Currency risk clauses in foreign-currency mortgage credits excluded from unfair terms review as reflecting mandatory national monetary nominalism principles

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 30.10.2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând să se dispună nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la " Art. 5-Rambursarea creditului" şi "Art. 7 - Dobânzi" din Contractul de Credit Ipotecar nr. x/24.04.2007 şi îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit menţionat la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor la valoarea în RON a francului elveţian de la data semnării contractului pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia; nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 2 şi restituirea sumei de 1. 281 CHF comision de administrare în procent de 1% din valoarea creditului.

Reclamanţii au precizat că valoarea acestui capăt de cerere este în valoare de 260.824,41 RON.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2040/2016 din 04 aprilie 2016, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a respins petitul 1 ca neîntemeiat; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei art. 2 din Contract referitor la comisionul de administrare; a obligat pârâta la restituirea sumei de 1.281 CHF în RON la cursul BNR din ziua plăţii constând in comision de administrare şi a luat act de faptul ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2013/2017 din 22 noiembrie 2017, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2040 din 04 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a obligat apelanţii reclamanţi la 1.462,76 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Împotriva deciziei civile nr. 2013/2017 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică se referă la faptul că instanţele ar fi reţinut eronat că recurenţii-reclamanţi au formulat o cerere de schimb valutar cu privire la moneda CHF din contul virtual în această monedă. Se susţine că motivul solicitării de schimb valutar, efectuată de consumatori cu privire la moneda creditului, ar fi fost generat de îndemnul salariaţilor băncii pentru că moneda CHF nu ar fi existat în casieria băncii şi nu puteau ridica efectiv CHF din cont.

Cea de-a doua critică vizează faptul că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, trebuia să aibă în vedere numai Legea nr. 193/2000 şi C. civ. de la 1864, nu şi Directiva 13/93/CEE, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condiţiile de validitate ale acesteia) şi cauzele de nulitate ce sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenţiei.

A treia critică se referă la faptul că acţiunea nu poate fi privită ca neîntemeiată nici prin referire la dreptul Uniunii Europene, instanţa de apel având obligaţia de a analiza clauza de risc valutar care nu se constituie în obiect al contractului. În susţinerea acestei critici, recurenţii aduc următoarea argumentaţie.

Susţin recurenţii că Directiva europeană nr. 93/13/CEE nu este direct aplicabilă în cauză. Caracteristicile acestui act legislativ al Uniunii Europene (UE) sunt expuse în art. 288 paragraful 3 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene: directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele. Conchid recurenţii în sensul că directiva nu este direct aplicabilă, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună în legislaţia internă.

Recurenţii apreciază că instanţa nu poate aplica direct Directiva şi nici nu se poate recunoaşte efectul direct al art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, însă se poate interpreta norma internă de transpunere reglementată de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în lumina normei Uniunii Europene (cauza C-106/89 Marleasing).

Recurenţii punctează asupra faptului că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, coroborat cu art. 8 din acelaşi act normativ, permite statelor membre să prevadă, în legislaţia prin care se transpune această directivă, că aprecierea caracterului abuziv se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziţie, respectiv la cele care descriu obiectul principal al contractului. Or, precizează recurenţii, obiectul principal al unui contract de împrumut, cel de credit bancar fiind o specie a acestuia, se rezumă la acordarea unei sume de bani pentru care împrumutatul trebuie să plătească obiectul contractului, respectiv suma primită drept împrumut, celelalte obligaţii contractuale fiind adiacente, accesorii.

Conchid recurenţii în sensul că toate clauzele care au un caracter accesoriu nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului în sensul avut în vedere de art. 4 alin. (2) din Directivă, sens în care clauza de risc valutar este nulă.

Se arată că art. 6 din Legea nr. 193/2000 stabileşte sancţiunea nulităţii absolute, textul legal folosind sintagma cu caracter imperativ "clauzele nu vor produce efecte'", spre deosebire de formulele "anulabile"1 sau "pot fi anulate", caracteristice nulităţii relative. Consideră recurenţii că, prin stipularea în contract a unei clauze abuzive, care încalcă echilibrul contractual şi contravine bunei-credinţe, comerciantul nu urmăreşte doar vicierea consimţământului consumatorului, ci obţinerea unor venituri mai mari, profitând de starea de nevoie în care consumatorul se află şi care îl determină pe acesta din urmă să încheie actul juridic în condiţiile impuse de co-contractantul aflat într-o poziţie economică privilegiată.

Recurenţii punctează asupra faptului că respectarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 este supusă controlului Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, încălcarea interdicţiei impuse comercianţilor de a nu stipula clauze abuzive constituind contravenţie ce se sancţionează cu amendă contravenţională.

În concluzie, se arată, prevederile Legii nr. 193/2000 nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecţia consumatorilor împotriva tendinţei comercianţilor de a abuza de poziţia dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, context în care sancţiunea prevăzută de art. 6, în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, este nulitatea absolută.

În continuare recurenţii fac trimitere la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza C-453/10 Jana Perenicovăsi Vladisiav Pergnic, paragraf 31, C-472/10; Janter contra Slovaciei, hotărârea din 20 dec 2001; Femăndez Motina Gonzates şi alţii contra Spaniei, decizia din 18 oct. 2002).

Cea de-a patra critică se referă la faptul că instanţa de apel a interpretat greşit că părţile contractante, prin voinţa proprie, au renunţat la prevederile art. 1578 C. civ. 1865, raportat la clauza de rambursare. Consideră recurenţii că modul eronat în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat principiul nominalismul monetar a condus la respingerea petitului doi al cererii.

În susţinerea acestei critici recurenţii aduc ample consideraţii de ordin doctrinar şi fac comentarii cu privire la jurisprudenţa CJUE pe care o consideră relevantă (cauza C-106/89 Marleasing; cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios).

Consideră recurenţii că dispoziţia din legea română prevăzută de art. 1578 C. civ. nu putea avea în vedere " perenitatea " valorii nominale a unei monede străine pe care, de altfel, statul nu o poate controla printr-o politică monetară, emiterea, retragerea şi operaţiunile asupra cursului reprezentând prerogative statale absolute şi exclusive.

Aşa fiind, în concepţia recurenţilor, în interpretarea art. 1578 C. civ. 1865 trebuie să se pornească de la premisa conform căreia, noţiunea de"specie aflată în curs"este moneda naţională, adică leul românesc. În continuare recurenţii fac o serie de aprecieri cu privire la procedeul de indexare şi la finalitatea acestuia, arătând că stabilirea preţurilor în valută pe teritoriul României exprimă o clauză de indexare.

Recurenţii apreciază că stabilirea preţurilor în valută pe teritoriul României exprimă o clauză de indexare, raţiunea acestei clauze constând în asigurarea stabilităţii monetare,astfel încât creditorul să poată primi exact contravaloarea a ceea ce a dat, din punct de vedere subiectiv,printr-o previziune justă a evenimentelor.

Se arată că, pentru a asigura echilibrul valoric între prestaţiile stipulate şi pentru a contracara efectele deprecierii monetare este necesar ca indicele ales, în funcţie de care se realizează indexarea creanţei să fie uşor de cunoscut de părţile raportului juridic,să fie adecvat relaţiei concrete a părţilor, sens în care recurenţii fac trimitere la doctrina pe care o consideră relevantă.

Precizează recurenţii că mecanismul de creditare în valută nu este o aplicaţie a nominalismului, ci o reacţie de apărare faţă de nominalism în cazul în care este cunoscut faptul că moneda în care consumatorul realizează veniturile şi care,în realitate constituie moneda de plată este caracterizată de instabilitate.

Consideră recurenţii că Banca avea obligaţia de a asigura o anumită protecţie a consumatorului împotriva supraîndatorării, prin mecanisme contractuale specifice.

Recurenţii apreciază că "intervenţia" instanţei cu scopul corectării/înlăturării împrejurărilor abuzive, ilicite, în procedura de declarare a clauzelor litigiului drept abuzive trebuie să aibă prevalenţă în vederea prezervării dreptului la un proces echitabil, a salvgardării prompte a fiinţei contractului.

Se arată că reechilibrarea presupune, în circumstanţele date, fixarea valorii obligaţiei exprimată în valută, pe toată durata contractului, în funcţie de factorul de referinţă de la data încheierii contractului care este cursul valutar practicat la acea dată, acest element fiind din perspectiva debitorului, singurul factor de predicţie la momentul accesării creditului pentru evaluarea în ansamblu a gradului său de îndatorare şi a valorii finale a obligaţiei.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului formulat, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au depus, atât la data de 13 iulie 2018, cât şi la data de 19 iulie 2018, răspunsuri la întâmpinarea formulată de bancă, solicitând respingerea excepţiei şi apărărilor invocate.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 10 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 26 martie 2019 a respins excepţia inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. şi a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2013/2017 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

În ceea ce priveşte prima critică, potrivit căreia instanţa de apel ar fi reţinut eronat o altă stare de fapt, în raport de probele administrate, Înalta Curte constată că aceasta vizează netemeinicia hotărârii atacate întrucât se critică modul de apreciere a probelor şi starea de fapt reţinută de către instanţa de apel şi nu aspecte ce ţin de nelegalitatea hotărârii pronunţate în apel. Or, reaprecierea probelor administrate în cauză şi reevaluarea situaţiei de fapt sunt în mod evident aspecte de netemeinicie a hotărârii, neputând forma obiect de analiză în recurs, această critică neîncadrându-se în niciunul din cazurile de casare reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

Criticile redate de recurenţi în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 pot fi calificate ca referindu-se prin raportare la pretinsa aplicare greşită a deciziei CJUE din cauza C-186/16 şi a prevederilor Directivei nr. 93/13 în dauna Legii nr. 193/2000.

Recurenţii apreciază că instanţa de apel, în analiza efectuată, nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE, aşa cum a fost explicitat de CJUE în cauza C-186/16 şi nu ar fi avut în vedere toate dezlegările date de CJUE în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilităţii analizei caracterului abuziv.

Recurenţii susţin că textul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se referă la clauze care sunt expresia unei norme imperative, obligatorii. Cum atât doctrina clasică cât şi cea contemporană consfinţesc valoarea supletivă a art. 1578 C. civ. de la 1864, concluzia care se impune, în opinia recurenţilor, este că prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente în economia cauzei. Instanţa ar fi trebuit să continue analiza, revenindu-i sarcina de a verifica în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de obiect principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, iar apoi să determine eventualele cerinţe de lipsă de claritate şi să analizeze pe fond îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru determinarea caracterului abuziv al clauzei contractuale în discuţie.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse şi implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar au format obiectul analizei instanţelor din perspectiva mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 24 aprilie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată recurenţii-reclamanţi au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze intitulate de recurenţi "de risc valutar" sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea legalităţii hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Au mai motivat recurenţii că nu au fost informaţi cu privire la implicaţiile economice pe care le presupune încheierea contractului de creditare în CHF contractul fiind unul standard, recurenţii neavând posibilitatea de a influenţa acest contract. Astfel de susţineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 970 C. civ. şi a teoriei impreviziunii, se impune a face o serie de precizări.

Reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi au invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ., în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost folosit ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptarea convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 970 C. civ. şi a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor şi contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Specia aflată în curs la data plăţii este leul.

Odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voinţă a părţilor, acesta presupune un risc inerent.

Clauzele de indexare şi impreviziunea se manifestă pe terenul executării obligaţiilor, ele având ca finalitate menţinerea în timp a echivalenţei valorii prestaţiilor.

În cuprinsul Deciziei nr. 62/07.02.2017 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, se arată că: "în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

În accepţiunea Curţii Constituţionale, riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, deoarece împrumutatul consumă suma de bani acordată şi trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Tot Curtea Constituţională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 şi 98 din Decizie) cât şi în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 şi 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului" şi un " risc supraadăugat' care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a iniţial.

Or, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi în acord cu dispoziţiile art. 1271 din C. civ., o impreviziune fundamentată pur şi simplu pe calitatea de consumator, respectiv pe o prezumţie generală de dezechilibru contractual, este neconstituţională, pentru că anihilează cerinţele impreviziunii din dreptul comun, care presupune o împrejurare excepţională, independentă de voinţa şi de calitatea părţilor, ce face ca obligaţia asumată să devină excesiv de oneroasă. În sensul jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, onerozitatea excesivă, efect al unei împrejurări imprevizibile, conduce la ideea unui dezechilibru grav, excepţional şi injust, iar nu un simplu dezechilibru prezumat . . . . . . . . . .

Cerinţa unui dezechilibru prezumat înfrânge însăşi ideea de impreviziune şi intră în contradicţie cu alte reglementări din domeniul protecţiei consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist şi consumator . . . . . . . . . .Cele două domenii, respectiv cel al clauzelor abuzive, pe de o parte şi cel al impreviziunii, pe de altă parte, sunt total diferite şi cu raporturi diferite în timp, caracterul abuziv al unei clauze fiind analizat pentru motive concomitente încheierii contractului, iar impreviziunea pentru motive ce au survenit ulterior încheierii contractului şi care sunt independente de acţiunea/inacţiune părţilor.

Contrar opiniei recurenţilor, stabilirea preţurilor în valută pe teritoriul României nu reprezintă o clauză de indexare.

Or, în cauză, creditul a fost acordat în CHF iar rambursarea creditului urmează a se face în aceeaşi monedă în care a fost acordat, context în care aserţiunile recurenţilor cu privire la acest aspect sunt improprii prezentei cauze, principiul nominalismului monetar neputându-se confunda cu o clauză de indexare, cele două concepte juridice vizând, astfel cum s-a arătat, situaţii de drept distincte.

Referitor la cererea intimatei - pârâte C. S.A. privind obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata - pârâtă C. S.A. solicitat obligarea recurentului la plata sumei de 1.497,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisul existent la paginile 258 şi 259 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., " partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii să plătească intimatei C. S.A. suma de 1.497,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2013/2017 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi va obliga recurenţii să plătească intimatei C. S.A. suma de 1.497,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2013/2017 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenţii să plătească intimatei C. S.A. suma de 1.497,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2020.