sensul că dobânda este fixă, din moment ce tipul de dobândă nu este clar specificat în contract, întrucât o astfel de interpretare este in favoarea celui care se obligă, drept urmare, recurenţii-reclamanţi solicită să se interpreteze dobânda contractuală de la art. 3 lit. a) ca fiind fixă pe toată durata derulării contractului.

Pentru aceste motive, recurenţii - reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi constatarea nulităţii absolute a clauzelor înscrise la art. 2.4, 3.1.2 Ut. c), 4.1, 4.3 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr.: 0146060/10.04.2008 şi art. 6 alin. (2) si 3 din Condiţii Speciale, ca fiind abuzive, obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor de curs valutar dintre cotaţiile proprii ale băncii din momentul tragerii creditului şi cotaţiile cursului valutar CIIF din momentul semnării, în suma de 18.569,30 RON, conform expertizei extrajudiciare, la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă plus indicele de inflaţie, calculată de la data încasării sumei nedatorate şi până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă; să dispună "îngheţarea" efectuării plăţilor în temeiul Convenţiei de credit nr. x/10.04.2008, la valoarea leu/CHF din momentul semnării, respectiv de 2,3074 RON/CHF; obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor sumele achitate în plus în temeiul contractului sus menţionat, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit, în sumă de 262.469,48 RON conform expertizei extrajudiciare, precum şi orice altă sumă care va mai fi încasată cu acest titlu după efectuarea expertizei, la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă plus indicele de inflaţie, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâtă; obligarea pârâtei să interpreteze dobânda contractuală de la art. 3 lit. a) ca fiind fixă pe toată durata derulării contractului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă Banca Românească S.A. a invocat inadmisibilitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 19 septembrie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2020 s-a admis în principiu recursul şi s-a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, iar ulterior prin încheierea din data de 5 martie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Urmare a soluţionării cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin rezoluţie, judecata recursului a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenţi în memoriul de recurs, care vizează lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum şi cu privire la lipsa informării şi a negocierii clauzelor contractuale, acesta având, în opinia recurenţilor, caracterul unui contract de adeziune, nu pot fi reţinute, de vreme ce soluţia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. (…) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C 92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că «orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului. (…)»

(...)

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri.

Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, curtea de apel a reţinut în mod corect că acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică dispoziţiile art. 2 şi 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar, iar obligativitatea restituirii împrumutului în moneda în care a fost acordat nu face altceva decât să reflecte dispoziţiile dreptului intern, respectiv, principiul nominalismului monetar,

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Referitor la obligaţia de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reţine că pârâta avea obligaţia de informare corectă şi completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esenţiale ale contractului, însă variaţia cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuţiile ei privind informarea clienţilor.

Totodată, se reţine că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluţia cursului de schimb, iar fluctuaţiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar şi de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanţei de apel, se reţine că obligaţia de informare nu presupune depăşirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget şi să se substituie voinţei consumatorului în alegerea unui produs.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că în privinţa hotărârii atacate nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 736 din 30 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 736 din 30 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2021.