Exclusion of currency risk clauses reflecting supplementary national monetary nominalism norms from the abusive clause review under Directive 93/13/EEC

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi la art. 2.4, 3.5, 4.1 şi 4.3 din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/09.10.2007; să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor achitate în contul comisionului de risc/administrare, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plăţii efective a debitului principal; să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar leu-franc elveţian, la valoarea de la momentul semnării contractului şi să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor plătite în plus (cu titlu de rate şi rambursări anticipate), rezultate din diferenţa dintre cursul valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cel valabil la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plăţii efective a debitului principal.

La data de 19 februarie 2016, C. S.A. a depus la dosar un înscris, prin care a arătat că a preluat calitatea procesuală a B. S.A., prin efectul fuziunii prin absorbţie, iar prin încheierea din 07.04.2016 a fost încuviinţată cererea pârâtei de introducere în cauză a numitei D., în calitate de intervenient forţat, dat fiind faptul că în contractul de credit aceasta este co-împrumutat.

Prin sentinţa civilă nr. 3368/02.06.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a clauzelor privitoare la comisionul de risc/administrare, inserate la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/9.10.2007 şi a obligat pârâta să restituie reclamantului toate sumele achitate cu titlu de comision de risc/administrare în temeiul acestui contract, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plăţii efective a debitului principal; a respins în rest pretenţiile, ca neîntemeiate şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, toate părţile au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2236 din 13 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva deciziei sus-menţionate, A. şi D. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii apelului lor şi a cererii de chemare în judecată, în integralitate.

Recurenţii şi-au întemeiat recursul pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., invocând faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Au susţinut recurenţii că instanţa de apel a aplicat cu prioritate dreptul comun, deşi a fost învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

În acest context, au evocat jurisprudenţa instanţei supreme şi au arătat că ambele instanţe de fond şi-au motivat hotărârile prin prisma art. 1578 C. civ., deşi pretenţiile lor erau întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

De asemenea, au susţinut că, excluzând de la analiză clauza referitoare la obligaţia de a restitui creditul în franci elveţieni prin raportare la norma supletivă cuprinsă în art. 1578 C. civ., instanţa de prim control judiciar a aplicat greşit dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva (CE) nr. 93/13 şi pe cele ale paragrafelor nr. 29 şi 30 din decizia pronunţată de CJ.U.E. în cauza C-186/16 (Andriciuc şi alţii contra României), care fac distincţie între normele obligatorii din dreptul naţional şi cele supletive.

În continuare, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva (CE) nr. 93/13, astfel cum au fost interpretate prin hotărârile pronunţate de CJ.U.E. în cauzele C-186/16 şi C-26/13, dar şi dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, apreciind în mod eronat că prevederile contractuale contestate fac parte din obiectul principal al convenţiei.

Astfel, recurenţii au arătat că, în mod greşit, a reţinut instanţa de prim control judiciar că nu poate fi constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJ.U.E. în cauzele sus­menţionate, cu privire la obligaţia băncii de a furniza împrumutatului informaţii care să-i permită să ia o decizie în cunoştinţă de cauză, dar şi la cerinţa potrivit căreia respectivele clauze trebuie exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, care să îi permită consumatorului să aprecieze consecinţele economice negative la care se expune prin încheierea unui contract încheiat într-o monedă străină.

Au mai subliniat recurenţii că stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra lor a riscului generat de aprecierea francului elveţian, contravine dispoziţiilor normei B.N.R. nr. 17/2003, dar şi că, potrivit art. 75 şi 76 din Legea nr. 296/2004, contractele de credit trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce, iar conform art. 966-970 C. civ., părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la momentul încheierii contractului, cât şi pe parcursul executării lui.

În acest context, au susţinut că în speţă sunt îndeplinite şi condiţiile statuate de jurisprudenţa CJ.U.E. pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, care nu a fost negociată de părţi şi au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare cu privire la riscul pe care şi-1 asumă contractând un credit în franci elveţieni şi că prin inserarea în contract a sus-menţionatei clauze s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul lor, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe.

În continuare, au punctat asupra faptului că, atât timp cât schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, se impune revizuirea efectelor contractului, prin îngheţarea cursului de schimb franc elveţian-leu la valoarea de la data semnării contractului.

În opinia recurenţilor, convertirea debitului în moneda naţională şi îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea iniţială este o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor contestate, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Intimata C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 20 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 26 martie 2019 a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. şi a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 2236 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Recurenţii apreciază că instanţa de apel, în analiza efectuată, a aplicat cu prioritate prevederile de drept comun, deşi era învestită cu cerere formulată în baza unei legi speciale, Legea nr. 193/2000 şi că astfel, nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 aşa cum a fost explicitat de CJUE în cauza C-186/16 şi nu ar fi avut în vedere toate dezlegările date de CJUE în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilităţii analizei caracterului abuziv.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 9 octombrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată recurenţii-reclamanţi au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva C. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea legalităţii hotărârii atacate din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 2236 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 2236 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2020.