Inland waterway freight transport breach: damages upheld after quashing appellate dismissal for misapplication of burden of proof and expert evidence rules

Şedinţa publică din data de 5 februarie 2020

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 august 2010 sub nr. x/2010 pe rolul Judecătoriei Galaţi, reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi - în insolvenţă, prin administrator judiciar C.I.I. B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. Bucureşti, pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta la plata sumei de 90.000 RON, reprezentând o parte din prejudiciul total de 1.190.000 RON, produs reclamantei prin neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea depusă la 7 decembrie 2010, reclamanta şi-a majorat câtimea pretenţiilor la suma de 1.190.000 de RON.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între părţi s-a încheiat contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008, în baza căruia reclamanta trebuia să presteze în folosul pârâtei servicii de transport pe apă a agregatelor de carieră pe relaţia Iglicioara - Olteniţa şi Iglicioara-Călăraşi, că, potrivit art. 1.1 din contract, pârâta avea obligaţia de a emite comenzi privind transportul pe apă a agregatelor de carieră pe relaţiile arătate, iar potrivit art. 1.2 din contract cantitatea de marfă ce urma să fie transportată în anul 2008 era de 180.000 tone, adică aproximativ 20.000 tone/lună. Cu toate acestea, a arătat reclamanta, în anul 2008 cantitatea transportată a fost de numai 104.821 tone, ceea ce a condus la un minus de 70.000 tone transportate, care, repartizate egal pe cele două destinaţii, au reprezentat un prejudiciu care s-a ridicat la 1.190.000 RON.

De asemenea, s-a arătat că prin art. 4.2.3 din convenţie părţile au stabilit că, până la data încetării contractului, pârâta avea obligaţia de a asigura necesarul cantităţii ce urma a fi transportată, iar prin art. 4.2.2 din aceeaşi convenţie au stabilit că pârâta avea obligaţia de a asigura încărcarea barjelor în portul Iglicioara într-un ritm de încărcare de 1.250 tone/zi.

A arătat reclamanta că a asigurat toate capacităţile necesare de transport fluvial (împingătoare şi convoaie de barje) necesare pentru realizarea fluxului de transport, potrivit contractului şi că, din cauza nerespectării contractului de către pârâtă şi a plăţilor făcute cu întârziere de aceasta pentru serviciile de transport deja efectuate, reclamanta a intrat în procedura insolvenţei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1069 şi următoarele, art. 1066, art. 1068, art. 1075 din C. civ. de la 1864.

Pârâta S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Galaţi, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii. De asemenea, a invocat excepţia de neexecutare a contractului, în susţinerea căreia a susţinut că reclamanta nu a pus la dispoziţie barje pentru încărcare, deci se află în culpă pentru neexecutarea contractului.

A mai arătat că în contract nu se prevede ca modalitate de lucru între părţi emiterea de comenzi, ci că au existat discuţii telefonice între reprezentanţii părţilor, în baza cărora se efectua transportul, în funcţie de convoaiele disponibile ale reclamantei şi că, întrucât reclamanta nu a pus la dispoziţia pârâtei de cele mai multe ori convoaiele de barje necesare, pârâta a apelat la alţi prestatori pentru efectuarea transportului.

Prin sentinţa civilă nr. 12601 din 15 decembrie 2010, Judecătoria Galaţi a admis propriei necompetenţe materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.

Sentinţa de declinare a devenit irevocabilă prin respingerea recursului declarat împotriva acesteia, prin decizia nr. 225 din 10 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială şi de contencios administrativ Fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială şi de contencios administrativ (devenită ulterior secţia a II-a Civilă) la 4 mai 2011 sub nr. x/2010/a1*, instanţă care, prin sentinţa comercială nr. 1115 din 15 mai 2012, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi a respins acţiunea ca tardiv formulată.

Prin decizia nr. 113/A din 14 decembrie 2012, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, Maritimă şi Fluvială a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1115 din 15 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Galaţi, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, stabilind în esenţă că între părţi s-a încheiat un contract de prestări servicii (transport fluvial de mărfuri), supus prescripţiei de drept comun de trei ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei din apel a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1115 din 20 martie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, instanţa supremă confirmând dezlegarea dată de instanţa de apel cu privire la natura contractului perfectat între părţi, de contract de prestări servicii.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă la 16 iunie 2014 sub nr. x/2010/a1.

La 03 martie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus precizări la acţiune, prin care a arătat că solicită suma de 1.190.000 RON cu titlu de daune compensatorii ("acoperirea integrală a prejudiciului dacă debitorul şi-ar fi executat întocmai obligaţiile contractuale asumate").

Pe parcursul procesului, pârâta şi-a schimbat denumirea în D. S.A. ca urmare a fuziunii.

Prin sentinţa civilă nr. 23 din 20 februarie 2017, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a admis acţiunea, obligând-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.190.000de RON cu titlu de daune compensatorii rezultate din neexecutarea totală a obligaţiei asumate prin contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008 şi la plata sumei de 3.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de expertiză achitate de reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008, pe durata determinată de un an, în baza căruia reclamanta trebuia să transporte pe apă, pentru pârâtă, agregate de carieră în cantitate de 180.000 tone în anul 2008, în art. 4.2.3 din contract prevăzându-se că beneficiarul avea obligaţia să asigure cantitatea de marfă stabilită în contract, de aproximativ 20.000 tone pe lună, aceasta fiind caracterizată drept o obligaţie de a face.

A mai reţinut tribunalul că, din această cantitate, în anul 2008 cantitatea transportată a fost de numai 104.821 de tone, aspect necontestat de părţi, astfel că reclamanta a solicitat daune compensatorii în sumă de 1.190.000 RON, ca prejudiciu pentru neasigurarea de către pârâtă a diferenţei de aproximativ 70.000 de tone de marfă, ce ar fi trebuit transportată potrivit înţelegerii părţilor.

Prima instanţă a reţinut şi că în cauză relaţiile contractuale sunt supuse dispoziţiilor C. civ. de la 1864, întrucât acesta era în vigoare la data încheierii contractului - 31 ianuarie 2008, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 1073, art. 1075, art. 1082, art. 1084 şi art. 1085. În raport de aceste dispoziţii legale, prima instanţă a subliniat condiţiile în care se pot acorda daune compensatorii, potrivit art. 1081-1082 C. civ.: existenţa unei fapte ilicite, constând în nerespectarea de către pârâta debitoare a unei obligaţii contractuale care creează (raport de cauzalitate) un prejudiciu în patrimoniul reclamantei creditoare, vinovăţia pârâtei debitoare, condiţia ca debitoarea să fi fost pusă în întârziere (cu excepţia cazurilor în care debitoarea este de drept în întârziere) şi condiţia inexistenţei unei clauze de neresponsabilitate.

Referitor la invocarea de către pârâtă a neîndeplinirii de către reclamanta S.C. A. S.R.L. a condiţiei de punere în întârziere a debitoarei S.C. C. S.A. referitor la executarea obligaţiei acesteia, prima instanţă a apreciat că pârâta a fost pusă în întârziere prin formularea cererii de chemare în judecată în anul 2010, în cadrul termenului de prescripţie aplicabil.

Referitor la exonerarea de răspundere a debitoarei pârâte, a arătat tribunalul că aceasta a invocat excepţia de neexecutare a contractului, prin invocarea vinei creditoarei reclamante de a nu-i pune la dispoziţie barjele necesare pentru încărcarea mărfii, însă această apărare nu a fost dovedită de pârâtă.

În acest context, s-a reţinut că fapta ilicită a pârâtei constă în nerespectarea obligaţiei contractuale de la art. 4.2.3, coroborată cu art. 1.2 din contract, care prevede că această cantitate era de 180.000 de tone pentru anul 2008, pârâta neasigurând cantitatea convenită.

În ce priveşte prejudiciul încercat de reclamantă ca urmare a neexecutării întocmai a obligaţiei asumate, prima instanţă a arătat că acesta este compus din pierderea efectiv suferită (damnum emergens), constând în cheltuielile efectuate suplimentar cu închirierea şi întreţinerea barjelor, precum şi cu personalul care a deservit barjele contractate pentru cantitatea netransportată, cheltuielile fiind efectuate chiar dacă transportul aferent cantităţii de 75.178,80 tone nu a mai avut loc, precum şi din câştigul pe care reclamanta nu l-a mai realizat prin netransportarea cantităţii de 75.178,80 tone (lucrum cessans), care a avut drept consecinţă neîncasarea preţului pentru tonele de marfă netransportate, aspecte care au reieşit din expertiza efectuată.

Având în vedere toate aceste argumente, prima instanţă a admis acţiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel pârâta D. S.A., apreciind-o ca nelegală şi netemeinică.

În susţinerea apelului a invocat patru motive de apel:

Aplicarea greşită a legii, consecutivă stabilirii greşite a situaţiei de fapt; lipsa dovezii de punere în întârziere a pârâtei (una din condiţiile declanşării răspunderii civile contractuale); inexistenţa unui prejudiciu, precum şi imposibilitatea cuantificării acestuia; existenţa unor uzanţe între părţi, care nu au fost analizate de prima instanţă.

Intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului declarat ca nefondat, apărându-se în fapt şi în drept faţă de criticile formulate.

Prin decizia civilă nr. 398 din 8 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul x/2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea civilă. A obligat-o pe intimata reclamantă A. S.R.L. Galaţi - prin administrator judiciar C.I.I. B. la plata sumei de 21.505 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă D. S.A.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că hotărârea instanţei de fond este netemeinică, în mod greşit instanţa de fond apreciind că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale şi că punerea în întârziere a debitoarei s-a realizat prin introducerea acţiunii.

În raport de obiectul acţiunii şi de natura contractului încheiat între părţi, a reţinut că în drept, pe lângă dispoziţiile legale invocate de reclamantă în acţiune, sunt incidente şi dispoziţiile art. 1081-1082 din C. civ. de la 1864, întrucât contractul a fost încheiat la 31 ianuarie 2008, când în vigoare erau aceste dispoziţii legale.

A arătat că în cauză nu se poate pune în discuţie o schimbare a obiectului acţiunii, obiectul fiind cel stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar precizările depuse la 03 martie 2016 sunt în legătură cu raportul de expertiză întocmit de expert E., motiv pentru care s-a apreciat că primul motiv de apel invocat este nefondat.

Curtea de apel a constatat că cel de-al doilea motiv de apel invocat referitor la lipsa dovezii de punere în întârziere a pârâtei este întemeiat.

În argumentare s-a arătat că, potrivit art. 1073 din C. civ. de la 1864, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar dacă acest lucru nu este cu putinţă, el are dreptul la despăgubire, aceste dezdăunări reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către debitor.

A notat că despăgubirile (daunele-interese) compensatorii reprezintă prejudiciul suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei şi a enumerat condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru atragerea răspunderii civile contractuale.

A subliniat faptul că pârâta a solicitat instanţei ca reclamanta să depună la dosarul cauzei notificarea privind punerea în întârziere, că această cerere a fost încuviinţată de instanţă şi că reclamanta nu a făcut o astfel de dovadă, invocând faptul că pârâta este de drept în întârziere, conform art. 1079 pct. 3 C. civ., întrucât termenul în care trebuia executată obligaţia a fost esenţial la încheierea contractului.

Curtea de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1079 alin. (1) pct. 3 C. civ., întrucât obligaţia asumată prin contractul nr. x/2008 nu era o obligaţie care, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat.

În ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1079 alin. (1) pct. 2 C. civ., respectiv când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului la care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei formalităţi, instanţa de apel a reţinut că, potrivit acestor dispoziţii legale, convenţia părţilor în acest sens trebuie să fie expresă, aspect ce nu rezultă din contractul încheiat între acestea şi nici din alt act încheiat ulterior, clauza prevăzută la art. 3.1.1 din contract referindu-se în mod expres la penalităţile ce urmează a fi achitate în situaţia plăţii cu întârziere a facturilor.

Faţă de situaţia prezentată s-a constatat că pârâta nu este de drept în întârziere, conform art. 1079 alin. (1) pct. 2 şi 3 C. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.C. A. S.R.L. Galaţi, care a criticat decizia instanţei de apel, pe care a apreciat-o ca fiind nelegală.

Prin decizia nr. 659 din 06 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 398 din 08 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, pe care a casat-o, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivare, instanţa supremă a reţinut că prima critică nu poate fi primită, deoarece art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vizează situaţiile plus petita şi ultra petita, fiind expresia principiului disponibilităţii şi a obligaţiei instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cererilor deduse judecăţii.

În acest context, a apreciat că recurenta a încadrat greşit acest text faţă de nemulţumirile sale legate de constatarea instanţei că pârâta nu a fost pusă în întârziere, considerând astfel că s-a pronunţat pe o apărare tardivă şi a statuat că aceste critici pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A reţinut instanţa de recurs că între părţi s-a încheiat un contract de prestări de servicii de transport fluvial de marfă cu periodicitate regulată (20.000 tone/lună), în care neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi la termenul stabilit face ca acea obligaţie să nu mai poată fi îndeplinită ulterior, în condiţiile stabilite de părţi.

Raportat la aceste obligaţii, Înalta Curte a stabilit că termenul a fost stipulat ca o condiţie esenţială avută în vedere de părţi la încheierea contractului, deoarece neîndeplinirea graficului lunar stabilit de părţi determină neîndeplinirea obiectului contractului, caz în care a reţinut că în cauză este aplicabil art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ., debitorul fiind de drept în întârziere.

A mai reţinut că, pentru atragerea răspunderii contractuale, se cer a fi îndeplinite şi celelalte condiţii referitoare la existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită, că în privinţa prejudiciului, dar şi a invocării uzanţelor dintre părţi, instanţa de apel nu s-a mai pronunţat pe criticile formulate de către pârâtă, ca o consecinţă a celor reţinute în legătură cu punerea în întârziere, drept pentru care a apreciat că se impune admiterea recursului potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ. şi casarea deciziei pronunţate în apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2010/a1* pe rolul Curţii de Apel Galaţi - sectia a II-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 383/A din 28 noiembrie 2018, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat sentinţa civilă nr. 23 din 20 februarie 2017 a Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă, în sensul că a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel, în raport de obiectul acţiunii şi de natura contractului încheiat între părţi, a constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în drept, pe lângă dispoziţiile legale invocate de reclamantă în acţiune, sunt incidente şi dispoziţiile art. 1081-1082 din C. civ. de la 1864, că, în ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată, acesta este cel stabilit prin cererea de chemare în judecată, precizările depuse la 03 martie 2016 fiind în legătură cu raportul de expertiză întocmit de expert E. şi că judecătorul fondului a stabilit incidenţa dispoziţiilor legale în raport de obiectul cererii, ţinând cont totodată şi de dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ. din 1865, acestea regăsindu-se în considerentele sentinţei civile apelate. În acest context, a reţinut că primul motiv de apel este nefondat faţă de situaţia prezentată.

Faţă de cel de-al doilea motiv de apel invocat, instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 659 din 6 martie 2018 instanţa supremă a stabilit că termenul a fost stipulat ca o condiţie esenţială avută în vedere de părţi la încheierea contractului, deoarece neîndeplinirea graficului lunar stabilit de părţi determină neîndeplinirea obiectului contractului.

In ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de apel - inexistenţa unui prejudiciu şi imposibilitatea cuantificării acestuia, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 1082 C. civ., pentru acordarea de despăgubiri către reclamantul - intimat trebuie probată existenţa unui prejudiciu care să fie urmarea faptei ilicite a pârâtului, aceasta constând în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate, astfel cum a fost precizată de reclamantă, respectiv neasigurarea de către pârâtă a cantităţii de 75.178,80 tone.

Instanţa de apel a reţinut, faţă de prevederile contractului, că la capitolul 3 din contract părţile au stabilit că datorează daune-interese astfel: beneficiarul, pentru plata cu întârziere a facturilor emise, iar transportatorul pentru expirarea termenului de predare a mărfii către destinatar (6 ore din momentul sosirii la destinaţie), penalitatea fiind calculată la valoarea mărfii.

A mai reţinut că părţile nu au stipulat nici o sancţiune specială în cazul nerespectării obligaţiei contractuale de încărcare a întregii cantităţi de marfă, astfel cum a fost stabilită prin contract, că la 23 iunie 2010 a fost încheiat între părţi contractul de conciliere în care s-a arătat că, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere calculate în baza contractelor x/2008 şi nr. y/2009, între părţi a fost încheiată tranzacţia nr. 210 din 10 iunie 2010, conform căreia debitoarea S.C. C. S.A. a achitat suma de 264.628,21 RON, iar reclamanta S.C. A. S.R.L. a renunţat la dreptul de a mai solicita alte penalităţi de întârziere aferente celor două contracte, celelalte pretenţii (cele deduse judecăţii) urmând să fie soluţionate în instanţă .

Referitor la susţinerile reclamantei - intimate S.C. A. S.R.L. în ceea ce priveşte faptul că beneficiarul S.C. C. S.A., actuala D. S.A., nu ar fi avut destule stocuri, astfel că nu şi-a putut îndeplini obligaţia contractuală, acestea au fost apreciate de instanţa de apel ca fiind nefondate, fiind contrazise de probe.

În ceea ce priveşte susţinerile apelantei - pârâte conform cărora nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale de transport din vina A., care nu i-a pus la dispoziţie barje, în vederea încărcării lor, deşi a deţinut marfă în stoc, instanţa de apel a reţinut că nici acestea nu au fost dovedite.

Faţă de actele depuse, instanţa de apel a reţinut că reiese faptul că S.C. A. S.R.L. avea nave în exploatare, însă nu a depus la dosarul cauzei anexa nr. 1 pentru fiecare contract de închiriere, astfel cum i se solicitase, pentru a se putea stabili parte din prejudiciu cu privire la închirierea navelor.

Curtea de apel a constatat, în esenţă, că prima instanţă nu s-a raportat la întregul probatoriu administrat în cauză, ci a reţinut doar o parte din concluziile raportului de expertiză contabilă depus la 13 septembrie 2019 (expert E.), astfel cum a invocat şi apelantul - pârât, că, deşi i s-a pus în vedere reclamantului - intimat să depună la dosar acte cu privire şi la celelalte societăţi cu care acesta avea încheiate contracte de transport sau alte activităţi, acesta nu a depus la dosar actele solicitate, nesocotind astfel dispoziţiile art. 1169 C. civ. cu privire la sarcina probei şi că caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta trebuie să fie sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, fiind necesare elemente probatorii îndestulătoare pentru a-i determina existenta, iar faţă de expertizele efectuate în cauză a rezultat că un expert şi un consilier expert nu au avut date suficiente pentru stabilirea cu certitudine a daunelor.

Din aceste considerente, instanţa de apel a conchis că acest motiv de apel este întemeiat.

S-a mai arătat în argumentarea soluţiei pronunţate că apelantul-pârât S.C. C. S.A., actuala D. S.A., a invocat existenţa unor uzanţe între părţi, arătând că pârâta a încheiat contracte cu F. S.R.L. începând cu anul 2003 şi cu S.C. A. S.R.L. din anul 2007, că în susţinerea acestei afirmaţii au fost depuse la dosar contractele încheiate între părţi şi că din situaţia centralizată a executării contractelor depusă de apelant a reieşit că niciunul dintre contracte nu a fost executat în totalitate, însă reclamantul - intimat nu a formulat cerere de chemare în judecată/notificare pentru niciun alt an anterior, precizând doar verbal imposibilitatea asigurării de către acesta a capacităţii de transport (astfel cum susţine apelantul - pârât).

Instanţa de apel a mai reţinut că, anterior anului 2007, contractele de transport au fost încheiate cu alte societăţi, intrate în insolvenţă şi fiind în prezent radiate, că relevant faţă de motivul de apel invocat s-a considerat a fi contractul nr. x din 26 ianuarie 2009 de transport fluvial mărfuri şi că între părţi a existat un litigiu, cu obiect identic cu cel al prezentei cauze, înregistrat sub nr. x/2011 pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, acesta fiind soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1623 din 24 septembrie 2012 a Judecătoriei Sector 1, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 175 din 12 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, acţiunea fiind respinsă ca nefondată.

Faţă de situaţia prezentată, conform art. 296 din C. proc. civ. din 1865, instanţa de apel a constatat că apelul este fondat şi a schimbat sentinţa civilă apelată în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă ca nefondată.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, 6, 7 şi 9 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 561 din 20 martie 2019, a analizat cu prioritate motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv nelegala alcătuire a instanţei, constând că acest motiv este fondat, întrucât acelaşi complet a soluţionat cauza atât la 8 noiembrie 2017, prin decizia civilă nr. 398/A, cât şi ulterior, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 383/A din 28 noiembrie 2018, cu nerespectarea prevederilor art. 24 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

În consecinţă, instanţa supremă a casat decizia recurată şi a trimis cauza Curţii de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă în vederea rejudecării.

Dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2010/a1 pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

În rejudecare, analizând cauza în limitele devolutive stabilite de art. 295 C. proc. civ., curtea de apel, apreciind că apelul este fondat, l-a admis prin decizia nr. 307/2019 din 14 octombrie 2019, prin care a schimbat sentinţa apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii civile în pretenţii, obligând-o pe intimata-reclamantă să îi plătească apelantei-pârâte cheltuieli de judecată în sumă de 21.505 RON.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:

Cu titlu preliminar, curtea de apel a constatat că s-a stabilit cu putere de lucru judecat natura juridică a contractului încheiat între părţi, aceea de contract de transport fluvial de mărfuri, întrucât obiectul acestuia constă în efectuarea transportului pe apă a agregatelor de carieră, arătându-se porturile de încărcare şi descărcare, în schimbul unui tarif de transport raportat la cantitatea transportată, transportatorul asigurând plata taxelor către administraţiile portuare, răspunzând pentru integritatea mărfurilor.

S-a mai reţinut că acest contract, deşi cuprinde clauze specifice unui contract de navlosire - pe voiaj, totuşi acestuia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 954 alin. (1) Codul comercial, întrucât acest text de lege face trimitere explicită la contractul de închiriere prevăzut de art. 557 alin. (2) Codul comercial, text de lege care, fără a defini convenţia, prevede clauzele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă, printre care: denumirea navei, caracteristicile principale, capacitatea utilă. Or, convenţia dintre părţi nu cuprinde aceste elemente esenţiale, pentru a fi calificată ca fiind un contract de închiriere, în accepţiunea art. 974 alin. (1), raportat la art. 557 Codul comercial.

Un al doilea aspect care a fost subliniat lămurit vizează nerecurarea deciziei civile nr. 398 din 08 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Galaţi, sub aspectul reţinerii caracterului nefondat al primului motiv de apel.

Prin recursul formulat împotriva acestei decizii nu s-au atacat şi aceste constatări ale instanţei de apel, astfel că acestea au intrat în puterea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, respectiv cel referitor la neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de punere în întârziere, curtea de apel a constatat că Înalta Curte a stabilit deja că "termenul din contractul părţilor a fost stipulat ca o condiţie esenţială avută în vedere de părţi la încheierea contractului, deoarece neîndeplinirea graficului lunar stabilit de părţi determină neîndeplinirea obiectului contractului" şi, faţă de aceste considerente, instanţa de recurs a reţinut că în cauză este aplicabil art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., debitorul fiind de drept în întârziere.

S-a mai subliniat că instanţa supremă a reţinut că, pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, se cer a fi îndeplinite şi celelalte condiţii referitoare la existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită, iar pentru verificarea acestor condiţii instanţa de recurs a trimis cauza în rejudecare instanţei de apel.

În consecinţă, curtea de apel a apreciat că trebuie să analizeze motivele 3 şi 4 de apel.

Ţinând seama de limitele învestirii instanţei de fond prin cererea de chemare în judecată, dar şi de apărările făcute de pârâtă prin întâmpinare, ţinând seama de motivele de apel 3 şi 4, care nu au fost analizate, dar şi de apărările făcute de intimata-reclamantă prin întâmpinarea depusă în apel, precum şi de dispoziţiile date de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 659 din 06 martie 2018, curtea de apel a constatat următoarele:

Potrivit art. 1.1 din contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008, obiectul contractului constă în efectuarea transportului pe apă a agregatelor de carieră, respectiv transportul cu barjele efectuate pe relaţiile Iglicioara - Oltenia şi Iglicioara- Călăraşi, la art. 1.2 stabilindu-se că în anul 2008 va fi transportată cantitatea de 180.000 tone, respectiv circa 20.000 de tone/lună.

În ceea ce priveşte obligaţiile părţilor, instanţa de apel a constatat că acestea au fost menţionate la art. 4.1 - obligaţiile transportatorului şi la art. 4.2 - obligaţiile beneficiarului.

A reţinut că, deşi reclamanta afirmă în cererea de chemare în judecată că prin art. 1.1 pârâta şi-ar fi asumat obligaţia de a emite comenzi privind transportul pe apă a agregatelor de carieră, în fapt din art. 1.1 nu rezultă că pârâta şi-ar fi asumat o atare obligaţie, art. 1.1 arătând doar cantitatea de agregate de carieră ce trebuie transportată pe an şi pe lună, rutele pe care trebuie transportată şi mijloacele de transport.

Curtea de apel a constatat că nici din art. 4.1 şi nici din art. 4.2 nu rezultă vreo obligaţie a pârâtei de a emite comenzi privind transportul pe apă.

S-a notat că pârâta a invocat excepţia de neexecutare a contractului de către reclamantă şi culpa acesteia, susţinând că aceasta nu a pus la dispoziţie barje în vederea încărcării lor, nu a efectuat nici un demers prin care să solicite executarea întocmai a contractului, ignorându-şi propriile obligaţii contractuale.

Faţă de aceste aspecte, instanţa de prim control judiciar a constatat că din contract nu rezultă vreo obligaţie a pârâtei de a emite comenzi de transport şi că, în fapt, oricare dintre părţi a iniţiat discuţii telefonice privitoare la data şi circumstanţele transportului.

În ceea ce priveşte modalitatea de comunicare între părţi, curtea de apel a constatat că la art. 8.1 din contract s-a prevăzut că "toate comunicările între părţi se vor face în scris", prin modalităţile menţionate la acel articol, respectiv remiterea documentului respectiv, cu semnarea, ştampilarea şi datarea unei copii pentru atestarea primirii de către partea căreia i se face comunicarea sau prin scrisoare expediată cu confirmare de primire ori prin mesaj transmis prin intermediul faxului.

A reţinut că la dosar nu s-a depus nici un înscris din care să rezulte că reclamanta ar fi notificat-o pe pârâtă faţă de neexecutarea obligaţiei sale de a emite comenzi de transport, că nu s-a depus nici un înscris din care să rezulte că pârâta ar fi refuzat să-şi execute obligaţia de a pune la dispoziţie cantitatea de agregate de carieră stabilită prin contract şi nici un înscris din care să rezulte că reclamanta ar fi pus barjele la dispoziţia pârâtei şi acesta ar fi refuzat să încarce aceste barje.

În aceste condiţii, respectiv în lipsa oricărei probe referitoare la modalitatea de lucru între cele două părţi contracarante, a fost apreciată ca plauzibilă susţinerea pârâtei în sensul că între părţi existau convorbiri telefonice.

Curtea de apel a constatat că pârâta a probat că între părţi au existat relaţii contractuale încă din anul 2003, contractele fiind încheiate şi cu F. S.R.L., nu numai cu A., prin urmare, dat fiind faptul că părţile aveau relaţii comerciale de mulţi ani şi că în mod continuu şi frecvent discuţiile aveau loc la telefon, s-a conchis în sensul că ambele părţi au achiesat la regula aceasta, respectiv derularea convenţiei pe baza convorbirilor telefonice.

Instanţa de apel a reţinut că în cauză nu s-a probat faptul că neexecutarea contractului ar fi imputabilă pârâtei.

Faţă de probele administrate în cauză, a stabilit că pârâta deţinea o cantitate mult mai mare decât cea pe care trebuia să o transporte cu barjele reclamantei, iar pe de altă parte şi reclamanta a probat că închiriase de la o altă societate barje şi împingătoare pentru desfăşurarea activităţii., dar şi că doar deţinerea acestor barje şi împingătoare nu probează faptul că reclamanta le-a pus la dispoziţia pârâtei pentru efectuarea transportului.

Mai mult, curtea de apel a reţinut că, deşi instanţa i-a solicitat reclamantei să probeze dacă mai derula relaţii comerciale şi cu alte societăţi decât pârâta, dorind să verifice astfel dacă barjele au fost folosite pentru a transporta şi marfa altor comercianţi în afară de marfa pârâtei din prezenta cauză, reclamanta a refuzat să depună la dosar înscrisuri în scopul solicitat.

În consecinţă, a notat faptul că motivul pentru care relaţiile comerciale dintre cele două părţi nu s-au mai desfăşurat nu s-a probat, fiecare parte susţinând împrejurări diferite.

Reiterând împrejurarea că între părţi s-au statuat alte practici de derularea a relaţiilor comerciale (respectiv convorbirile telefonice) decât cele menţionate în contract (respectiv emiterea de înscrisuri), instanţa a reţinut că singurul aspect probat în cauză şi care nu este contestat de nici una dintre părţi este acela că obligaţiile contractuale nu s-au îndeplinit, însă motivul pentru care au încetat acestea nu s-a probat şi a conchis că nu s-a probat culpa pârâtei în neexecutarea obligaţiei sale contractuale şi că este neîntemeiată susţinerea reclamantei în sensul că din contract reiese obligaţia pârâtei de a emite comenzi de transport, în acest context motivul 4 de apel fiind apreciat ca întemeiat.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de apel referitor la prejudiciu, curtea a constatat că pârâta-apelantă a invocat inexistenţa unui prejudiciu, dar şi imposibilitatea cuantificării acestuia, a notat că, pentru angajarea răspunderii civile contractuale, instanţa trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii civile, inclusiv a existenţei şi cuantumului prejudiciului, aspecte reţinute şi de instanţa de recurs prin decizia de trimitere în rejudecare menţionată mai sus şi a constatat că pentru stabilirea prejudiciului a fost administrată proba cu expertiză contabilă, iar pe parcursul cercetării judecătoreşti au fost întocmite mai multe rapoarte de expertiză contabilă şi puncte de vedere ale experţilor - parte cu concluzii contradictorii, existând patru opinii diferite cu privire la beneficiul nerealizat.

Coroborând toate expertizele efectuate în cauză, obiecţiunile, răspunsul la obiecţiuni, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond nu a avut în vedere întregul material probator de la dosarul cauzei şi că, deşi cea de-a doua expertiză a stabilit un beneficiu nerealizat de 52.625,16 RON, instanţa a obligat-o totuşi pe pârâtă la plata despăgubirilor astfel cum au fost solicitate de către reclamantă - 1.190.000 RON.

A mai constatat că raportul de expertiză întocmit de expertul E. nu are ataşate documente doveditoare privind cele constatate, astfel că nu au putut fi analizate şi cenzurate de către instanţă, nefiind depuse nici la dosar, după cum nu s-au depus nici anexele la contractele de închiriere, astfel încât instanţa nu a putut stabili care era cuantumul chiriei avut în vedere de expert. Totodată, nu s-au depus centralizatoare cu privire la numărul de angajaţi şi la salariile acestora, deşi au fost avute în vedere în expertiză.

Instanţa de apel a reiterat faptul că, deşi i s-a pus în vedere reclamantului - intimat să depună la dosar acte cu privire şi la celelalte societăţi cu care acesta avea încheiate contracte de transport sau alte activităţi, aceasta nu a depus la dosar actele solicitate.

În consecinţă, curtea de apel nu a reţinut concluziile raportului de expertiză, întrucât acesta nu este însoţit de înscrisurile menţionate anterior, neputându-se verifica de către instanţa de judecată.

Astfel fiind, instanţa a constatat că nu s-a putut proba cuantumul cert al prejudiciului pretins de reclamantă.

Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu a probat existenţa vreunei fapte ilicite săvârşită de pârâtă, culpa pârâtei pentru încetarea relaţiilor contractuale şi nu a probat nici cuantumul cert al prejudiciului, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă fiind apreciată ca nefondată.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. a fost admis apelul formulat în cauză şi schimbată sentinţa apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii civilă având ca obiect pretenţii.

Întrucât reclamanta a căzut în pretenţii, potrivit art. 274 C. proc. civ. instanţa a obligat-o la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 21.505 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat reclamanta, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2010/a1 la 6 ianuarie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se întemeiază pe susţinerea că instanţa de apel s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut.

În dezvoltarea acestei critici s-a arătat că instanţa de apel a reţinut că în cauză nu s-a probat culpa pârâtei în neexecutarea contractului, respectiv că reclamanta nu a dovedit că pârâta nu a pus la dispoziţie marfa ce urma a fi transportată, în condiţiile în care cele patru motive de apel vizau alte aspecte, astfel: instanţa de fond a aplicat greşit legea, reţinând o serie de texte legale aplicabile, deşi în cauză nu s-a formulat o cerere modificatoare în condiţiile art. 132 C. proc. civ. în mod greşit instanţa de fond a atras răspunderea contractuală, deşi nu era îndeplinită condiţia punerii în întârziere a pârâtei; în mod greşit instanţa de fond a reţinut existenţa unui prejudiciu contractual, deşi acesta nu este datorat şi este imposibil de cuantificat; instanţa de fond a ignorat existenţa unor uzanţe între părţi.

În acest fel, susţine recurenta-reclamantă, s-a încălcat caracterul devolutiv al apelului, care nu este unul absolut, ci limitat la motivele invocate în cererea de apel, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este întemeiat pe susţinerea că instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a răsturnat sarcina probei şi a reţinut că neexecutarea contractului nu se datorează culpei pârâtei.

Argumentând această critică, recurenta-reclamantă a evocat prevederile art. 4 din contractul încheiat cu intimata-pârâtă şi a arătat că din economia contractului rezultă că nu era suficient ca intimata să facă dovada că a deţinut cantităţi de marfă pentru transport, ci era necesar să facă dovada că a solicitat efectuarea transportului, adică să probeze în condiţiile art. 1169 C. civ. îndeplinirea propriei obligaţii contractuale. În acest context, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a greşit atunci când i-a stabilit responsabilitatea în administrarea probei sub aspectul menţionat.

Al treilea motiv de recurs, neîntemeiat în drept, vizează greşita aprecierea a motivului 4 de apel ca fiind întemeiat, în condiţiile în care apărarea din acest motiv de apel, legată de existenţa unor uzanţe între părţi, nu a fost formulată în mod legal în faţa instanţei de fond, prin întâmpinare.

În esenţă, afirmând că apelanta-pârâtă nu se putea folosi de un mijloc de apărare nou, invocat direct în apel, recurenta-reclamantă a reclamat incidenţa şi încălcarea dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Al patrule motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., vizează admiterea greşită, în viziunea autoarei căii de atac, a apelului în raport de o apărare neinvocată de către apelanta-pârâtă, anume certitudinea şi existenţa prejudiciului.

Dezvoltând această critică, recurenta-reclamantă a făcut o trecere în revistă a apărărilor făcute de partea adversă în întâmpinarea depusă la fond, a evocat dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ. privitoare la limitele rejudecării şi a susţinut că instanţa de fond nu putea să se raporteze decât la apărările formulate în întâmpinarea iniţială, fără a lua în calcul apărările formulate în noua întâmpinare, cu atât mai puţin cu cât în niciuna din cele două întâmpinări nu se face vreo referire la neîndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii contractuale şi nici la imposibilitatea cuantificării prejudiciului.

În contextul dat, formularea în motivele de apel a unor critici legate de inexistenţa şi imposibilitatea cuantificării prejudiciului încalcă prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., iar soluţia pronunţată este în contradicţie cu dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., care prevăd că instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă, autoarea căii extraordinare de atac susţinând că şi din această perspectivă instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Al cincilea motiv de recurs, neîntemeiat în drept, vizează faptul că instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la ceea ce nu s-a cerut şi nici nu s-a pus în discuţia contradictorie a părţilor, anume faptul că raportul de expertiză contabilă nu are anexate documentele doveditoare privitoare la cele constatate.

În cadrul aceleiaşi critici s-a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., întrucât, în loc să analizeze legalitatea şi temeinicia hotărârii de fond prin prisma şi strict raportat la motivele de apel formulate, a găsit întemeiat un motiv nou, nepus în discuţia părţilor, încălcând dreptul la apărare al recurentei-reclamante.

La 3 februarie 2020 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt şi în drept faţă de recursul declarat, solicitând respingerea căii de atac ca nefondată.

Preliminar, intimata-pârâtă a arătat că instanţa de apel a găsit întemeiate două motive care conduc la soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, anume inexistenţa culpei pârâtei pentru încetarea relaţiilor contractuale, precum şi lipsa dovezii cuantumului cert al prejudiciului, iar aceste două motive reţinute în decizia recurată sunt diferite de cele indicate de către recurenta-reclamantă în cererea de recurs.

În ce priveşte primul motiv de recurs, intimata-pârâtă a susţinut că este nefondat, întrucât atât în apărările de la fond, cât şi în motivele de apel s-a invocat lipsa culpei pârâtei, că instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 129 alin. (5) şi art. 292 C. proc. civ. şi, potrivit art. 969 şi art. 984 C. civ., a fost chemată să descopere voinţa reală a părţilor.

În plus, a arătat şi că dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu îşi găsesc aplicare în speţă, ele putând fi invocate doar în ipoteza în care instanţa de apel se pronunţă ea însăşi pe fondul cererii.

În ce priveşte al doilea motiv de recurs, intimata-pârâtă a susţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care acest motiv de recurs vizează interpretarea probelor.

Cu referire la al treilea motiv de recurs, intimata-pârâtă a arătat că acesta reprezintă reluarea primului motiv de recurs, astfel încât îşi menţine apărările deja formulate.

Al patrulea motiv de recurs a fost apreciat ca nefondat, întrucât apărarea arătată a fost invocată încă din faţa instanţei de fond şi, în plus, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi incident pentru argumentele deja prezentate.

Ultimul motiv de recurs a fost apreciat ca nefondat, întrucât problema lipsei documentelor pe care s-a întemeiat raportul de expertiză a fost sesizată încă de la fond, recurenta-reclamantă a preferat să o ignore, astfel încât nu o poate arăta direct în recurs decât cu invocarea propriei turpitudini.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca întemeiat şi îl va admite în limitele şi pentru considerentele ce urmează:

Prealabil, trebuie subliniat faptul că, deşi recurenta-reclamantă a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acest lucru s-a făcut doar formal, critica nefiind argumentată.

Cu acelaşi titlu, instanţa supremă găseşte întemeiată apărarea formulată de intimata-pârâtă cu privire la motivele de recurs încadrate de către recurenta-reclamantă în dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât acestea ar fi putut fi invocate doar în situaţia în care instanţa de apel ar fi soluţionat ea însăşi fondul cererii de chemare în judecată şi ar fi admis-o, pentru că doar atunci ar fi fost învestită cu soluţionarea unor capete de cerere şi s-ar fi putut aprecia dacă s-a pronunţat în limitele învestirii.

În acest context, fiecare motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. va fi evaluat individual, în funcţie de argumentarea dată de parte, pentru a se putea aprecia compatibilitatea cu alte motive de recurs din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

De asemenea, instanţa supremă constată că în primul ciclu procesual, infirmându-se soluţia de primă instanţă de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a dezlegat în calea de atac a apelului şi a recursului problema naturii juridice a contractului dintre părţi, aspect care nu se mai află în discuţie în recursul de faţă.

Totodată, prin decizia nr. 659 din 6 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în al doilea ciclu procesual s-a tranşat în mod obligatoriu faptul că, raportat la specificul contractului, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ., că debitorul este de drept în întârziere şi că, pentru atragerea răspunderii contractuale, se cer îndeplinite şi celelalte condiţii, referitoare la existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Aceste dezlegări au fost reţinute şi în decizia atacată prin recursul de faţă.

În acest cadru urmează a fi analizate criticile din recurs şi apărările care li se opun.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că analiza motivelor de recurs nu trebuie să urmeze ordinea în care acestea au fost prezentate de parte în memoriul de recurs, ci, pentru logica argumentării şi pentru coerenţă în sublinierea soluţiei pe care o va pronunţa, va lua în analiză motivele care pot fi examinate din perspectiva respectării normelor de procedură şi care prezintă elemente comune de argumentaţie, iar ulterior pe cele care au aptitudinea de a se referi la respectarea normelor de drept material.

Primul motiv de recurs, vizând încălcarea limitelor devoluţiunii prin raportare la art. 292 alin. (2) C. proc. civ., făcând trimitere la nesocotirea unei norme de procedură civilă, va fi analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu din perspectiva art. 304 pct. 6 C. proc. civ., text legal apreciat ca lipsit de incidenţă în considerentele preliminare deja expuse.

Critica nu este întemeiată. Prin decizia nr. 659 din 6 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit cu caracter obligatoriu ca instanţa de rejudecare să analizeze şi celelalte condiţii de antrenare a răspunderii civile contractuale, printre acestea numărându-se şi culpa pârâtei în neexecutarea contractului.

În acest context, este evident că instanţa de rejudecare a respectat întocmai dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. atunci când a analizat modul în care pârâta şi-a adus la îndeplinire obligaţia asumată prin convenţie, anume aceea de a pune la dispoziţie reclamantei marfa de transportat, aspect invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată, iar aceasta în condiţiile în care în decizia de casare nu a fost limitată analiza strict la criticile din cererea de apel, judecătorii fiind ţinuţi de obligaţia prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aceea de a stărui pentru aflarea adevărului.

Pe cale de consecinţă, în raport de limitele rejudecării, stabilite de instanţa de recurs prin decizia de casare, de caracterul lor obligatoriu şi de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se poate vorbi despre încălcarea dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. şi a limitelor devoluţiunii, ca urmare nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Al treilea şi al patrulea motiv de recurs vor fi tratate grupat şi li se va răspunde prin considerente comune, având în vedere că ele au fost fundamentate de parte pe raţiuni similare, anume luarea în analiză de către instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 292 alin. (1), ale art. 294 alin. (1) şi ale art. 295 C. proc. civ., a unor apărări neinvocate în faţa instanţei de fond, ori invocate în rejudecare în fond pe calea unei noi întâmpinări, depuse cu nerespectarea termenului legal.

În esenţă, recurenta-reclamantă susţine că intimata-pârâtă nu s-a apărat în fond (sau a făcut-o pe calea unei întâmpinări neregulat formulate în rejudecare) cu privire la existenţa între părţi a unor uzanţe referitoare la modul de efectuare a transportului şi nici cu privire la caracterul incert şi nedeterminabil al prejudiciului, context în care instanţa de apel nu putea să ia în analiză aceste apărări decât încălcând regulile specifice care guvernează judecata în apel.

Şi în cazul acestor două motive de apel trebuie reiterat faptul că analiza lor nu poate fi făcută, aşa cum deja s-a statuat, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci, fiind vorba despre nesocotirea unor norme imperative de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii [art. 292 alin. (1), art. 294 alin. (1) şi art. 295 C. proc. civ..], din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Criticile sunt neîntemeiate. Este necontestat faptul că în cererea de apel s-a făcut referire la uzanţele dintre părţi şi la caracterul incert şi necuantificabil al prejudiciului (aspectele fiind relevate chiar de către recurenta-reclamantă în memoriul de recurs - fila x).

Potrivit dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

În acest context, apărările fiind arătate în motivarea apelului, în mod legal instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, le-a luat în analiză, respectând întocmai dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., prin urmare nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este întemeiat. Înalta Curte apreciază că nu se impune analiza acestei critici din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât argumentarea propusă de parte nu conduce la concluzia că se impută instanţei de apel greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, ci din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5, cu raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În motivarea criticii, recurenta-reclamantă afirmă că instanţa de apel a procedat greşit atunci când a reţinut că recurenta-reclamantă nu a dovedit culpa intimatei-pârâte în executarea obligaţiei de a pune la dispoziţie marfa pentru transport, sens în care susţine că în cauză au fost nesocotite dispoziţiile art. 1169 C. civ. cu privire la sarcina probei.

Reţine Înalta Curte că, deşi se invocă nesocotirea unei norme de drept substanţial, plasate în C. civ., în realitate norma este una de procedură, întrucât consacră obligaţia părţii care face o propunere în faţa judecăţii de a o dovedi şi reprezintă consacrarea în plan legislativ a principiului de drept actori incumbit probatio, a cărui încălcare atrage incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Critica este întemeiată. Înalta Curte constată că acest principiu de drept, cu aplicabilitate incontestabilă, are un regim diferit de aplicare în materia răspunderii civile contractuale, dat de dispoziţiile art. 1082 C. civ., text legal care, în cazul obligaţiei neexecutate sau executate cu întârziere, instituie prezumţia de culpă a debitorului respectivei obligaţii, chemat să răstoarne prezumţia, potrivit principiului in excipiendo reus fit actor.

În cauză, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a dat în mod greşit prevalenţă dispoziţiilor art. 1169 C. civ., în detrimentul dispoziţiilor art. 1082 C. civ., în contextul în care s-a stabilit în mod necontestat că relaţiile dintre părţi s-au derulat până la un punct, după care au încetat, instanţa de apel afirmând expres şi nepermis în acelaşi timp că nu s-a putut stabili cauza acestui fapt, deşi era unul din motivele rejudecării.

Este, de asemenea, necontestat că recurenta-reclamantă avea la dispoziţie barjele şi angajaţii pentru efectuarea transportului, că intimata-pârâtă avea stocurile necesare pentru transport şi că, de la un moment dat, transportul s-a realizat cu alt transportator decât recurenta-reclamantă, intimata-pârâtă susţinând că această schimbare s-a datorat părţii adverse, care nu i-a mai pus la dispoziţie barjele.

În contextul dat, instanţa de apel, în loc să o oblige pe intimata-pârâtă care a schimbat transportatorul (punând capăt contractului care stă la baza prezentului demers judiciar) să facă dovada culpei recurentei-reclamante, aşa cum impun dispoziţiile art. 1082 C. civ. precitate, pentru a răsturna prezumţia de culpă care opera faţă de sine, i-a impus în mod nelegal o atare obligaţie recurentei-reclamante, pentru a-i imputa apoi acesteia din urmă nu că nu şi-a dovedit lipsa propriei culpe, ci că nu a dovedit culpa intimatei-pârâte, culpă prezumată, aşa cum s-a arătat.

Această nesocotire a regimului probator şi a regulilor referitoare la sarcina probei, sancţionabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se repercutează în mod direct şi fundamental asupra modului în care instanţa de apel a apreciat asupra îndeplinirii condiţiei referitoare la culpa în săvârşirea ilicitului contractual şi a incidenţei art. 969-970, cu raportare la art. 1073-1075 şi la art. 1082 şi următoarele C. civ., caz care se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text expres indicat în cererea de recurs şi care face ca hotărârea instanţei de apel să fie nelegală.

Al cincilea motiv de recurs este întemeiat.

Este reală susţinerea recurentei-reclamante despre împrejurarea că necesitatea ataşării documentelor pe baza cărora s-a întocmit expertiza judiciară nu a format obiectul discuţiei contradictorii a părţilor în faţa instanţei de apel care a pronunţat decizia ce formează obiectul prezentului recurs.

Mai mult decât atât, examinând încheierea de şedinţă în care s-au consemnat dezbaterile de la termenul din 25 septembrie 2019, instanţa supremă constată că instanţa de apel a respins proba cu o nouă expertiză, solicitată de intimata-reclamantă, cu motivarea că aceasta nu este utilă pentru dovedirea pretenţiilor deduse judecăţii şi nici pentru combaterea excepţiei de neexecutare a contractului, reţinând în egală măsură că în cauză a fost efectuată deja o expertiză, fără a formula motive de contestaţie la adresa acesteia din urmă din perspectiva lipsei documentelor justificative.

Se constată şi că instanţa de apel, ascultând concluziile de la acelaşi termen ale apelantei-pârâte referitoare la lipsa documentelor justificative, nu a socotit necesar a supune acest aspect dezbaterii contradictorii a părţilor, pentru ca ulterior să reţină ca întemeiată această apărare.

În contextul dat, în condiţiile în care a apreciat necesar ca expertiza să fie însoţită de documentele avute în vedere de expertul desemnat, fără ca textul art. 201-214 C. proc. civ. sau dispoziţiile art. 21-24 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară (aplicabile şi expertizelor contabile judiciare) să impună o asemenea cerinţă, instanţa avea obligaţia de a-şi motiva opţiunea, arătând în ce fel lipsa documentelor justificative invalidează concluziile la care expertul a ajuns, obligaţia fiind cu atât mai necesară cu cât expertiza analizată nu a fost anulată de instanţă, iar o nouă expertiză a fost respinsă, mesajul transmis de instanţa de apel putând fi înţeles în sensul că expertiza deja efectuată a fost lămuritoare.

Procedând astfel, instanţa de apel a nesocotit principiul contradictorialităţii şi pe cel al asigurării dreptului la apărare, după cum a încălcat dispoziţiile legale referitoare la regimul probei cu expertiză, pronunţând o hotărâre care vatămă interesele recurentei-pârâte prin concluzia trasă cu privire la lipsa dovezii unui prejudiciu cert şi cuantificabil, caz în care devin incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În condiţiile în care prin expertiza efectuată s-a determinat doar o parte a prejudiciului pretins - anume beneficiul nerealizat, iar prin anexa la cererea de chemare în judecată s-a determinat prejudiciul sub aspectul pierderii suferite urmare a neexecutării integrale a contractului, în raport de preţurile stabilite contractual, fără ca acest calcul să fie contestat, în condiţiile în care, pentru argumentele ce preced, s-a apreciat ca nelegală eliminarea probei cu expertiză, instanţa supremă apreciază ca dovedită şi condiţia referitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului care îşi are originea în fapta ilicită constând în neexecutarea întocmai a convenţiei părţilor, cu consecinţa pronunţării soluţiei cu încălcarea dispoziţiilor art. 969-970, ale art. 1073-1075 şi ale art. 1081 şi următoarele C. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În concluzie, găsind întemeiate motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. instanţa supremă va admite recursul, va modifica decizia atacată şi, în consecinţă, va respinge apelul ca nefondat, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de prima instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L. împotriva deciziei nr. 307/14.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Modifică în tot decizia atacată, în sensul că:

Respinge apelul declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 23/20.02.2017, pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2010.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 5 februarie 2020.