CHF risk clauses in loan upheld as excluded from unfair-terms review; borrower's appeal rejected with costs

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A., C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit şi eliminarea acesteia ce rezidă la art. 2.4. din Contract, art. 6.1. din contract; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; în subsidiar faţă de acest capăt de cerere, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului plus un procent de 10% curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; restituirea prestaţiilor nedatorate conform clauzelor de risc valutar nule pe perioada de la semnarea contractului şi până la data la care pârâtele vor face aplicarea hotărârii definitive cu privire la capătul de cerere 1 şi 2 din prezenta cerere, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4328 din 5 iunie 2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la 26 iunie 2015 sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 445 din 27 ianuarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C., prin mandatar B. S.A.; a respins cererea pârâtelor privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâtele B. S.A. şi C., prin mandatar B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 2286 din 19 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile formulate de apelantele-pârâte B. S.A. şi C., prin mandatar B. S.A. şi de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 445/27.01.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, ca nefondate.

La data de 10 septembrie 2018, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2286 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate şi admiterea în tot a cererilor formulate iar, în subsidiar, admiterea în parte a recursului şi casarea în parte a deciziei pronunţate de curtea de apel în sensul admiterii cererii privind îngheţarea cursului valutar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul relevă caracterul contradictoriu al motivării deciziei atacate din perspectiva faptului că instanţa de apel, deşi nu contestă caracterul nenegociat al clauzelor, apreciază totuşi că acest aspect nu este suficient pentru constatarea caracterului abuziv al acestora, întrucât ar trebui să fie îndeplinită şi condiţia ca să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit în considerentele deciziei că nu s-a creat un dezechilibru semnificativ, motivând că există o normă supletivă în cauză şi nu se aplică Directiva, precum şi faptul că nu este aplicabilă impreviziunea.

Recurentul arată că a renunţat la impreviziune şi, prin urmare, nu o mai poate invoca, însă consideră că, dacă nu au fost negociate clauzele, prin însăşi existenţa lor i s-a creat un dezechilibru, anume că nu poate utiliza impreviziunea pentru că nu i s-a permis negocierea acesteia.

Invocă considerentele reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13, Arpad Kasler vs OTP Jelzalobank ZRT.

În esenţă, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel s-a limitat la analiza caracterului supletiv al normei, conform C. civ., ce ar înlocui clauza 6.1 din contract, însă nu argumentează cum se aplică art. 2.4 din contract şi de ce nu a efectuat analiza clauzei în baza Directivei şi a Legii nr. 193/2000.

Totodată, arată că un alt aspect ce trebuie analizat este mecanismul schimbului. Astfel, consideră că instanţa de apel a reţinut eronat că o altfel de analiză nu este necesară pentru că variaţia cursului valutar este o împrejurare de fapt previzibilă.

De asemenea, consideră că este nelegal argumentul din motivarea deciziei recurate conform căruia contractul cuprinde clauze clare referitoare la obligaţia împrumutatului de a restitui suma împrumutată în CHF.

Recurentul invocă situaţia de inegalitate de pe care acţionează părţile şi arată că, în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, se instituie în sarcina operatorului economic-bancă, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a acestuia cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) şi implicit îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, aspect ce reiese din O.G nr. 50/2010.

Recurentul susţine că banca a nesocotit obligaţia de informare asupra posibilelor variaţii în timp ale CHF, precum şi cu privire la consecinţele posibile ale suportării sarcinilor pecuniare generate de variaţiile cursului de schimb între moneda realizării veniturilor şi moneda creditului.

Raportându-se la art. 1271 C. civ., recurentul arată că instanţa de judecată poate interveni în adaptarea contractului, inclusiv în stabilizarea cursului şi în denominare, contrar instanţei care a reţinut în considerentele deciziei că acest lucru nu este posibil. Or, în speţă, apreciază recurentul, sunt îndeplinite toate condiţiile pentru aplicarea teoriei impreviziunii.

În consecinţă, recurentul-reclamant solicită admiterea recursului şi, în consecinţă, anularea clauzelor abuzive menţionate, modificarea clauzelor cu caracter abuziv, îngheţarea cursului la data acordării şi restituirea sumelor achitate în virtutea clauzelor abuzive anulate.

Intimatele-pârâte B. S.A., C. au depus întâmpinare, în termen legal, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului întrucât este incident pragul valoric prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor formulate ca neîntemeiate, susţinând că recursul este admisibil şi este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Totodată, recurentul a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 521 alin. (3) şi art. 27 din C. proc. civ. prin raportare la Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezentând considerentele pentru care apreciază că dispoziţiile legale invocate sunt neconstituţionale. Această cerere a fost respinsă prin încheierea instanţei supreme din 16 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 12 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 10 martie 2020 a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimatele - pârâte C. prin mandatar B. S.A. şi B. S.A.. şi a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2286 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantei şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, evidenţiind faptul că acestea reflectă o norma legală ce consacră principiul nominalismului monetar ce permite achitarea ratelor în moneda în care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plăţii.

În cadrul demersului de analiză a legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea a reţinut că cele două clauze contestate se referă, în esenţă, la tragerea creditului acordat (în sumă de 153.490 CHF conform art. 2.4) în valuta creditului, operaţiune separată de utilizarea subsecventă a acestuia, precum şi la rambursarea ratelor de credit în valuta în care a fost acordat creditului.

Curtea a constatat, de asemenea că, prin sentinţa apelată, prima instanţă a reţinut incidenţa principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

În acest sens, s-a reţinut că dispoziţiile contractuale care prevăd restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Curtea a apreciat că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Curtea a remarcat faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, sau de o motivare contradictorie, cum susţine recurentul.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, contrar celor susţinute de recurent, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa cu o acţiune prin care a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 2.4 şi art. 6.1 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103666/31.01.2008, denumite de acesta "clauze de risc valutar" şi să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la cursul existent la data încheierii contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia (sau, în subsidiar, la acel curs+10%), precum şi denominarea în monedă naţională a plăţilor, în sensul efectuării plăţilor ratelor lunare de împrumut în moneda RON şi restituirea diferenţelor de curs, după un algoritm de calcul indicat de acesta.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 31.01.2008 (contractul nr. x), fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/200 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată recurentul-reclamant a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat şi care se aplică între părţi în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte aserţiunea recurentului cu privire la incidenţa în cauză a art. 1271 C. civ. sunt de făcut câteva precizări.

Modificarea clauzelor contractuale privind rambursarea creditului, în sensul avut în vedere de recurentul-reclamant nu poate interveni nici prin aplicarea teoriei impreviziunii, astfel cum această instituţie este reglementată de art. 1271 C. civ. pentru următoarele considerente.

În cuprinsul Deciziei nr. 62/07.02.2017 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, se arată că: "în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia

În accepţiunea Curţii Constituţionale, riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, deoarece împrumutatul consumă suma de bani acordată şi trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Tot Curtea Constituţională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 şi 98 din Decizie) cât şi în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 şi 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului" şi un " risc supraadăugat' care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a iniţial.

... Cele două domenii, respectiv cel al clauzelor abuzive, pe de o parte şi cel al impreviziunii, pe de altă parte, sunt total diferite şi cu raporturi diferite în timp, caracterul abuziv al unei clauze fiind analizat pentru motive concomitente încheierii contractului, iar impreviziunea pentru motive ce au survenit ulterior încheierii contractului şi care sunt independente de acţiunea/inacţiune părţilor.

De altfel, reclamantul nici nu a învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit bazat pe impreviziune. În dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost folosit ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greşita aplicare a teoriei impreviziunii, sunt nefondate, iar prevederile art. 1271 C. civ. nu sunt aplicabile raportului juridic încheiat anterior intrării în vigoare a noului C. civ., în considerarea prevederilor art. 6 din noul C. civ.. Prin formularea lor, recurenta se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Referitor la cererea intimatelor - pârâte C. prin mandatar B. S.A. şi B. S.A.. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimatele - pârâte C. prin mandatar B. S.A. şi B. S.A.. au solicitat obligarea recurentului la plata 1.663,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisul existent la pagina 191 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., " partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul să plătească intimatelor C. prin mandatar B. S.A. şi B. S.A.. suma de 3879,78 RON constând în onorariu avocaţial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2286 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. şi va obliga recurentul să plătească intimatei D. S.A. suma de 1.663,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2286 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurentul să plătească intimatelor - pârâte C. prin mandatar B. S.A. şi B. S.A.. suma de 1.663,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2020.