Insurer's appeal against moral damages award in road accident tort case dismissed; lower court decision upheld
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the insurance company's appeal as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal's decision that affirmed the first instance award of 450,000 RON in moral damages per victim, 8,337 RON in material damages, and 16,042 RON for vehicle damage. The dispute arose from a civil liability action filed by two victims' heirs against a civil liability insurer following a fatal road accident, with the appellant challenging the lower court's refusal to reduce the moral compensation based on alleged insufficient motivation and failure to apply relevant national jurisprudence. The Court held that the insurer's processual capacity was correctly established under specific insurance law rather than general tort liability, and rejected the claim that domestic jurisprudence is a binding source of law mandatory for quantifying non-patrimonial prejudice; instead, the court applied the principle that moral damages are assessed equitably based on the specific circumstances of the case, holding that the lower court's coherent reasoning satisfied the motivation requirements of Article 425(1)(b) of the Code of Civil Procedure and that the reference to jurisprudence in Article 49 of Law 136/1995 does not create a rigid legal obligation binding on the judge's discretion.
Legislator headnote
AI generatedart. 194 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ; Insurer's appeal against moral damages award in road accident tort case dismissed; lower court decision upheld: Împotriva acestei decizii, la 30 decembrie 2019, pârâta S.C. C. S.A. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii, cu trimitere spre rejudecare.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 23.02.2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 700.000 RON, faţă de fiecare reclamant, cu titlu de daune morale pentru accidentul rutier produs la data de 23.06.2016; la plata sumei de 8.337 RON către ambii reclamanţi reprezentând daune materiale, ca urmare a evenimentului rutier; la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând dauna totală cuvenită ca urmare a avarierii autovehiculului marca x, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au invocat art. 194 C. proc. civ., Norma ASF 23/2014, Legea 136/2995.
Prin sentinţa civilă nr. 3744/F din 28 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată; a fost obligată pârâta la plata către fiecare reclamant a sumei în cuantum de 450.000 RON, cu titlu de daune morale. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 8.337 RON, reprezentând daune materiale şi la plata către fiecare reclamant a sumei în cuantum de 16.042 RON, reprezentând contravaloare autoturism. S-a luat act că reclamanţii solicită plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. C. S.A., care a solicitat admiterea cererii, desfiinţarea în parte a hotărârii atacate, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate celor doi reclamanţi.
Reclamanţii B. şi A. au formulat apel incident împotriva aceleiaşi sentinţe, solicitând acordarea integrală a despăgubirilor solicitate, în cuantum de 700.000 RON pentru fiecare, considerând că în mod nelegal a fost redus cuantumul despăgubirilor la suma de 450.000 RON pentru fiecare.
Prin decizia civilă nr. 1737 din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse ca nefondate, atât apelul principal al pârâtei S.C. C. S.A., cât şi apelul incident al reclamanţilor B. şi A..
Împotriva acestei decizii, la 30 decembrie 2019, pârâta S.C. C. S.A. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii, cu trimitere spre rejudecare.
În cadrul criticilor circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea atacată nu este motivată în acord cu exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi cu alte principii fundamentale ale procesului civil.
Se arată că motivarea hotărârii recurate reflectă faptul că instanţa de apel nu a stabilit corect situaţia de fapt la care să aplice legea şi cuprinde motive vădit contradictorii, situaţie ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar.
Astfel, recurenta apreciază că hotărârea atacată este nemotivată în privinţa punctului ce făcea obiectul principal al apelului, respectiv sub aspectul daunelor morale, câtă vreme argumentele instanţei impun raportarea la jurisprudenţă, întrucât legea nu oferă criterii obiective. Sub acest aspect, se arată că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la jurisprudenţă, neputând astfel fi cunoscute motivele reale pentru care s-a apreciat că suma de câte 450.000 RON, acordată celor doi fii majori ai defunctului D., este corespunzătoare şi reflectă criteriile pe care le-a statuat jurisprudenţa constantă a instanţelor.
Invocă recurenta-pârâtă că, în mod particular, instanţa de apel a arătat că "instanţa de judecată nu este obligată a arăta motivele pentru care nu s-a raportat la jurisprudenţa" şi consideră că un astfel de punct de vedere intră în contradicţie, atât cu necesitatea motivării coerente a unei hotărâri, cât şi cu dispoziţiile hotărârilor CEDO referitoare la cerinţa ca hotărârile judecătoreşti să fie complet motivate, având în vedere probele administrate în cauzele respective. Totodată, recurenta critică înlăturarea practicii judiciare pe care a depus-o, cu nemotivarea acestui aspect, învederând faptul că raportarea la jurisprudenţa naţională a devenit un criteriu legal prin inserarea lui în norma specială a art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011 (art. 50 lit. d) din norma ASF nr. 23/2014). Consideră recurenta că instanţa de apel, procedând astfel, a încălcat în mod evident norma imperativă a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Recurenta conchide în sensul că hotărârea atacată este susceptibilă de a fi casată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. atât pentru că motivarea este superficială şi confuză, cât şi faţă de existenţa unor considerente contradictorii.
Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia din apel ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, inclusiv cu neobservarea regulilor privind concursul dintre norma generală şi norma specială.
Se invocă faptul că instanţa de apel a nesocotit criteriile legale care au stat la baza stabilirii despăgubirilor morale, încălcând astfel dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011 (art. 50 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014), care stipulează că daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Susţine recurenta că instanţa de apel a nesocotit jurisprudenţa CEDO şi nu a observat faptul că despăgubirea morală acordată echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză, fiind nerezonabilă şi artificial amplificată pe considerentul că se suportă de asigurător, aspect care este de natură a încălca şi principiul nediscriminării.
Mai departe, se arată că instanţa de apel nu a avut în vedere jurisprudenţa naţională şi nicio hotărâre judecătorească depusă de recurenta-pârâtă la dosarul cauzei, fiind astfel nesocotită jurisprudenţa în această materie.
Susţine recurenta că nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au oferit suficiente criterii de natură a justifica valoarea extrem de mare acordată cu titlu de daune morale şi nu a oferit nici elemente concrete care să înlăture orice dubiu cu privire la faptul că acest cuantum al daunelor morale acordate nu constituie în realitate o îmbogăţire fără justă cauză.
Printr-o ultimă critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă învederează faptul că, deşi acţiunea reclamanţilor este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, faţă de faptul că o astfel de răspundere nu poate privi decât exclusiv pe conducătorul auto, care ar fi trebuit chemat în judecată drept pârât, temeiul juridic în baza căruia putea fi chemat în cauză asigurătorul este răspunderea civilă contractuală, recurenta-pârâtă neavând calitate procesuală pasivă în cererea de răspundere civilă delictuală în baza căreia este motivată sentinţa primei instanţe.
La 2 martie 2020, intimatul-reclamant B. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta a depus a depus răspuns la întâmpinare.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind natura răspunderii civile care ar fi putut legitima procesual recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că aceasta este formulată omisso medio, dat fiind faptul că nu a fost supusă unei dezbateri şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei.
Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel, ipoteză proprie speţei de faţă. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa investită cu calea extraordinară de atac.
Cu privire la natura răspunderii asiguratului este de notat că asigurătorul de răspundere civilă răspunde pentru prejudiciile produse de asiguratul sau prin accidente de vehicule atât în temeiul legii civile cât şi în temeiul contractului de asigurare. Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a motivat că recurenta răspunde în calitate de asigurător în temeiul legii speciale, iar nu în temeiul răspunderii civile delictuale.
Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".
Instanţa de apel a realizat într-o manieră coerentă o analiză amplă a prejudiciului în raport cu fiecare dintre elementele rezultate din circumstanţele şi împrejurările cazului, stabilirea importanţei prejudiciului moral fiind motivată în raport cu valoarea nepatrimonială căreia i s-a adus atingere,cu măsura în care a fost lezată această valoare şi cu intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către intimaţii-reclamanţi.
În ceea ce priveşte cuantificarea daunelor morale, instanţa de apel a reţinut că, spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată care trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecinţele negative suferite în plan psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată familia.
Raportându-se la jurisprudenţa în materie, instanţa de apel a relevat faptul că atât CEDO cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei. În acest sens, a punctat instanţa de apel, cu referire la jurisprudenţa instanţei supreme şi a CEDO, asupra faptului că s-a statuat că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.
Referitor la jurisprudenţa în materie, Curtea a observat că, în lipsa unei dispoziţii legale care să reglementeze expres această materie, este greu de făcut o cuantificare exactă a prejudiciului moral, urmând a fi avute în vedere circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, sens în care s-a făcut trimitere la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 162 din 14.11.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014 prin care s-a statuat asupra faptului că practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată nu este obligată a arăta motivele pentru care nu s-a raportat la jurisprudenţă, instanţa fiind suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii, iar, pe de altă parte, obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.
În ceea ce priveşte o pretinsă contradictorialitate în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, instanţa de recurs reţine că pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind practic, nemotivată.
Recurenta nu a evidenţiat considerente contradictorii care să infirme raţionamentul logico-judiciar prezentat. Prin urmare, critica întemeiată pe ipoteza existenţei unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii nu poate fi primită.
Astfel, în condiţiile în care instanţa de apel a făcut, în cadrul unor considerente coerente şi pertinente, o analiză completă a stării de fapt deduse judecăţii prin raportare la toate elementele aduse în discuţie de părţi, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se dovedeşte a fi nefondat.
Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta -pârâtă a arătat, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu ignorarea criteriului jurisprudenţial impus de dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (art. 50 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014).
Instanţa supremă constată că, prin intermediul acestor critici, recurenta - pârâtă tinde să obţină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul diminuării acestora.
Chiar dacă recurenta invocă incidenţa art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, potrivit căruia, la stabilirea daunelor morale se ţine seama de legislaţia şi jurisprudenţa din România, instanţa supremă reţine că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În acelaşi sens pot fi evocate şi dispoziţiile art. 1 C. civ. din conţinutul cărora rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept.
Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este emis în executarea Legii nr. 136/1995, fără a putea să instituie sau să modifice reguli ori principii în legătură cu repararea prejudiciului cauzat prin fapta delictuală a persoanei asigurate, pe care actul normativ însuşi nu le prevede.
Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule", iar potrivit art. 50 alin. (1) din acelaşi act normativ "despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare".
Or, în ceea ce priveşte "dezdăunarea", respectiv stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile şi reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.
În stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a reţinut în mod corect că stabilirea întinderii unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare şi că la nivel jurisprudenţial nu s-au stabilit limite maxime sau minime în ceea ce priveşte acest tip de despăgubiri.
Jurisprudenţa invocată de recurentă reprezintă un punct de reper, dar nu este esenţială, atât timp cât nu este una constantă şi generalizată, astfel că, pentru asigurarea unui cuantum proporţional al daunelor morale, instanţa nu poate face abstracţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.
Instanţa supremă constată că, în cuantificarea prejudiciului moral, instanţa de apel a analizat în mod temeinic datele concrete ale cauzei şi s-a raportat în mod pertinent la consecinţele negative suferite de reclamanţi pe plan psihic, la importanţa valorilor morale lezate, la măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, la măsura în care reclamanţilor le-a fost afectată situaţia familială.
Totuşi, este de relevat faptul că această critică, referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale, vizează exclusiv netemeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibilă de a fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În considerarea celor ce preced, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1737 din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1737 din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2020.