RCA death claim: validity of reduced moral damages due to victim's concurrent fault under Art. 1371 Civil Code

Şedinţa publică din data de 17 decembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 02.10.2018, sub nr. x/2018 reclamanţii A., B. şi C., au solicitat în contradictoriu cu pârâta D. S.A. obligarea acesteia la plata daunelor morale şi materiale în cuantumul indicat mai jos, conform dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Norma nr. 23 emisă la data de 06.11.2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: daune morale pentru prejudiciul provocat prin moartea victimei E., după cum urmează: pentru A., tatăl victimei decedate in accident, suma in cuantum de 944.000 RON; pentru B., mama victimei decedate in accident, suma in cuantum de 944.000 RON; pentru C., sora victimei decedate, suma in cuantum de 776.000 RON; penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere începând cu data 26 mai 2018 conform dispoziţiilor art. 38 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere RCA pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule numărul 23/6.11.2014, valabile şi în vigoare la momentul producerii accidentului 01.11.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 665/13.03.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, a fost obligată pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 194.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi aferente acestei sume, începând cu a 11-a zi de la data comunicării către pârâtă a hotărârii definitive şi până la data plăţii efective a debitului principal; a fost obligată pârâta la plata către reclamantul B. a sumei de 194.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi aferente acestei sume, începând cu a 11-a zi de la data comunicării către pârâtă a hotărârii definitive şi până la data plăţii efective a debitului principal; a fost obligată pârâta la plata către reclamantul C. a sumei de 101000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi aferente acestei sume, începând cu a 11- a zi de la data comunicării către pârâtă a hotărârii definitive şi până la data plăţii efective a debitului principal; s-a respins cererea de chemare în judecată pentru celelalte sume, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1623 din 15 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă a fost admis apelul formulat de apelanta - pârâtă D. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 665/13.03.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi A. B. şi C..

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 14.000 RON pentru fiecare dintre părinţii victimei, respectiv reclamanţii A. şi B. şi a sumei de 11.000 RON către sora C..

A fost păstrată soluţia privitoare la plata penalităţilor de întârziere.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii A., B. şi C..

Motivele de casare

Recurenţii susţin că instanţa de apel a acordat mai mult decât a cerut apelanta-pârâtă deoarece, deşi apelul viza strict reţinerea unei culpe în crearea consecinţelor accidentului şi, pe cale de consecinţă, diminuarea daunelor morale, instanţa a reţinut şi dispus că sumele stabilite de tribunal nu sunt conforme cu jurisprudenţa fără a motiva acest lucru; a reapreciat daunele morale la câte 100.000 RON şi nu a motivat cum a ajuns la această sumă; a reţinut şi o culpă în producerea accidentului pe lângă cea în producerea consecinţelor accidentului, deşi nu i-a fost cerut acest lucru; a efectuat calcule greşite.

Apreciază recurenţii că instanţa trebuia să procedeze la un examen propriu al pricinii, fiind obligată să verifice şi să dea o apreciere proprie materialului probator administrat în faţa primei instanţe.

Astfel, în ceea ce priveşte diminuarea cuantumului daunelor morale, instanţa s-a rezumat să aprecieze doar că daunele morale acordate de instanţa de fond ar duce la o îmbogăţire fără just temei, fără a se argumenta.

Instanţa de apel a respins proba testimonială solicitată în apel considerând-o neutilă cauzei însă a dispus diminuarea daunelor fără a administra probe.

Recurenţii susţin că prin faptul de a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate cererile şi susţinerile părţilor, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 476 C. proc. civ. care consacră caracterul devolutiv al căii de atac.

Instanţa de apel era obligată să explice într-o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat în ceea ce priveşte diminuarea drastică a cuantumului daunelor morale până la un nivel disproporţionat cu prejudiciul încercat indicând, cel puţin la nivel teoretic, criteriile obiective aplicate într-un astfel de litigiu.

Recurenţii susţin contradictorialitatea deciziei atacate, acest lucru reieşind din faptul că, deşi instanţa a preluat aprecierile instanţei de fond cu privire la gravitatea atingerii drepturilor reclamanţilor, însă, fără a da o explicaţie logică, apreciază că se impune diminuarea sumelor acordate.

În opinia recurenţilor hotărârea este nelegală ca urmare a încălcării art. 1371 C. civ. având în vedere că s-a reţinut o culpă şi s-a stabilit o contribuţie în procent de 30 % după ce s-au diminuat despăgubirile acordate de prima instanţă, pentru ca după prima diminuare să procedeze la o a doua, prin aplicarea procentului de 30 %.

Astfel, a fost aplicată o dublă sancţiune, iar reţinerea culpei de 30 % s-a făcut în lipsa unor dovezi care să atragă legătura de cauzalitate.

Art. 1371 a fost eronat aplicat întrucât victimele indirecte ale accidentului au această calitate prin existenţa prejudiciului prin ricoşeu nu pentru că acestea şi-ar fi asumat vreun risc în producerea accidentului sau a consecinţelor acestuia sau au fost de acord cu acestea. Pentru a fi atrasă răspunderea civilă a victimei accidentului şi pentru a se stabili contribuţia acesteia la producerea accidentului şi a consecinţelor acestuia este necesar să fie îndeplinite anumite condiţii printre care şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs.

Instanţa de apel, în mod eronat a reţinut săvârşirea de către victima accidentului a două fapte ilicite respectiv, conducerea pe contrasens şi depăşirea limitei legale de viteză cât şi a conducerii pe drumul public sub influenţa alcoolului ca fiind cele cauzatoare de producerea accidentului şi a consecinţelor acestuia în proporţie de 30% în producerea accidentului, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 1357 C. civ.

Instanţa de control judiciar a reţinut eronat contribuţia victimei în producerea accidentului nerezultând din niciun act şi nici din situaţia de fapt că există legătură de cauzalitate între conducerea sub influenţa alcoolului şi decesul victimei accidentului, din toate actele de urmărire penală reieşind că nu se poate reţine vreo culpă în sarcina victimei.

Conduita victimei nu poate fi interpretată ca o acceptare a suportării riscului unui accident, nefiind incidente prevederile art. 1355 întrucât nu există nicio situaţie de excludere sau limitare a răspunderii în sensul acestui text de lege.

Recurenţii susţin nelegalitatea hotărârii recurate şi din perspectiva art. 50 lit. d) din Norma nr. 23/2014 deoarece în privinţa evaluării daunelor morale, instanţa a avut în vedere o soluţie apreciată a fi conformă cu jurisprudenţa exceptând toată jurisprudenţa depusă de reclamanţi din cauze similare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor la 28.05.2020.

Prin încheierea din data de 30.07.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A..

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii B., C. şi A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamanţi în baza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susţine că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti cuprinde o motivare lacunară în ceea ce priveşte diminuarea cuantumului daunelor morale, prin aplicarea dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În considerentele deciziei pronunţate, cu ocazia analizării criticii formulate de către apelanta-pârâtă, instanţa de apel a răspuns motivului de apel prin care se susţinea dovedirea, în cauză, a unei culpe comune a faptei victimei şi incidenţa prevederilor art. 1371 C. civ.

Faţă de aceste aspecte, Curtea a considerat aplicabil art. 1371 alin. (1) C. civ., reţinând contribuţia victimei într-o proporţie de 30%, prin propriile fapte ilicite la producerea prejudiciului, faţă de natura, gravitatea faptelor şi consecinţelor acestora cu privire la posibilităţile de evitare a pericolului.

În stabilirea acestui procent de contribuţie, instanţa de apel a avut în vedere faptele ilicite ale victimei, care au avut legătură de cauzalitate cu consecinţele grave ale accidentului, reţinând că totuşi starea principală de pericol a rezultat, conform probatoriului disponibil, din fapta ilicită contravenţională a celuilalt conducător auto.

Elementele ilicitului contravenţional şi penal săvârşite de victimă au fost reţinute în raport de legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, determinată de împrejurările în care s-a produs accidentul, respectiv faptul că atât victima, cât şi şoferul care a provocat accidentul au circulat pe contrasens, că victima se afla în stare de ebrietate şi circula cu o viteză peste limita legală.

Aspectele reţinute de ambele instanţe, privind asumarea unui risc de către victima accidentului cu privire la posibilitatea producerii unui eveniment rutier, au avut la bază concluziile raportului de expertiză criminalistică efectuat în cadrul dosarului penal, necontestate de către reclamanţi.

Deşi vinovăţia conducătorului auto F. a fost stabilită pe deplin în cadrul dosarului penal, care a provocat un accident care a dus la decesul fiului/fratelui reclamanţilor, împrejurările producerii accidentului nu pot fi ignorate, acestea reprezentând de asemenea fapte ilicite extrem de grave.

În raport de aceste elemente, instanţa de apel a reevaluat în plan juridic consecinţele situaţiei de fapt şi a apreciat că faţă de contribuţia acestora la producerea sau mărirea prejudiciului, victima are o culpă concurentă la producerea accidentului în proporţie de 30%.

În ceea ce priveşte trimiterile recurenţilor la concluziile raportului de expertiză criminalistică, Înalta Curte reaminteşte că reevaluarea probatoriului cauzei nu poate face obiect de analiză în această etapă procesuală, ci numai corecta aplicare a legii din perspectiva dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., faţă de reţinerea unei culpe a victimei în producerea accidentului şi reducerea despăgubirilor în mod corespunzător acestor procente.

Faţă de cele ce preced, nu poate fi primit argumentul unei hotărâri parţial nemotivate, Înalta Curte reţinând ca nefondat acest motiv de recurs.

Prin cea de-a doua critică, recurenţii invocă nerespectarea de către curtea de apel a jurisprudenţei în materie şi a argumentelor invocate de reclamanţi, care au condus în mod greşit la diminuarea cuantumului daunelor morale în cauza de faţă, instanţa de apel acordând un cuantum disproporţionat faţă de prejudiciul încercat.

Se susţine că instanţa de apel ar fi putut să descrie, cel puţin la nivel teoretic criteriile obiective aplicabile într-un astfel de litigiu, criterii ce nu au suport normativ, fiind o creaţie a practicii şi jurisprudenţei.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, având în vedere că instanţa de apel a examinat criteriul jurisprudenţial şi a analizat jurisprudenţa naţională, precum şi cea indicată de recurenţi, astfel cum impun dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014, ceea ce echivalează cu o cercetare completă a fondului cauzei.

Alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudenţa este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanţe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptăţite. Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale care să le poată comensura, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată trebuie să aprecieze o anumită sumă globală.

Recurenţii au indicat în mod concret decizii de speţă, iar instanţa de judecată a făcut o corectă aplicare a acestora, curtea de apel manifestând preocupare în a analiza jurisprudenţa din cauze similare şi cuantificând daunele morale în acord cu practica constantă, unitară în materie.

De asemenea, este evident că întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, instanţa a procedat la acordarea unor despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

De altfel, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.

Însă, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura sau compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure, principii respectate în cauză de către instanţa de apel.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, Înalta Curte constată că a fost stabilită ca urmare a rezultatului analizei atente a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca aceasta să constituie un raport nerezonabil de proporţionalitate cu prejudiciul suferit.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1623 din 15 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1623 din 15 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2020.