Abusiveness of variable interest rate clauses lacking objective criteria and exclusion of currency risk clauses from review as reflecting statutory monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22 martie 2016, pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 6.2 din Condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare pentru persoane fizice şi, ca urmare, îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractelor încheiate între părţi, la valoarea de la momentul semnării acestora; să constate nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 1.1 lit. b), art. 2.3, art. 3.1, art. 3.3., art. 3.5, art. 3.6, art. 4.4. din contractul de credit nr. x din 27 iunie 2005 (contractul 1); art. 1.1. lit. c), art. 2.3, art. 3.1, art. 3.3, art. 3.5, art. 3.6, art. 3.7, art. 4.4 din contractul de credit nr. x din 31 mai 2007 (contractul 2); art. 1.1 lit. b), art. 4.1, art. 4.3, art. 6.1, art. 6.2, art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 21 noiembrie 2007 (contractul 3); art. 1.1 lit. b), art. 3.1.1., art. 3.2, art. 3.5, art. 3.6, art. 3.7 din contractul de credit nr. x din 19 martie 2008 (contractul 4); art. 1 lit. e), art. 2.3, art. 3.1, art. 3.2, art. 3.3, art. 3.4, art. 3.7, art. 3.11, art. 3.12, art. 3.13, art. 3.14, art. 5.5, art. 8 din contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008 (contractul 5); art. 2, art. 2.2., art. 2.3, art. 2.3.1, art. 2.4, art. 2.6, art. 2.10, art. 2.13, art. 2.14, art. 2.16 din actul adiţional nr. x la contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008; art. 2.2, art. 2.3, art. 3.1, art. 3.6, art. 4, art. 5 din actul adiţional nr. x la contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008;

C.3.2 ultimul paragraf din Condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare pentru persoane fizice aprobate la 23 ianuarie 2007; să constate în principal, că drepturile şi obligaţiile stabilite prin contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008 sunt în vigoare (mai puţin clauzele lovite de nulitate absolută) şi nu au fost modificate prin actul adiţional nr. x din 20 septembrie 2010 (actul adiţional nr.

1) iar în subsidiar, să constate nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. I din actul adiţional nr. x; să constate în principal, nulitatea absolută a actelor adiţionale nr. x şi nr. 3 la contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008, semnate la 10 ianuarie 2012 şi 26 iunie 2013, iar în subsidiar, să constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 2, art. 2.2., art. 2.3, art. 2.3.1, art. 2.6, art. 5 din actul adiţional nr. x şi a clauzelor înserate la art. 2.2., art. 2.3, art. 3.1, art. 3.6, art. 5 din actul adiţional nr. x; să stabilească modul de calcul al dobânzii ca fiind Dobândă=Libor la 6 luni + marja fixă a băncii de la momentul încheierii contractului; să fie obligată pârâta să le restituie sumele încasate în baza clauzelor lovite de nulitate absolută sau în mod nedatorat: a. diferenţele de curs valutar rezultate în urma îngheţării cursului de valutar la data semnării contractului 5; b. diferenţa dintre valoarea dobânzilor încasate şi dobânzile plătite după formula Dobândă=Libor la 6 luni + marja fixă a băncii de la momentul încheierii contractului; c. valoarea comisioanelor de administrare aferente contractelor; d. valoarea comisioanelor de plată anticipată aferente contractelor; e. valoarea comisioanelor de procesare aferente contractelor; să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale aferentă sumelor de restituit, de la momentul încasării acestora şi până la momentul restituirii lor efective; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1 - art. 7 şi anexa Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE, art. 970, art. 1092 din C. civ. de la 1864, art. 194 C. proc. civ.

La 15 martie 2016, prin cererea precizatoare depusă la dosar, reclamanţii au indicat valoarea fiecăruia din capetele de cerere deduse judecăţii, cel cu valoarea cea mai mare, în sumă de 1.143.320,33 RON, vizând clauzele de risc valutar, astfel cum atestă "completarea la cererea de chemare în judecată", aflată la filele x din vol. I al dosarului primei instanţe disjuns din dosarul nr. x/2016. Prin întâmpinarea depusă, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 5316 din 14 septembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia propriei necompetenţe materiale în soluţionarea capetelor de cerere referitoare la contractele de credit nr. x din 27 iunie 2005, nr. RM 30344167108 din 21 noiembrie 2007 şi nr. x din 20 martie 2008 şi a declinat competenţa de soluţionare a acestora, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Prin aceeaşi hotărâre, tribunalul a disjuns capetele de cerere referitoare la contractele de credit nr. x 30343394336 din 31 mai 2007 şi nr. RFI 30345406426 din 30 iunie 2008, formându-se astfel dosarul de faţă, înregistrat cu nr. x/2016, temeiul juridic al acţiunii în acest dosar fiind dat de raportul juridic grefat pe contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008.

Prin sentinţa civilă nr. 7724 din 7 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere nr. x în ceea ce priveşte solicitarea formulată pe cale principală, a admis în parte acţiunea introductivă şi a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.3 teza a II-a şi art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008. A constatat nulitatea absolută a actului adiţional nr. x la contractul de credit menţionat, emis de pârâtă în baza O.U.G. nr. 50/2010; a respins ca inadmisibil capătul de cerere nr. x în ceea ce priveşte solicitarea formulată pe cale principală; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 7724 din 7 decembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub acelaşi număr de dosar.

La 20 iunie 2017, conform încheierii din aceeaşi dată, cauza a fost suspendată în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea cauzei C-186/16 aflată pe rolul C.J.U.E. "Andriciuc şi alţii", în urma sesizării făcute de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014.

Potrivit încheierii din 17 aprilie 2018, apelurile au fost repuse pe rol, instanţa de prim control judiciar constatând că nu mai subzistă cauza care a determinat suspendarea judecaţii, întrucât instanţa europeană s-a pronunţat la 20 septembrie 2017 în cauza Andriciuc.

Totodată, la termenul din 22 mai 2018, Curtea a introdus-o în cauză pe cesionara D. S.R.L., având în vedere contractul cadru din 11 decembrie 2017 privind cesiunea de creanţe având ca obiect o sumă de bani şi alte drepturi, încheiat de aceasta cu pârâta C. S.A., în calitate de creditor cedent.

Prin decizia civilă nr. 1430/A din 3 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ambele apeluri, ca nefondate.

Împotriva deciziei evocate, atât reclamanţii A. şi B. cât şi pârâta C. S.A. au declarat recurs.

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi

În memoriul depus la dosar, recurenţii-reclamanţi au indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Concretizând, referitor la comisionul de procesare a creditului, reclamanţii au susţinut că instanţele de fond, în mod greşit, au apreciat că raţiunea perceperii acestuia rezultă doar din denumirea serviciului prestat, nefiind necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă care să-1 justifice.

Similar, au susţinut că instanţa de apel, în analiza comisionului de administrare, s-a raportat doar la valoarea expres prevăzută acestuia şi a consemnat că reprezintă echivalentul folosinţei banilor împrumutaţi.

Astfel, au criticat decizia atacată din perspectiva analizei acestor comisioane, arătând că nu sunt definite în cuprinsul contractului, astfel că nu se poate vorbi despre exprimarea lor într-un limbaj clar şi uşor inteligibil, nu se poate stabili contraprestaţia pe care o reprezintă, sunt percepute în mod nejustificat la valoarea creditului, respectiv la valoarea soldului creditului şi constituie o dobândă mascată, astfel că nu sunt respectate exigenţele bunei-credinţe şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la clauza inserată la art. 5.5 din contractul de credit - privind încheierea unei poliţe de asigurare, autorii prezentului demers judiciar au criticat limitarea impusă de pârâtă la o anumită societatea de asigurare agreată.

Cu privire la clauza stipulată la art. 8 din contract - declararea scadenţei anticipate a creditului, au criticat de asemenea, statuările instanţei de apel în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile instituite de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru declararea acesteia ca fiind abuzivă, în contextul în care nu este prevăzut un motiv întemeiat care să o facă operantă.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au criticat interpretarea restrictivă dată de instanţa de apel principiului restabilirii situaţiei anterioare, ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei referitoare la dobândă, întrucât clauza fiind desfiinţată, se impunea şi restituirea sumelor achitate în mod nedatorat, determinând îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei.

O altă critică formulată a vizat faptul că, în mod eronat, instanţele au reţinut că actele adiţionale nr. x şi 3 la contractul de credit în litigiu reprezintă voinţa părţilor, în condiţiile în care recurenţii au arătat că au fost constrânşi la semnarea acestora.

În ceea ce priveşte clauza de risc valutar, recurenţii-reclamanţi au criticat raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia nu sunt întrunite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al acesteia, cu motivarea că nu pot face obiectul examinării caracterului abuziv, pentru că reflectă o normă legală, aceasta presupunând că nu se poate verifica îndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Au mai arătat de asemenea, că pârâta nu a probat că le-ar fi făcut şi alte oferte de creditare, în alte valute.

După evocarea art. 3 din Directiva 93/2013 a CEE şi a jurisprudenţei C.J.U.E., recurenţii-reclamanţi au solicitat instanţei supreme să constate că între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea lor, singurii obligaţi să suporte riscul valutar, în contextul în care sunt în situaţia de a nu cunoaşte şi în imposibilitate de a anticipa mărimea obligaţiilor asumate.

Totodată, au susţinut că, întrucât nu doar împrumutul, dar şi dobânda şi comisioanele percepute pentru credit se achită în CHF, la cursul de schimb de la data plăţii, se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat.

S-a mai învederat că omisiunea băncii de a-i informa asupra riscului de valorizare a monedei CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activează în domeniul bancar, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi dreptul naţional, întrucât este de natură să angajeze juridic un consumator care are o imagine neclară asupra întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

În acest sens, s-a învederat că schimbarea condiţiilor economice impune adaptarea contractului la noile împrejurări economice, iar o astfel de măsură o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului.

Recurenţii au menţionat şi decizia C.J.U.E. din cauza Andriciuc c. Banca Românească, prin care instanţa europeană a impus instanţei de trimitere un nivel ridicat de analiză, îndeosebi cu privire la suma elementelor de fapt relevante, precum publicitatea sau informaţiile ce se transmit de instituţia de credit către consumator pe durata negocierii unei convenţii de împrumut, aspecte pe care curtea de apel le-a ignorat sau le-a tratat cu maximă superficialitate.

Referitor la teoria impreviziunii şi la decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale menţionate de curtea de apel în considerentele hotărârii atacate, autorii recursului de faţă au consemnat că instanţa de judecata trebuie să verifice condiţiile impreviziunii, din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, în contextul în care instanţa de contencios constituţional a subliniat necesitatea echilibrării riscurilor în executarea contractului de credit.

Intimata pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare.

Recursul declarat de pârâta C. S.A.

În memoriul depus la dosar, recurenta-pârâtă C. S.A. a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În motivare, recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, că instanţa de apel, ca de altfel şi prima instanţă, nu au analizat clauzele stipulate la art. 3.3 teza a II-a şi la art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008 prin raportare la alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevede, prin excepţie de la art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, limitându-se la aprecieri cu caracter general în baza art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, pentru a reţine existenţa dezechilibrului semnificativ.

În concret, autoarea recursului a reiterat cele susţinute în faţa instanţelor anterioare, în sensul că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii au respectat întru totul dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Aceeaşi parte a susţinut că, la data încheierii contractului - 30 iunie 2008, băncile nu aveau obligaţia de a exprima dobânda în funcţie de o formulă sau de indicatori financiari şi nici să precizeze detaliat criterii de modificare a dobânzii, aşa cum greşit au reţinut instanţele de fond.

Autoarea recursului a arătat că nu a fost probată reaua sa credinţă la stipularea clauzelor stipulate la art. 3.3 teza a II-a şi la art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit.

Totodată, a arătat că, la momentul încheierii contractului de credit, era suficientă indicarea motivului care justifica modificarea dobânzii, conform alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi că modificarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară bunei-credinţe, întrucât pentru acordarea unui împrumut pe termen lung banca cumpără valută de pe piaţa externă, astfel că inserarea acestor clauze este justificată.

Aceeaşi parte a susţinut că nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ, întrucât acest dezechilibru trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică, evocând acest sens o serie de hotărâri pronunţate de C.J.U.E. In continuare, a arătat că, prin acest criteriu de variaţie a dobânzii, împrumutaţilor nu li s-a creat o situaţie mai puţin favorabilă decât cea reglementată de dreptul intern.

Totodată, recurenta-pârâtă a subliniat că împrumutaţii nu au fost obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului, aceştia cunoscând toate elementele care puteau influenţa întinderea obligaţiilor asumate.

În continuare, a arătat că, criteriul de modificare a dobânzii prevăzut în contractul de credit a fost eliminat începând cu iunie 2010, când rata dobânzii a fost calculată după formula: LIBOR 6 luni plus marja băncii.

În plus, recurenta-pârâtă a punctat asupra faptului că instanţele anterioare nu au analizat clauzele contractului iniţial prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi nici la cele ale O.U.G. nr. 50/2010 pentru exprimarea dobânzii conform formulei Libor + marja băncii din anul 2010.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a conchis că nu poate fi reţinut caracterul abuziv al clauzei privind dobânda revizuibilă, în condiţiile în care această clauză este rezultatul acordului de voinţă al părţilor.

Referitor la criteriul de variabilitate a dobânzii constând în politica de credite a băncii, a susţinut că se referă la libertatea de a-şi urmări scopul pentru care funcţionează, ca bancă comercială, respectiv de a-şi stabili personal nivelul costurilor pentru creditele acordate clienţilor pe considerente de oportunitate, fiind vorba despre politica de afaceri a unei entităţi reglementate de Legea nr. 31/1990, care acţionează în scopul obţinerii de profit cu respectarea legislaţiei generale, dar şi a normelor financiar-bancare.

În considerarea celor anterior expuse, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat prin întâmpinare respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 16 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 20 octombrie 2020 a admis în principiu ambele recursuri.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Recursul recurenţilor-reclamanţi este nefondat.

O primă critică formulată de recurenţi în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 se referă la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000 în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare şi comisionul de administrare.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunţate a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situaţia specifică a contractului, cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speţă, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss, în care s-au reţinut că "instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare şi pe cel de administrare credit şi a reţinut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte în cele două clauze.

Prin art. 1 lit. e) din contract s-a stipulat că suma de 8.280,80 CHF va fi utilizată pentru achitarea comisionului de procesare, datorat potrivit contractului; conform art. 2.3; concomitent cu utilizarea creditului, banca este mandatată să încaseze, prin reţinere automată, suma reprezentând comisionul de procesare datorat de împrumutat. Prin art. 3.12 s-a stipulat că pentru procesarea cererii de credit împrumutatul datorează băncii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului, comision ce se va plăti integral la data tragerii creditului.

Se constată aşadar că nu sunt îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, faţă de faptul că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 2,2 % din valoarea creditului - şi că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului prin reţinere din suma împrumutată.

Clauza privind comisionul de administrare inserată în contractul de credit are următorul conţinut:"Împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,15% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului: suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenţei fiecărei rate lunare."

Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă. Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentaţiei de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestaţii din partea băncii.

Aşadar, ambele clauze conţin date relevante pentru a determina întinderea obligaţiei de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care sunt definite şi determinate cele două comisioane fiind accesibil şi prefigurând contraprestaţiile băncii.

Prin Hotărârea din 03.06.2010, pronunţată în Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, C.J.U.E. consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuţie.

Rezumând, este de subliniat că dispoziţiile contractuale referitoare la cele două comisioane în discuţie îndeplinesc criteriile legale de transparenţă, clauzele fiind clare şi inteligibile, redactate în acord cu cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, este de relevat faptul că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al celor două clauze a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În concluzie, contrar susţinerilor recurenţilor, este de punctat faptul că, în privinţa clauzelor inserate în art. 1 lit. e), art. 2.3, art. 3.12 şi art. 3.14 din contracte, referitoare la comisionul de procesare şi la comisionul de administrare, nu sunt îndeplinite cerinţele reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea acestora ca fiind abuzive.

Nefondate sunt şi criticile de nelegalitate referitoare la modul de interpretare a clauzei inserate în art. 5.5 din contract şi care priveşte încheierea unei poliţe de asigurare cu un asigurător agreat de bancă.

Caracterul abuziv al acestei clauze nu poate fi examinat din perspectiva faptului că s-a impus încheierea poliţei de asigurare cu o anumită societate de asigurare, aspect factual asupra căruia a statuat instanţa de apel şi care nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Critica ce se referă la modul în care instanţa de apel a examinat clauza inserată la art. 8 din contract şi care priveşte declararea scadenţei anticipate este nefondată.

Potrivit art. 8 din contractul de credit, la apariţia oricărui caz de culpă, precum şi pentru încălcarea oricăror alte obligaţii contractuale şi, în mod special, în situaţia prevăzută la art. 2.6, banca este îndreptăţită să declare scadenţa anticipată a creditului, notificând aceasta împrumutatului şi codebitorului în prealabil în scris. De la data scadenţei anticipate se pierde beneficiul rambursării creditului în rate soldul creditului, dobânzile şi comisioanele calculate şi neachitate devenind "sumă restantă" pentru care împrumutatul datorează dobânda majorată prevăzută la art. 3.4 din contract. Conform art. 8.2., începând cu data scadenţei anticipate, banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a reţine din conturile împrumutatului, fără a fi necesar acordul prealabil al acestuia, toate sumele datorate în virtutea contractului, cu prioritate faţă de alte datorii ale împrumutatului, cu respectarea excepţiilor prevăzute de lege. Prin art. 8.3. s-a specificat că în cazul în care împrumutatul nu achită toate sumele datorate la data scadenţei anticipate, banca poate iniţia faţă de împrumutat/codebitor şi sau garantul ipotecar (dacă este cazul) procedurile legale pentru recuperare sumelor datorate pe cale amiabilă sau prin executare silită.

Această clauză nu este de natură a crea, prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze, în detrimentul recurenţilor consumatori, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile contractuale.

Recurenţii au cunoscut încă de la momentul încheierii contractului care sunt condiţiile de creditare ale Băncii, luând cunoştinţă atât de existenţa cât şi de întinderea obligaţiilor contractuale ce le revin, neputându-se reţine astfel un abuz ori o rea credinţă din partea băncii în declararea anticipată a creditului, atâta timp cât aceasta măsură se circumscrie dreptului corelativ al Băncii de a sancţiona neîndeplinirea culpabilă de către debitori a obligaţiilor ce le revin. Obligaţiile împrumutaţilor sunt enumerate în art. 6 din contract, iar cazurile de culpă sunt redate în art. 7.

În concluzie, trebuie punctat asupra faptului că această clauză nu este de natură de a crea un dezechilibru al prestaţiilor contractuale, întrucât nu se poate reţine că este vorba despre un transfer al riscurilor din sarcina creditorului în sarcina consumatorilor, împovărător pentru împrumutaţi întrucât aceştia din urmă au obligaţia de a garanta recuperarea creditului în caz de neîndeplinire a obligaţiei de restituire a acestuia.

Dat fiind faptul că art. 8 din contract configurează o justă repartiţie între părţi a sarcinilor, riscurilor şi profiturilor generate de contract, din examinarea clauzei privind declararea scadenţei anticipate nu rezultă îndeplinirea condiţiilor nefiind astfel posibilă din perspectiva dispoziţiilor speciale ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care să ateste existenţa dezechilibrului contractual între drepturi şi obligaţii.

Critica recurenţilor privind interpretarea restrictivă dată de instanţa de apel principiului restabilirii situaţiei anterioare, ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei referitoare la dobândă, este nefondată.

Aceasta întrucât recurenţii au sesizat instanţa cu o cerere în restituirea diferenţei dintre valoarea dobânzilor încasate şi valoarea dobânzilor ce ar trebui plătite după formula LIBOR la 6 luni + marja fixă a băncii de la momentul contractului, în condiţiile în care, la momentul încheierii contractului, astfel cum rezultă din clauzele care o reglementau, dobânda nu a fost stabilită prin raportare la indicele LIBOR la 6 luni, nefiind prevăzută în contract vreo marjă fixă a băncii, ca element component al dobânzii variabile.

Deşi recurenţii se prevalează de dreptul lor de a redobândi prestaţia executată în baza clauzelor declarate nule, în privinţa clauzei privitoare la dobândă instanţa nu are posibilitatea de adaptare a contractului şi, ulterior, de restituire a diferenţei dintre valoarea dobânzii încasate şi valoarea dobânzii ce ar rezulta în urma înlocuirii clauzei privind dobânda variabilă cu o clauză de dobândă stabilită de instanţă după criterii impuse de recurenţi. În acest cadru, instanţa de recurs reţine că recurenţii - reclamanţi nu au solicitat restituirea sumelor percepute în temeiul clauzei constate abuzive, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară. Cererea vizează, aşa cum s-a reţinut, restituirea sumelor rezultate în urma efectuării diferenţei dintre valoarea sumelor încasate cu titlu de dobândă şi valoarea sumelor ce s-ar fi plătit după formula Libor la 6 luni + marja fixă a băncii de la momentul încheierii contractului, propusă de reclamanţi.

O atare solicitare nu este consecinţa directă a repunerii în situaţia anterioară, ca efect al nulităţii, ci implică în prealabil modificarea clauzelor contractului de credit prin înlocuirea clauzei constatate abuzive cu o clauză propusă de reclamanţi.

În acest context, critica recurenţilor este formulată cu depăşirea limitelor în care au învestit instanţa, raportate la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată.

În cazul în care instanţa ar fi dat curs solicitării reclamanţilor, ar fi schimbat obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, încălcând astfel principiul disponibilităţii.

Acest principiu este consacrat de art. 9 C. proc. civ. şi presupune faptul că părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, instanţa fiind astfel obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Este de reţinut, totodată, că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

Soluţia de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenţii-reclamanţi nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei constante a CJUE, care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curţii din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva E., s-a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze". Din motivare rezultă şi faptul că "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

Critica vizând modul în care au fost analizate cele două acte adiţionale este, de asemenea, nefondată.

Astfel cum rezultă din lucrările cauzei, actul adiţional din nr. 2/10.01.2012 şi actul adiţional nr. x/26.06.2013 au fost încheiate la cererea împrumutaţilor, prin ele fiind acordate restructurări ale creditului ce au vizat clauzele contractuale referitoare la dobândă, comisioane, penalizări, rambursări, plăţi, notificări, aspect ce prezumă buna-credinţă şi disponibilitatea Băncii de a negocia cu recurenţii în sensul identificării unor soluţii care să faciliteze depăşirea situaţiei financiare dificile a debitorilor. Aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Criticile referitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, referitoare la existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contrar cerinţei bunei credinţe se referă la chestiuni de fapt care nu pot face obiectul controlului de legalitate în recurs.

De asemenea, critica vizând lipsa unei cauze licite şi morale este susţinută de argumente de ordin factual ce nu pot fi examinate în etapa recursului în raport de limitarea impusă în analiză de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar este nefondată.

Prin acţiunea promovată recurenţii-reclamanţi au solicitat şi eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluţionare a cererii de îngheţare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat acţiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conţine dispoziţii care să permită instanţei să intervină în acordul de voinţă al părţilor, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare iniţiate. Asupra acestui aspect jurisprudenţa C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curţii din data de 14. 06.2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva E., se prevede că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurenţilor, de modificare a contractului prin înlocuirea obligaţiei esenţiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligaţie de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului şi cu o valoare a dobânzilor şi comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) şi contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, şi nu în RON).

Într-o ultimă critică, autorii recursului au învederat faptul că, în ceea ce priveşte riscul valutar, instanţa de judecată nu a verificat condiţiile impreviziunii, din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, în contextul în care instanţa de contencios constituţional a subliniat necesitatea echilibrării riscurilor în executarea contractului de credit.

Reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi au invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ., în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost folosit ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptarea convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 970 C. civ. şi a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale a României şi prin raportare la contractul încheiat anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde, astfel, la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Recursul recurentei-pârâte este nefondat . . . . . . . . . .

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a menţinut hotărârea instanţei de fond, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate la art. 3.3 teza a II-a şi art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x 06426/30.06.2008 şi raportat la actul adiţional nr. x la contract, emis de către recurenta-pârâtă în baza O.U.G. nr. 50/2010, decizia atacată este legală.

Prin art. 3.1. din contract s-a prevăzut că, pentru creditul acordat împrumutatul datorează băncii o dobândă curentă fixă pentru primul an de creditare (art. 3.1 pct. 1), iar pentru următorii ani de creditare împrumutatul va opta, la fiecare dată de aniversare a creditului, pentru una dintre următoarele variante de dobândă aniversară: a) dobânda aniversară fixă pentru un an de creditare; b) dobânda aniversară fixă pentru trei ani de creditare; c) dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare (art. 3.1 pct. 2).

Potrivit art. 3.2, împrumutatul trebuie să-şi exercite opţiunea pentru oricare dintre variantele de dobândă aniversară menţionate la art. 3.1 pct. 2 la fiecare dată de aniversare a creditului, prin semnarea unui act adiţional la contract. În cazul în care împrumutatul nu îşi exercită opţiunea în termenul şi modalitatea menţionate, va datora băncii dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare, în condiţiile art. 3.1 pct. 2 lit. c).

S-a stipulat, de asemenea, prin art. 3.3 că rata anuală a dobânzilor aniversare aplicabile, menţionate la art. 3.1 pct. 2, va fi cea în vigoare la momentul exercitării opţiunii, urmând a fi precizată în actele adiţionale încheiate la data exercitării opţiunii (teza I). În cazul prevăzut la art. 3.2, dobânda aniversară revizuibilă pentru un an aplicabilă este cea în vigoare la momentul datei de aniversare a creditului, dobândă ce va fi afişată la sediile băncii (teza a II-a).

Prin art. 3.4. s-a prevăzut că dobânda se acumulează zilnic, începând cu data acordării creditului până la data rambursării integrale a sumelor datorate în contract şi se calculează prin aplicarea ratei anuale a dobânzii la soldul creditului. În scopul calculării dobânzii, se consideră anul de 360 de zile şi luna de 30 de zile. Dobânda se calculează aplicând formula menţionată în "Condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare".

Conform art. 3.6, la data semnării contractului, rata anuală a dobânzii iniţiale este de 5,5% pe an, rată care va rămâne fixă până la data primei aniversări a creditului.

Prin art. 3.7 s-a stipulat că în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară fixă pentru un an sau după caz 3 ani, rata anuală a dobânzii în vigoare în momentul exercitării opţiunii va rămâne fixă până la următoare dată de aniversare a creditului (teza I). În cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata anuală a dobânzii în vigoare în momentul exercitării opţiunii va putea fi modificată de către bancă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoştinţa împrumutatului în modalităţile menţionate în "Condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare" (teza a II-a).

Clauzele inserate la art. 3.3 teza a II-a şi la art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit, în forma în vigoare anterior încheierii actelor adiţionale, nu explică în mod clar şi inteligibil mecanismul de determinare a dobânzii variabile, nu oferă nici un criteriu determinabil în raport cu care să justifice revizuirea sau modificarea de către bancă a ratei dobânzii, împrejurare faţă de care recurenţii -reclamanţi nu au putut verifica justeţea cuantumului revizuit al acesteia. "Evoluţia pieţei financiare" sau "politica de creditare a băncii"nu constituie criterii obiective şi determinabile, sintagmele utilizate nefiind apte să satisfacă exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât acordă băncii dreptul discreţionar de a modifica cuantumul dobânzii, recurenta-pârâtă având posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie evident.

Astfel, clauza de la art. 3.3 teza a II-a şi cea de la art. 3.7 teza a II-a au caracter abuziv întrucât permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenţi de voinţa sa, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În baza clauzelor în discuţie banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, anterior menţionată, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie arătată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţilor/şi/sau condiţiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât şi în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule in funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecăţii, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţa de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Prin aceste dispoziţii legale s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiţia ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

Aşadar, caracterul nedeterminabil al mecanismului de determinare şi de revizuire a dobânzii impune concluzia că situaţia de excludere de la analiza caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este operantă în cauză. Aşadar, în mod corect, instanţele devolutive au procedat la examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda prin prisma cerinţelor pe care le instituie art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Dispoziţiile lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori invocate de recurenta-pârâtă nu oferă criterii din care să transpară mecanismul de formare a dobânzii şi nu justifică astfel dreptul comerciantului de a o modifica, în mod unilateral.

Aserţiunea recurentei - pârâte potrivit căreia aplicarea prevederilor imperative ale art. 37 lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010 cu privire la exprimarea dobânzii potrivit formulei propuse putea fi refuzată de împrumutaţi înainte de aprobarea acesteia prin Legea nr. 288/2010 nu pot fi primite, întrucât acest act normativ nu conţine dispoziţii care să înlăture acordul de voinţă al părţilor în ceea ce priveşte încheierea actelor adiţionale de conformare a contractelor de credit cu dispoziţiile ordonanţei.

Art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 288/2010 prevedea că pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare ordonanţei, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile ordonanţei de urgenţă. Modificarea contractelor aflate în derulare urma să se facă prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei. Creditorul trebuie să poată face dovada ca a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale. Instanţa de apel a reţinut nulitatea actului adiţional nr. x la contractul de credit emis de către pârâtă în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, faţă de faptul nesemnării acestuia de către reclamanţi; s-a avut în vedere că, în prezenta cauză niciuna din ipotezele prevăzute de textul legal evocat menţionat nu este incidentă, întrucât recurenţii-reclamanţi au refuzat în mod explicit încheierea actului adiţional propus de recurenta-pârâtă, astfel că nu poate fi reţinută o acceptare tacită a consumatorilor.

În consecinţă, argumentaţia adusă în susţinerea acestei critici apare ca fiind lipsită de suport juridic.

Referitor la cererea intimatei - pârâte C. S.A. privind obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat obligarea recurenţilor - reclamanţi la plata sumei de 225 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru dovedită prin înscrisul existent la paginile 68 din dosar.

Cu titlu prealabil, este de punctat asupra faptului că recurenta-pârâtă a precizat că nu solicită cheltuieli de judecată în raport cu recursul recurenţilor-reclamanţi.

Cererea recurentei-pârâte referitoare la cheltuielile de judecată este nefondată întrucât, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cel ţinut de plata cheltuielilor de judecată este "partea care pierde procesul". Fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Întrucât în cauză recursul pârâtei a fost respins ca nefondat, cererea recurentei-pârâte privind cheltuielile de judecată apare ca fiind lipsită de fundament.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri şi va respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de recurenta-pârâtă C. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1430/A din 3 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1430/A din 3 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de recurenta-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2020.