Competence of civil versus administrative jurisdiction over private-law contra-guarantee agreements between financial funds; rejection of public-authority status and contractual scope of due diligence

Şedinţa publică din data de 17 decembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 30.01.2018 sub nr. x/2018, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A, solicitând instanţei: obligarea pârâtului la plata contragaranţiei în valoare de 240.000,00 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată de la data de 25.09.2015 şi până la data plăţii integrale a contragaranţiei; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3081/16.10.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A - I.F.N în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 240.000 RON reprezentând contragaranţie şi dobânda legală la aceasta, calculată de la data de 25.09.2015 şi până la plata efectivă a sumei datorate precum şi să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 5.905 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.

Prin decizia civilă nr. 1757A din 29.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de apelantul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A., împotriva sentinţei civile nr. 3081/16.10.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. IFN ca nefondat. I

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Fondul Român de Contragarantare S.A.

Recurenta solicită în baza art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ. în raport de art. 497, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată la instanţa competentă, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În subsidiar, solicită admiterea recursului, anularea deciziei atacate şi, în baza art. 488 alin. (1) punctul 5 şi 6 C. proc. civ. în raport de art. 497 şi 480 alin. (3) C. proc. civ. să fie trimisă cauza spre rejudecare instanţei de apel, întrucât nu s-a intrat în judecata fondului.

În subsidiarul celor două cereri anterioare, recurenta solicită admiterea recursului în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar în urma rejudecării să-i fie admis apelul.

Recurenta susţine nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul respingerii apelului acestuia cu privire la soluţionarea greşită a excepţiei necompetenţei funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a excepţiei tardivităţii acţiunii formulate de intimat.

Respingând apelul cu privire la cele doua excepţii, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv dispoziţiile cuprinse în art. 174 alin. (2), art. 176 pct. 3 şi art. 136 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. b) si c, art. 8 alin. (2) si 3, art. 11 alin. (2) si art. 27 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării primei instanţe (30.01.2018), înainte de modificările aduse prin Legea nr. 212/2018.

Instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile, adăugând la lege un criteriu care nu a fost avut în vedere de legiuitor, respectiv criteriul obligativităţii încheierii contractului administrativ.

Recurenta susţine că a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă pentru trimiterea cauzei spre judecare Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, întrucât FRC este autoritate publică asimilată, Norma nr. 1/2012 este un act administrativ cu caracter normativ, iar Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 este un contract administrativ conform art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea 554/2004, art. 10 din Legea 554/2004.

Arată că, în susţinerea admiterii excepţiei s-au invocat următoarele: FRC este o persoană juridică autorizată de lege să presteze un serviciu public, constând în susţinerea finanţării sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii; Norma nr. 1/2012 este un act administrate cu caracter normativ în sensul art. 2 (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că a fost emisă în aplicarea prevederilor art. 3 (3) coroborate cu art. 6 si art. 33 (2) lit. c) din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, aprobată prin Legea nr. 137/2007; convenţia nr. 1/2012 este un act administrativ asimilat în sensul art. 2 (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 având în vedere că a fost încheiată exclusiv pentru implementarea Normei nr. 1/2010, respectiv pentru prestarea serviciului public privind îmbunătăţirea accesului întreprinderilor mici si mijlocii la finanţare, aşa cum rezultă explicit din preambulul acesteia.

Prima de contragarantare prevăzută de convenţie se situează sub nivelul pieţei şi nu variază în funcţie de gradul de risc al IMM-ului contragarantat, conform regulilor comerciale.

Aceasta este o prima fixă, care se deduce din comisionul de garantare încasat de reclamant. Asadar, convenţia de contragarantare nu are scop lucrativ, ci este un contract încheiat în scopul prestării unui serviciu public, respectiv îmbunătăţirea accesului întreprinderilor mici şi mijlocii la finanţare.

Corelat cu necompetenţa funcţională, se impunea şi admiterea excepţiei tardivităţii acţiunii, având în vedere că decizia FRC de formulare a cererii de executare a fost comunicată FNGCIMM la data de 05.12.2016, prin adresa nr. x, ca atare, în raport cu termenul de introducere a acţiunii în anulare, prevăzut la art. 11 (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, reclamanta era decăzută din termen, motiv pentru care se impunea admiterea apelului şi cu privire la aceasta excepţie.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că decizia recurată cuprinde motive contradictorii - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Aspectul contradictoriu rezultă din faptul că atunci când a stabilit întinderea mandatului analizat în cauză, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că singurele documente care trebuiau verificate erau cele din anexa C.7 la Convenţia nr. 1/2012.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că verificarea altor documente face parte din mandatul convenţional, deşi nu sunt prevăzute explicit de anexa la convenţie.

Cele două concluzii se exclud reciproc, iar instanţa de apel avea obligaţia legală de a reţine doar una dintre cele două teze contradictorii. Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, faptul că singurele documente pe baza cărora se verifică eligibilitatea beneficiarului erau cele menţionate în anexa C.7, iar printre aceste documente nu se regăseşte vreun certificat de atestare fiscală.

Aceste considerente ale instanţei de apel sunt contrazise de cele privind anumite documente care nu se regăsesc în sensul literal al termenilor folosiţi în anexa C.7, dar cu privire la care instanţa de apel reţine, în contradicţie cu prima teza, ca fac parte din mandatul acordat în cauză, respectiv certificatul de atestare fiscală nr. x/06.07.2012 şi certificatul de atestare fiscală nr. x/02.08.2012.

Instanţa de apel include în mandatul convenţional si certificatele de atestare fiscală, în ciuda propriilor considerente, conform cărora mandatul se limita la actele menţionate în anexa C.7.

Dacă decizia ar fi fost motivată legal, când a apreciat cu privire la întinderea mandatului acordat în cauză, instanţa ar fi trebuit să decidă care dintre cele două teze contradictorii se aplică în speţă, fie teza că singurele acte ce trebuiau verificate erau cele din Anexa 7, fie teza că se impunea şi verificarea altor acte care nu rezultă din sensul literal al termenilor cuprinşi în anexa c7.

Daca instanţa de apel ar fi fost consecventă în considerarea principiului/argumentului potrivit căruia verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită trebuia să aibă în vedere doar documentele prevăzute convenţional, ar fi trebuit să constate că beneficiarul era în executare silită la data acordării contragaranţiei, întrucât extrasul FRC, care preia datele oficiale ale ANAF şi care este actualizat la data acordării contragaranţiei este preferabil unei declaraţii pe propria răspundere, care, în cele mai multe dintre cazuri, este ori afectată de subiectivism, ori nu corespunde realităţii.

Altfel precizat, datele publice ale ANAF se constituie într-o dovadă mai utilă, pertinentă şi concludentă pentru probarea acestei situaţii de fapt.

Instanţa de apel este contradictorie atunci când părăseşte raţionamentul menţionat anterior şi apreciază că pot fi totuşi avute în vedere şi alte înscrisuri pentru dovedirea îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită. Judecând astfel, lărgind cadrul mandatului acordat, în considerarea obligaţiei de diligenţă, instanţa de apel ia totuşi în considerare, certificatele de atestare fiscală eliberate de organele fiscale.

Instanţa de apel ar fi trebuit să ia în considerare şi Adresa ANAF, precum şi somaţiile ataşate acestei adrese, care contrazic certificatele de atestare fiscală. Adresa ANAF arată că beneficiarul era în executare silită la data acordării contragaranţiei, iar certificatele fiscale conţin menţiuni cu privire la datoriile bugetare, dar neactualizate, cu o lună înainte de data acordării contragaranţiei. Adresa ANAF este preferabilă Certificatelor fiscale, întrucât conţine informaţii actualizate în raport cu data acordării contragaranţiei - dată care prezintă relevanţă pentru aprecierea îndeplinirii criteriilor de eligibilitate. Instanţa de apel, deşi utilizează două raţionamente care se exclud reciproc, le utilizează şi fracturat, luând în considerare doar înscrisurile care ar tinde să contrazică starea de executare silită, deşi trebuia să se raporteze şi întrun caz şi în celălalt fie la înscrisurile oficiale ale ANAF, fie la extrasul FRC care prelua datele oficiale ale ANAF, înscrisuri cu forţă probantă superioară, care contrazic în mod indubitabil înscrisurile luate în considerare.

Potrivit art. 482 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă că instanţa de apel avea obligaţia să motiveze decizia recurată în deplin acord cu cerinţele prevăzute de lege, fără nici un fel de contradicţii, arătând care sunt argumentele de fapt şi de drept pentru respingerea criticilor din apel şi trăgând concluzii consecvente propriilor argumente.

Instanţa de apel a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. normele procedurale încălcate fiind art. 482 şi art. 2 2 alin. (2) şi (4) C. proc. civ.

Dacă aceste norme ar fi fost respectate s-ar fi observat că mandatul convenţional se subsumează mandatului legal şi că beneficiarul IMM se află în executare silită la data acordării contragaranţiei, nefiind eligibil pentru garantarea şi contragarantarea creditului asumat.

Prin decizia recurată au fost încălcate şi aplicate greşit următoarele norme de drept substanţial: preambulul care prevede scopul legii, art. 2 şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009; art. 3 lit. c) si d si art. 5 lit. c) din Ordinul MIMMCMA cu nr. 1364/2009; pct. 5 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011; art. 1270, art. 2018, art. 1266 - 1268 si art. 1272 din C. civ. art. 8 lit. e) din Norma nr. 1/2012.

Încălcând şi aplicând greşit normele de drept substanţial indicate mai sus, atunci când a interpretat Convenţia în litigiu pentru a stabili întinderea mandatului, instanţa de apel a reţinut că mandatul convenţional se limitează la verificarea declaraţiei pe propria răspundere a beneficiarului prevăzută de anexa C.7 la convenţie.

În felul acesta, instanţa de apel a omis faptul că mandatul convenţional se subsumează mandatului legal, restrângând nepermis de mult sfera mandatului acordat în cauză prin neaplicarea normelor legale incidente.

Totodată, instanţa de apel s-a substituit voinţei părţilor, lipsind de efecte juridice anumite clauze care fac trimitere la normele de drept substanţial aplicabile şi aplicând greşit normele de drept substanţial care privesc interpretarea contractului în cauză.

Intimata nu a verificat cu diligenţa unui bun profesionist îndeplinirea de către beneficiar a criteriului de eligibilitate referitor la incidenţa procedurii de executare silită din perspectiva tuturor informaţiilor disponibile.

Aceasta nu a depus nicio diligenţă pentru a verifica acest aspect care contrazicea declaraţia pe propria răspundere a beneficiarului IMM, întrucât îi profita direct. Cu minime demersuri la ANAF, ar fi putut clarifica situaţia, dar nu a făcut-o. Intimata putea să cunoască, cu minime diligenţă, faptul că pe site-ul public al ANAF beneficiarul figura cu menţiunea de începere a procedurii de executare silită. Instanţa de apel a ignorat această împrejurare, precum şi site-ul public şi adresa ANAF, considerând în mod nelegal ca intimata ar fi acţionat în mod întemeiat, în ciuda evidenţei care arăta contrariul.

Teza avansată de către instanţa de apel, conduce la concluzia că prevederile legale incidente şi clauzele înlăturate de la aplicare de instanţă nu produc niciun efect juridic, iar acest lucru nu este permis de normele substanţiale indicate şi care au fost greşit aplicate de către instanţa de apel.

În raport cu prevederile legale şi convenţionale aplicabile în cauză, nu se poate reţine faptul că mandatul se limitează la o verificare pur formală a declaraţiei pe propria răspundere dată de către beneficiar, deoarece o astfel de teză ar echivala cu lipsa oricărei obligaţii.

Totodată, atunci când a restrâns nepermis de mult sfera mandatului acordat în cauză, prin încălcarea prevederilor art. 1266 din C. civ., instanţa de apel nu a ţinut cont de voinţa concordantă a părţilor, ignorând comportamentul contractual al intimatului-reclamant, care, dincolo de documentele prevăzute expres de anexa C.7 la convenţie, a obţinut cele două certificate fiscale din cauză, din care rezultau datoriile beneficiarului la bugetul de stat.

Intimatul-reclamant cunoştea faptul că beneficiarul contragaranţiei se afla în executare silită, la data acordării acesteia, conform înscrisului depus chiar de către acesta.

Prin aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel a încălcat interesul public al protejării bugetului de stat şi al intereselor legitime ale operatorilor economici care depun minime diligenţe pentru a prezenta certitudinile economice prevăzute de lege, astfel încât să poată beneficia de garanţiile oferite de Statul roman prin mandatarii săi.

Rezultă că, în mod greşit, instanţa de apel, a reţinut faptul că voinţa concordantă a părţilor a fost doar în sensul unei verificări pur formale a declaraţiei pe propria răspundere.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 şi din legislaţia în domeniul ajutorului de stat cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor.

Curtea a constatat că supravegherea prevăzută de aceste dispoziţii trebuia să fie efectuată de către apelant potrivit art. 4.3 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 care prevede că, la primirea notificării, apelantul verifică, pe baza informaţiilor primite, respectarea clauzelor convenţiei în ceea ce priveşte acordarea contragaranţiilor, anterior emiterii confirmării, apelantul putând solicita intimatului clarificări, ori de câte ori informaţiile transmise prin notificare impun acest lucru.

Astfel, apelantul nu poate refuza plata contragaranţiei după confirmarea acesteia în contextul în care nu a înţeles să uzeze de prerogativele prevăzute de art. 4.3 din Convenţia de contragarantare şi care dau eficienţă prevederilor de din domeniul ajutorului de stat.

Încălcând normele de drept material privind interpretarea sistematică a contractului, instanţa de apel nu a dat art. 4.3 din Convenţie înţelesul care rezultă din ansamblul contractului, ci l-a interpretat izolat de restul contractului, dându-i un înţeles autonom, străin de voinţa concordantă a părţilor.

Potrivit prevederilor art. 4.1 din Convenţia nr. 1/2012, "garantul este mandatat să acorde contragaranţiile" şi să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, coroborate cu dispoziţiile art. 5.1. "garantul acordă, monitorizează şi plăteşte garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie", precum şi cu cele ale art. 8 lit. e) din Norma nr. 1/2012, potrivit cărora Beneficiarii contragaranţiilor sunt întreprinderile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: "nu se află în procedura de executare silită...", interesul public în cauză este să nu fie acordate contragaranţii unor beneficiari neeligibili, aflaţi în executare silită, pentru a nu fi prejudiciate bugetul de stat şi interesele legitime ale beneficiarilor eligibili.

Pentru a pronunţa o hotărâre legală, instanţa de apel trebuia să interpreteze sistematic O.U.G. nr. 23/2009, Ordinul MIMMCMA nr. 1364/23.12.2009, Norma nr. 1/2012 si Convenţia nr. 1/2012, pentru a ajunge la o înţelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părţi şi pentru a respecta scopul contractului şi interesul public pentru care FRC a fost înfiinţată.

Având în vedere că în cauză s-a acordat o contragaranţie unui beneficiar neeligibil, raportat la scopul Convenţiei 1/2012 în aplicarea Normei 1/2012 privind schemele de ajutor şi raportat la scopul pentru care a fost înfiinţat recurenta - în susţinerea societăţilor viabile, cu potenţial de dezvoltare şi cu o situaţie prosperă, rezultă că dispoziţiile contractuale au fost încălcate, iar reclamanta intimată este în culpă.

Sensul confirmării prevăzute de art. 4.3 din Convenţia nr. 1/2012 nu poate fi stabilit decât în raport cu sensul articolelor cuprinse în capitolul 6 din aceeaşi convenţie, privitoare la executarea contragaranţiilor.

Procedura confirmării este condiţionată de depăşirea etapei distincte a executării contragaranţiilor, etapă din urmă în care părţile au convenit că recurenta face o nouă verificare a îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate. Cu alte cuvinte, recurenta confirmă contragaranţia sub condiţia respectării criteriilor de eligibilitate cu ocazia analizei efectuate în cadrul etapei distincte a executării contragaranţiei.

Totodată, potrivit art. 6.4 alin. (4) din Convenţia nr. 1/2012, text ignorat de instanţa de apel, "nu există obligaţie de plată a contragaranţiei, dacă una sau mai multe dintre prevederile alin. (2) sunt neîndeplinite".

Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul ca legislaţia ajutorului de minimis impune stoparea ajutorului acordat unor beneficiari neeligibili şi complineşte mandatul convenţional acordat în cauză.

În conformitate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2009, privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare S.A., condiţiile în care se acordă contragaranţiile se stabilesc cu respectarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat.

Aşadar, mecanismul de acordare şi executare a contragaranţiilor este reglementat, pe lângă convenţiile de contragarantare, şi de legislaţia ajutorului de stat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în ceea ce priveşte fondul cauzei a solicitat respingerea acaestuia ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin încheierea din 30 iulie 2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii şi a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 17 decembrie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prin aspect, recurenta a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv dispoziţiile art. 174 alin. (2), art. 176 pct. 3 şi art. 136 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) şi c), art. 8 alin. (2) şi (3), art. 11 alin. (2) şi art. 27 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate în raport de acest motiv de casare sub aspectul respingerii apelului cu privire la soluţionarea greşită a excepţiei necompetenţei funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă şi a excepţiei tardivităţii acţiunii.

Cu referire al modul de soluţionare a acestor excepţii, recurenta invocă şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., referitor la depăşirea puterii judecătoreşti, prin adăugarea la lege a unui criteriu care nu a fost avut în vedere de legiuitor, respectiv criteriul obligativităţii încheierii contractului administrativ.

Înalta Curte constată că argumentele invocate de recurent în sprijinul admiterii excepţiei necompetenţei funcţionale nu sunt fondate, ambele instanţe soluţionând în mod corect această excepţie.

Astfel, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, pentru a aprecia că recurenta este autoritate publică asimilată.

Statutul recurentei este stabilit prin art. 1 din O.U.G. nr. 23/2009, care reprezintă actul de înfiinţare, iar activitatea sa este desfăşurată în baza actului constitutiv propriu şi a art. 8 din O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici.

Potrivit acestor dispoziţii, Fondul de Contragarantare a fost constituit sub forma unei societăţi emitentă de acţiuni nominative şi îşi desfăşoară activitatea potrivit legislaţiei privind societăţile comerciale pe acţiuni.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 346/2004 "Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii funcţionează sub forma societăţilor comerciale pe acţiuni, în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Prin urmare, forma juridică a pârâtului este de societate comercială pe acţiuni, care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi ale Legii nr. 346/2004.

Recurenta Fondul Român de Contragarantare S.A. este înfiinţat în temeiul O.U.G. nr. 23/2009, act normativ potrivit căruia acesta are natura unei instituţii financiare specializate, constituit sub forma unei societăţi pe acţiuni emitente de acţiuni nominative, conform Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, având ca obiect unic de activitate contragarantarea garanţiilor acordate de fondurile de garantare legal înfiinţate, persoane juridice române, pentru creditele şi alte instrumente de finanţare contractate de întreprinderile mici şi mijlocii de la instituţiile de credit şi alte instituţii financiare nebancare, autorizate potrivit legii.

Art. 6 din O.U.G. nr. 23/2009 precizează că Fondul Român de Contragarantare S.A. îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile legislaţiei privind societăţile comerciale pe acţiuni, având inclusiv posibilitatea de a realiza profit, art. 10 din ordonanţă prevăzând expres acest lucru.

Recurenta susţine că este autoritate publică asimilată, întrucât prestează un serviciu public, care constă în susţinerea finanţării sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii.

Critica nu este fondată, în mod corect a apreciat instanţa de apel că nu este suficientă prestarea unui serviciu public pentru a se reţine calitatea de autoritate publică asimilată, fiind necesar ca entitatea să intre în raportul juridic dedus judecăţii în regim de putere publică.

Înalta Curte reţine că pretenţiile ce fac obiectul litigiului îşi au izvorul în Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 încheiată între reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN şi pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., având ca obiect contragarantarea garanţiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de schemele de ajutor de minimis reglementate de Norma nr. 1/2012 privind contragarantarea garanţiilor aferente finanţărilor contractate de întreprinderile mici si mijlocii de la bănci si instituţii financiare nebancare, precum şi faptul că ajutoarele de minimis nu fac parte din categoria ajutoarelor de stat.

Rezultă, astfel, că atât reclamantul, cât şi pârâtul sunt persoane juridice de drept privat, desfăşurând activităţi de garantare a unor credite încheiate de persoane juridice de drept privat, respectiv o activitate de drept comun în materie contractuală, în care acţionează însă ca profesionişti, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ., care prevede că:

"(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ".

Recurenta mai susţine în sprijinul excepţiei, că Norma nr. 1/2012 este un act administrativ asimilat, fiind încheiat exclusiv pentru implementarea Normei nr. 1/2012, respectiv pentru prestarea serviciului public privind îmbunătăţirea accesului întreprinderilor mici şi mijlocii la finanţare.

Critica este nefondată, având în vedere că pretenţiile deduse judecăţii au drept cauză juridică neîndeplinirea obligaţiilor asumate de părţi prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, care reprezintă un contract civil, şi nu unul administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, noţiunea de autoritate publică are următoarea semnificaţie: "orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică".

Înalta Curte constată că acţiunea pendinte este o acţiune civilă, lato sensu, de drept comun, o acţiune care se desfăşoară între profesionişti, iar activitatea desfăşurată de cele două fonduri are natură comercială, convenţia de contragarantare în baza căreia sunt solicitate pretenţiile din prezenta cauză fiind semnată de cele două părţi în scopul realizării obiectului lor de activitate, astfel că litigiul nu poate intra în sfera de competenţă a instanţei de contencios administrativ.

Corelat cu argumentele evocate, care susţin soluţia instanţelor de fond, în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei funcţionale, Înalta Curte constată că excepţia tardivităţii acţiunii nu se impune a fi analizată.

Sub al doilea aspect, recurenta a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la motivul de nelegalitate ce impune casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva faptului că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii cu ocazia interpretării dispoziţiilor legale care reglementează întinderea mandatului analizat în cauză, instanţa de apel reţinând două teze contradictorii, fie că singurele acte ce trebuiau verificate erau cele din Anexa C.7, fie teza că se impunea şi verificarea altor acte care nu rezultă din sensul literal al termenilor cuprinşi în anexa C.7.

Din studierea considerentelor deciziei recurate nu se poate reţine existenţa unei contradicţii în logica instanţei, criticile vizând în realitate, modul de interpretare al probelor administrate în cauză.

Instanţa de apel a arătat, în mod clar, că potrivit convenţiei părţilor, reclamantul avea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiei inexistenţei unei executări silite a beneficiarului prin prisma următoarelor documente: declaraţii de eligibilitate a IMM, situaţii financiare anuale pentru ultimele două exerciţii financiare, referat de analiză privind acordarea garanţiei, certificat constatator emis de ORC/RECOM, extras din Buletinul procedurilor de insolvenţă, documentul de consultare a informaţiilor de pe site-ul pârâtei referitoare la starea de executare silită a IMM.

Faţă de prevederile convenţiei de contragarantare, instanţa de apel a reţinut că demersurile reclamantei din acest punct de vedere sunt suficiente în sensul efectuării verificărilor la care era obligată prin Convenţie şi Norma nr. 1/2012, aspecte care au rezultat din declaraţia pe propria răspundere a administratorului societăţii A. S.R.L., precum şi din certificatele de atestare fiscală emise în anul 2012.

S-a mai arătat de către instanţa de apel că în cauză nu se pune problema prevalenţei declaraţiei pe propria răspundere dată de administratorul societăţii beneficiare a contragaranţiei, faţă de relaţiile furnizate de ANAF, analiza instanţei fiind efectuată faţă de verificarea condiţiilor de eligibilitate exprimate prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat corect termenii şi limitele Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012, având în vedere că potrivit acesteia şi anexei sale au fost analizate circumstanţele cerute de anexa C.7 la convenţie care caracterizează eligibilitatea beneficiarului.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost încadrate şi în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 482, art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., pentru a demonstra că instanţa de apel nu a observat că mandatul convenţional se subsumează mandatului legal, beneficiarul IMM fiind în executare silită la data acordării contragaranţiei.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel a statuat respectând termenii convenţiei de contragarantare, stabilind corect care erau limitele obligaţiilor părţilor, aşa cum rezultă din contract.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat corect termenii şi limitele Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012, având în vedere că potrivit acesteia şi anexei sale a analizat circumstanţele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului S.C. A. S.R.L..

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a precizat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1270, art. 1272, art. 2018, art. 1266-1268 C. civ., precum şi art. 2 şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009; art. 3 lit. c) si d si art. 5 lit. c) din Ordinul MIMMCMA cu nr. 1364/2009; pct. 5 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011.

În esenţă, criticile recurentei vizează faptul că instanţa de apel s-a substituit voinţei părţilor lipsind de efecte juridice anumite clauze care fac trimitere la normele de drept substanţial aplicabile şi aplicând greşit norme de drept substanţial care privesc interpretarea contractului în cauză.

Instanţa de recurs constată că instanţa de apel a aplicat corect prevederile legale incidente şi cele ale convenţiei încheiate între părţi referitoare la culpa în executarea mandatului acordat şi la acordarea garanţiei şi contragaranţiei.

Astfel cum s-a reţinut de către instanţele de fond în ceea ce priveşte situaţia de fapt, între recurenta-pârâtă şi intimatul-reclamant s-a încheiat Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, având ca obiect preluarea de către pârâtă a unei părţi din riscul suportat de reclamanta garant la acordarea de garanţii pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranţii în favoarea acestor întreprinderi, în limita unui plafon maxim de contragarantare.

Litigiul de faţă se poartă în legătură cu cererea intimatului-reclamant adresată recurentei privind plata contragaranţiei aferentă finanţării garantate restante în sumă de 240.000 RON.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut în mod corect că intimatul-reclamant a acordat garanţia contragarantată conform mandatului primit, potrivit art. 6.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, cu respectarea criteriilor din Anexa C.7 a acestei Convenţii.

Examinând prevederile art. 6.4 alin. (2) coroborate cu art. 4.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, Înalta Curte reţine că intimatul-reclamant a fost mandatat de recurent să acorde contragaranţiile în condiţiile prevăzute de această convenţie, procedura de acordare a acestor contragaranţii presupunând, printre alte operaţiuni ce trebuiau îndeplinite, verificarea încadrării beneficiarului în condiţiile prevăzute în art. 4.1 lit. c) din Norma 1/2012.

Potrivit dispoziţiilor art. 4.1 lit. c) din Norma 1/2012, îndeplinirea condiţiei ca beneficiarul finanţării să nu se afle în procedura de executare silită, urma să fie apreciată prin prisma criteriilor de verificare enumerate în cuprinsul Anexei C.7.

În recursul dedus judecăţii, recurenta a invocat faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2018 C. civ. care reglementează diligenţa mandatarului, critică considerată neîntemeiată de către Înalta Curte.

Instanţa de recurs reţine că intimatul-reclamant şi-a executat obligaţiile contractuale atunci când potrivit contractului încheiat între părţile cauzei şi anexa la acest contract, a analizat eligibilitatea întreprinderilor mici şi mijlocii pentru acordarea împrumutului cu diligenţa convenită de către părţi prin art. 5.1 cu raportare la art. 6.3 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

De aceea, din acest punct de vedere, instanţa de apel a statuat cu respectarea voinţei părţilor materializată în termenii convenţiei de contragarantare, stabilind corect care erau limitele obligaţiilor părţilor, aşa cum rezultă din contract.

Susţinerile recurentei conform cărora instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei recurate, fiind lipsită de relevanţă.

În ceea ce priveşte criticile privind aplicabilitatea legislaţiei privind ajutorul de stat, Înalta Curte constată că aceasta nu este incidentă în speţă, având în vedere că scopul înfiinţării Fondului Român de Contragarantare S.A. a fost acela de preluare de către acesta a unei părţi din riscul asumat de către Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. -IFN şi nicidecum de acordare a unor ajutoare de stat în baza legislaţiei ajutoarelor de stat.

Or, recurenta-pârâtă nu şi-a asumat în cuprinsul Convenţiei nr. 1/2012 faptul că va acorda garanţia contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci şi-a asumat doar mandatul prevăzut în anexa C1 din Convenţia nr. 1/2012.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentei-pârâte Fondul Roman de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1757 A din 29 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1757 A din 29 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2020.