RCA insurance liability: contributory fault of intervener and sufficiency of appellate reasoning on penalty interest

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 15.02.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C., a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 4531,11 RON reprezentând daune materiale, 900.000 RON daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată şi a penalităţilor in cuantum de 0,2%/zi de întârziere. Prin încheierea instanţei din 26 iunie 2017 a fost admisă, în principiu, cererea de intervenţie principală formulată de intervenienţii D., E., prin reprezentanţi legali, F., G. şi H..

Tribunalul Ilfov, secţia Civilă prin sentinţa civilă nr. 1337/02.05.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., precum şi cererea intervenienţilor D., E., F., G., H. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. în sensul că, instanţa a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului A. suma de 540,80 RON, reprezentând daune materiale şi suma de 450.000 RON cu titlu de daune morale, intervenientei D. suma de 4950 RON, reprezentând daune materiale şi suma de 450.000 RON cu titlu de daune morale, intervenientei E. suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale, intervenienţilor H., F. şi G. câte 100.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei decizii au declarant apel reclamantul A. şi intervenienţii D., E., H., F. şi G., pe de-o parte şi pârâta B. S.A, pe de altă parte.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a civilă, prin decizia nr. . 91A din 23 ianuarie 2019, a admis apelurile declarate de apelanţii A., D., E. prin reprezentanţi legali A. şi D., H., F., G. şi B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1337 din 02.05.2018, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul C.; a schimbat, în parte, sentinţa atacată în sensul că: a obligat pârâta să plătească cu titlu de daune morale suma de 150.000 RON către reclamantul A., suma de 150.000 RON către interveninenta D., suma de 25.000 RON către intervenienta E., suma de 10.000 RON către intervenientul F., suma de 10.000 RON către intervenienta H. şi suma de 10.000 RON către intervenienta G.; a obligat pârâta să plătească reclamantei şi intervenienţilor penalităţi de întârziere de 0.2% pe zi, începând cu a 11- a zi de la data comunicării hotărârii definitive şi până la data plăţii despăgubirilor şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. şi intervenienţii D., E., prin reprezentanţi legali, F., G., H., pe de-o parte şi pârâta S.C. B. ROMANL ASIGURARE REASIGURARE S.A., pe de altă parte.

I. Recursul declarat de reclamantul A. şi de intervenienţii D., E. PRIN REPREZENTANŢI LEGALI PĂRINŢI, H., F. şi G.

Recurentul - reclamant şi recurenţii-intervenienţi, nu au indicat vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. şi au formulat două critici distincte.

Prima critică vizează faptul că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât din considerentele deciziei recurate nu reies motivele de fapt şi de drept pentru care nu au fost admise în totalitate pretenţiile formulate.

Prin cea de-a doua critică recurenţii invocă încălcarea de către instanţa de control judecătoresc a prevederilor art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014 cât priveşte soluţionarea capătului de cerere privind penalităţile de întârziere, considerând, totodată, că instanţa de apel nu a motivat de ce nu ar fi aplicabile prevederile art. 37 alin. (2) din Norma ASF 23/2014.

Totodată, recurenţii precizează că, prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că recurenţii au criticat hotărârea de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor materiale şi morale, în condiţiile în care criticile formulate în apel au vizat lipsa motivării instanţei de fond cu privire la neadmiterea în totalitate a pretenţiilor în raport de art. 37 alin. (2) din Norma ASF, lipsă de motivare ce a persistat şi în decizia recurată.

Pentru aceste motive recurentul-reclamant şi recurenţii - intervenienţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

II. Recursul declarat de pârâta S.C. B. ROMANL ASIGURARE REASIGURARE S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de apel, deşi a făcut în mod corect aplicarea prevederilor art. 1371 C. civ. pentru defuncta I., aceasta nu a aplicat aceste prevederi şi pentru intervenienta D..

Recurenta arată că, în condiţiile în care a refuzat totuşi administrarea probei cu expertiza tehnica solicitată, instanţa de fond a reţinut culpa comună însă numai pentru persoana decedată nu şi pentru D., aceste aspecte reieşind chiar din procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit la momentul accidentului.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta, raportându-se la situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat şi, făcând referire la jurisprudenţa pe care o consideră relevantă, precizează că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu nesocotirea art. art. 1388 alin. (1) şi a art. 1389 din C. civ., în stabilirea cuantumului daunelor raportat la culpă şi la jurisprudenţa în materie.

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurentul-reclamant şi recurenţii-intervenienţi au solicitat respingerea ca nefondat a recursului pârâtei.

Recurenta-pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat, în raport de dispoziţiile art. 482 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-reclamant şi de recurenţii intervenienţi iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 06 decembrie 2019 a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 03 aprilie 2020 s-a respins excepţia nulităţii invocată de recurenta-pârâtă B. S.A.; s-au admis în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A., de recurenţii-intervenienţi D., E., prin reprezentanţi legali, F., G. şi H. 1 şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 91A din 23 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi s-a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Ulterior prin încheierea din 24 iulie 2020 cauza a fost repusă pe rol ca urmare a încetării efectelor stării de urgenţă.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul recurentului -reclamant şi al recurenţilor - intervenienţi este nefondat, iar recursul pârâtei este fondat pentru următoarele considerente:

1. Recursul declarat de reclamantul A. şi de intervenienţii D., E. prin reprezentanţi legali părinţi, H., F. şi G..

Înalta Curte, apreciază că susţinerile invocate în argumentarea cererii de recurs, pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Întreaga argumentare a recurentului-reclamant şi a recurenţilor - intervenienţi privind presupusa nemotivare a neadmiterii în totalitate a pretenţiilor formulate, va fi înlăturată.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a analizat şi a prezentat într-un mod clar şi concret motivele pentru care a considerat că pretenţiile reclamantului şi a intervenienţilor în totalitatea lor nu pot fi admise, prezentând argumentele ce au stat la baza formării convingerii sale privind cuantumul daunelor morale şi materiale dar şi cu privire la acordarea penalităţilor de întârziere, fiind respectate din această perspectivă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, se constată că instanţa de apel în urma analizei despăgubirilor materiale şi morale solicitate a prezentat argumentele pentru care a considerat că se impune schimbarea în parte a sentinţei apelate în ceea ce priveşte acordarea pretenţiilor solicitate.

Nu pot fi reţinute nici argumentele privind încălcarea de către instanţa de control judecătoresc a prevederilor art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014 în ce priveşte soluţionarea capătului de cerere privind penalităţile de întârziere.

Dispoziţiile art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014 reglementează scadenţa obligaţiei de plată a despăgubirilor de care este ţinut asigurătorul RCA, precum şi dreptul persoanei păgubite de a pretinde penalităţi de întârziere, cu titlu de sancţiune legală, în ipotezele în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a despăgubirilor în termenele prevăzute.

Intenţia edictării acestei reglementări a fost aceea de a asigura celeritatea în îndeplinirea obligaţiilor de plată ce le revin societăţilor de asigurare autorizate care încheie poliţe de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie.

Penalităţile de întârziere la care se referă art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 au rolul de a acoperi prejudiciul încercat de creditorul obligaţiei de plată a despăgubirilor, ca urmare a achitării acestor despăgubiri cu o mare întârziere faţă de scadenţa stabilită prin aceeaşi normă.

Conform art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauză, în analiza acordării penalităţilor, instanţa de apel a reţinut în mod corect că răspunderea asiguratului RCA C. a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa penală nr. 201/05.12.2017 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Sărat, mult după formularea acţiunii în instanţă (15.02.2017), ceea ce înseamnă că penalităţile de 0,2 pe zi de întârziere sunt datorate de pârâtă după împlinirea termenului de 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive având în vedere că numai în această ipoteză sunt îndeplinite cerinţele actului normativ - art. 37 alin. (4) din Norma ASF 23/2014.

Ca atare, se constată că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere a fost întemeiată în drept pe dispoziţii legale a căror aplicabilitate a fost corect realizată de instanţa de apel, instanţa prezentând în mod detaliat argumentele în susţinerea raţionamentului juridic efectuat şi a aplicabilităţii dispoziţiilor Normei ASF 23/2014.

Faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenţii şi-au structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. şi de recurenţii-intervenienţi D., E. PRIN REPREZENTANŢI LEGALI PĂRINŢI, H., F. şi G..

2. Recursul declarat de pârâta B. S.A.

Înalta Curte costată că faţă de critica recurentei pârâte potrivit căreia deşi instanţa de apel a făcut în mod corect aplicarea prevederilor art. 1371 C. civ. pentru defuncta I., aceasta nu a aplicat aceste prevederi şi pentru intervenienta D., în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Fundamentul acestui motiv de recurs rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În accepţiunea acestei norme juridice, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt şi în drept la pretenţiile formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Obligaţia de motivare, statuată la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., impune aprecierea naturii cauzei, circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie; motivarea unei hotărâri trebuie, deci, înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată.

În acest context, se reţine că, atunci când o parte a criticat hotărârea, instanţa de apel trebuie să analizeze şi să răspundă motivat criticilor formulate, şi să argumenteze motivele pentru care îşi însuşeşte sau nu, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reţinute de prima instanţă.

În cauză, se constată că prin cererea de apel pârâta S.C. B. S.A. a criticat sentinţa apelată din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 1371 C. civ. în ceea ce priveşte culpa în producerea accidentului a victimei I. şi a intervenientei D..

Potrivit art. 1371 C. civ., în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea sau mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat deşi putea să o facă precum şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului a contribuit fapta unui terţ pentru care autorul nu este obligat să răspundă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Or, în motivarea deciziei recurate, nu se regăseşte analiza şi argumentele pro sau contra privind modul în care instanţa de fond a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 1371 C. civ. în ceea ce o priveşte pe intervenienta D..

Din această perspectivă, instanţa supremă constată că instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile pârâtei referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 1371 C. civ. în ceea ce o priveşte pe intervenienta D., nu a explicat dacă este sau nu corect analizat şi incident textul în cauză, aşa încât hotărârea instanţei nu creează din această perspectivă transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Prin omisiunea instanţei de apel de a analiza şi cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate motivele de fapt şi de drept invocate de pârâtă în susţinerea cererii sale de apel, motive ce necesitau un răspuns specific şi explicit, au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Nemotivarea hotărârii în privinţa aspectelor mai sus învederate împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa de recurs în imposibilitatea de a putea analiza din perspectiva motivului invocat justeţea soluţiei adoptate, astfel încât nu vor fi analizate celelalte argumente în susţinerea cererii de recurs.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei S.C. B. S.A., va casa decizia recurată şi va trimite cauza instanţei de apel, pentru rejudecarea apelului, urmând a se analiza motivul din cererea de apel al pârâtei B. S.A. privind modul în care instanţa de fond a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 1371 C. civ. în ceea ce o priveşte pe intervenienta D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. şi de recurenţii-intervenienţi D., E. PRIN REPREZENTANŢI LEGALI PĂRINŢI, H., F. şi G. împotriva deciziei civile nr. 91A din 23 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 91A din 23 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2020.