Abusive clause review of bank commissions and currency risk in foreign-currency consumer credit

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 26 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa: să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 lit. a) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 104665 din 26 februarie 2008 şi, pe cale de consecinţă, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de analiză dosar în cuantum de 100 RON şi comision evaluare imobil în cuantum de 700 RON, precum şi la plata dobânzii legale, calculată de la data achitării sumei nedatorate şi până la data plăţii; să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 lit. b) din acelaşi contract şi, pe cale de consecinţă, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision acordare credit în cuantum de 1.680 CHF, precum şi la plata dobânzii legale, calculată de la data achitării sumei nedatorate şi până la data plăţii; să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 lit. c) din acelaşi contract şi, pe cale de consecinţă, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de administrare, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate şi până la data plăţii; să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 lit. d) din contractul de credit, referitoare la comisionul de rambursare anticipată; să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 2.5 şi art. 6 din contractul de credit şi să dispună modificarea acestora în sensul stabilizării cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate de credit, la cursul de la data încheierii contractului de credit (2.2546 RON), începând cu scadenţa primei rate şi până la finalizarea contractului de credit; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 3583 din 9 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit şi cu privire la capătul 5 de cerere; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la cererea de restituire a comisionului de evaluare; a admis excepţia lipsei de interes cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. d) din contractul de credit; a respins cererea de restituire a comisionului de evaluare ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca lipsită de interes cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. d) din contractul de credit; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a obligat reclamanţii la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.100,77 RON.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel, prin care au formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1029/A din 8 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea căii de atac şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel nu a motivat în fapt şi în drept soluţia dată capătului de cerere privind stabilizarea cursului valutar CHF/RON, rezumându-se la evocarea unor considerente de ordin teoretic şi jurisprudenţial. Recurenţii au punctat asupra faptului că din considerentele deciziei atacate nu rezultă analizarea de către instanţă a criticilor privind obligaţia de informare şi limitele acesteia prin raportare la legislaţia naţională şi europeană aplicabilă contractului de credit, precum şi la jurisprudenţa CJUE.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că Banca nu a acţionat cu bună-credinţă, întrucât nu şi-a îndeplinit obligaţia de a furniza consumatorilor informaţiile necesare pentru evaluarea impactului pe care fluctuaţiile cursului valutar le-ar avea asupra ratelor de credit. Consideră că omisiunea Băncii de a informa împrumutaţii asupra riscului de hipervalorizare a francului elveţian constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european, întrucât este de natură să angajeze consumatorii pornind de la o imagine deformată asupra întinderii obligaţiilor asumate. Au arătat că dezechilibrul major rezultat din contractul de adeziune constă în imposibilitatea consumatorilor de a cunoaşte şi anticipa întinderea obligaţiilor contractuale.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au învederat că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În concret, titularii cererii de recurs au criticat considerentele prin care s-a reţinut că prevederile contractuale referitoare la comisioanele bancare sunt clare şi inteligibile şi că respectă dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că nu există nicio probă din care să rezulte că au avut posibilitatea alegerii unei oferte, în baza unei analize anterioare semnării contractului de credit.

Totodată, se arată, Banca nu a făcut dovada că a negociat direct clauzele contractuale, contractul cuprinzând clauze standard.

Caracterul abuziv al clauzelor care instituie obligaţia de plată a comisioanelor a fost invocat şi din perspectiva încălcării art. 15 din Legea nr. 190/1999, conform cărora, "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente". În opinia recurenţilor, norma anterior evocată are caracter imperativ, astfel că părţile nu puteau deroga de la aceasta.

În partea finală a cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au conchis în sensul că prevederile contractuale contestate au caracter abuziv, întrucât nu au fost negociate şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 9 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 24 septembrie 2019, a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1029/A din 8 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantei şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, evidenţiind faptul că acestea reflectă o normă legală ce consacră principiul nominalismului monetar ce permite achitarea ratelor în moneda la care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plăţii.

A punctat Curtea asupra faptului că intervenţia instanţei de judecată pentru echilibrarea prestaţiilor efectuate din cauze imprevizibile, survenite ulterior încheierii convenţiei, s-ar constitui într-o încălcare a forţei obligatorii a contractului.

Instanţa de apel a mai reţinut că respectivele clauze nu consacră o putere discreţionară băncii de a alege cursul de schimb la care să facă conversia sumelor depuse de reclamantă, fiind vorba de conversia valutară efectuată de bancă în situaţia în care clientul optează pentru depunerea sumei datorate în altă monedă decât CHF. În această situaţie, banca nu stabileşte în mod discreţionar cursul de schimb, ci aplică propriile reguli obiective de conversie a sumelor de bani depuse în altă monedă. În acelaşi timp, Curtea, raportându-se la jurisprudenţa CJUE, a notat că statuările CJUE în cauza C-26/13 Arpad Kasler nu au aplicabilitate directă în speţă.

Statuând, aşadar, asupra faptului că prevederea ce reglementează riscul valutar nu poate face obiectul verificării caracterului abuziv, întrucât este o clauza ce reflectă o norma legală, cea reglementată de art. 1578 C. civ., instanţa de apel nu avea temei pentru a analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate în raport de faptul că intimata-pârâtă nu a depus la dosar probe în dovedirea informării sale asupra riscului valutar decurgând din contractarea unui credit într-o monedă străină, astfel cum susţine recurenta.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, sau de o motivare succintă şi neconcludentă, cum susţine recurenta.

În concluzie, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a procedat la o examinare efectivă şi reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1)pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

O primă critică formulată de recurenţi în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 se referă la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 15 din Legea nr. 190/1999 în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele, cuprinse în art. 5.1 lit. a) (comisionul de analiză), în art. 5.1 lit. b) (comisionul de acordare) şi în art. 5.1 lit. c) (comisionul de administrare) din contractul de credit x/26.02.2008.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit a fost încheiat la data de 26 februarie 2008 (contractul nr. x/26.02.2008), fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunţate a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situaţia specifică a contractului, cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speţă, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss, în care s-au reţinut că "instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de analiză, comisionul de acordare şi cel de administrare credit şi a reţinut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte în cele trei clauze.

Comisionul de analiză, în cuantum de 100 RON, reglementat de clauza inserată la art. 5.1 lit. a) din contract, plătibil la data depunerii cererii de credit are o finalitate clar determinată, fiind perceput pentru demersurile efectuate de bancă ce constau în operaţiunile specifice pentru întocmirea dosarului de credit, analiza şi decizia cu privire la cererea de credit - operaţiuni desfăşurate de către bancă în vederea acordării creditului solicitat de recurenţi, astfel că nu se poate accepta ideea unei contraprestaţii din partea intimatei. Aspectul legat de existenţa comisionului de analiză perceput pentru aceleaşi costuri ca şi comisionul de acordare se constituie într-o critică de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, este de relevat faptul că, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, instanţa de apel s-a raportat în mod corect în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de această clauză, precum şi raporturile acestei clauze cu alte dispoziţii ale contractului.

În acest context de analiză, în evaluarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare, instanţa de apel, în mod corect, a statuat asupra faptului că el a fost perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, demersuri ce constau în întocmirea tuturor documentelor necesare acordării efective a creditului şi că aceste servicii de acordare a creditului nu se suprapun cu serviciul de analiză a cererii de creditare, activităţile întreprinse de bancă pentru acordarea efectivă a creditului fiind ulterioare, în mod logic, activităţii de analiză a dosarului.

Critica privind caracterul nelegal al "clauzei privind comisioanele" prin prisma dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 este invocată omisso medio şi, prin urmare, nu poate fi primită.

Referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare, aceasta este redactată clar şi inteligibil în condiţiile în care conţine suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din conţinutul său. Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a, calculat la soldul creditului, recurenţii-reclamanţi fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă. Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Prin Hotărârea din 03.06.2010, pronunţată în Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, C.J.U.E. consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13 reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuţie.

Rezumând, este de subliniat că dispoziţiile contractuale referitoare la cele trei comisioane în discuţie îndeplinesc criteriile legale de transparenţă, clauzele fiind clare şi inteligibile, redactate în acord cu cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, este de relevat faptul că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 5 pct. 1 lit. a), b) şi c) din contractul de credit nr. x/26.02.2008, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil.

O altă critică de nelegalitate subsumată de recurenţi aceluiaşi motiv de casare care poate fi desprinsă din argumentaţia adusă în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la aplicarea greşită a art. 1egii nr. 193/2000 din perspectiva nesancţionării de către instanţa de apel a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar rezultat din reaua-credinţă a Băncii care nu şi-a respectat obligaţia de informare a consumatorului cu privire la riscurile creditării în CHF.

Totodată, recurenţii - reclamanţi au criticat şi neanalizarea de către instanţa de apel a clauzelor inserate în art. 2.5 şi art. 6 din contractul de credit, aducând în susţinere argumente de ordin general şi care relevă neanalizarea de către instanţa de apel a caracterului abuziv al acestor clauze prin prisma obligaţiei de restituire a creditului în aceeaşi monedă în care el a fost acordat, respectiv CHF.

Ambele critici sunt nefondate întrucât, în mod legal, instanţa de apel a statuat asupra faptului că aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care susţine caracterul nefondat al acestei ultime critici adusă de recurenţi deciziei atacate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1029/A din 8 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei - pârâte C. S.A. privind obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata - pârâtă C. S.A. a solicitat obligarea recurenţilor la plata sumei de 4.080,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, dovedită prin înscrisul existent la paginile 115, 116 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., " partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii să plătească intimatei C. S.A. suma de 4.080,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1029/A din 8 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. Totodată, va obliga recurenţii-reclamanţi A. şi B. să plătească intimatei-pârâte C. S.A. suma de 4.080,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1029/A din 8 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi A. şi B. să plătească intimatei-pârâte C. S.A. suma de 4.080,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2020.