Abusiveness of CHF credit fees under Directive 93/13 and exclusion of currency risk clauses as reflecting national mandatory law

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 2 aprilie 2015, pe rolul Judecătoriei Focşani, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Bucureşti, să se constate caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare prevăzut la art. 5.1 lit. c) din Contractul de Facilitate de Credit şi Garanţie nr. 104439/17.03.2008 şi, în consecinţă, să se declare nulitatea absolută a acestei clauze, cu consecinţa restituirii sumelor încasate cu titlu de comision de administrare; caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare, reprezentând 2% din valoarea totală a Creditului, plătit integral la data semnării contractului, prevăzută la art. 5.3 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr. 104439/17.03.2008; caracterul abuziv al clauzei prevăzută la articolul 4.4 din contractul de facilitate credit, referitoare la dreptul creditorului care să revizuiască nivelul dobânzii, după primul an de la prima utilizare a creditului, în funcţie de indicele de referinţă Libor 6M+4%"; caracterul abuziv al clauzei stipulate la punctul VI, nr. 6.1.3, potrivit căreia eventualele diferenţe de schimb valutar vor fi suportate de împrumutat/codebitor şi clauza prevăzută la art. 6.2, potrivit căreia valoarea ratelor se poate modifică automat ca urmare a modificării ratei dobânzii curente în condiţiile stipulate la pct. 4.2 şi 4.4 sau a comisionului de administrare, conform 5.2 ca urmare a tragerilor efectuate.

Pe cale de consecinţă, reclamanţii au solicitat să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-RON la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei, 17.03.2008, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către împrumutat.

Prin sentinţa civilă nr. 1599 din 26 iunie 2015, Judecătoria Focşani a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă.

Pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă, cauza a fost înregistrată la 16 iulie 2015 sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 27 din 12 aprilie 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 10 mai 2017, Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei de interes cu privire la clauza 4.4 din contractul de credit, excepţie invocată de pârâta C. S.A. Bucureşti, ca fiind neîntemeiată, a luat act că pârâta a renunţat la excepţia lipsei coparticipării procesuale active pentru D., a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtei C. S.A. Bucureşti, a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor prev. de art. 5.1 lit. c) şi b) din contractul de credit şi garanţie 104439/17.03.2008, cu privire la comisionul de administrare şi comisionul de acordare şi, pe cale de consecinţă, a fost obligată pârâta să dispună restituirea sumelor încasate cu acest titlu, începând cu data încasării lor.

A dispus stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului respectiv, la cursul BNR valabil la data când CHF s-a majorat cu 10% faţă de valoarea de la data când a fost acordat împrumutul, 17.03.2008, şi, pe cale de consecinţă, pârâta a fost obligată la restituirea sumelor încasate cu acest titlu.

De asemenea, a respins celelalte capete de cerere cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor prev. de art. 4.4, 6.2, ca neîntemeiate.

A luat act că reclamanţii nu au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.A. Bucureşti, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi, la 21 iulie 2017.

Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 2101 A din 8 noiembrie 2017, a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 27 din 12 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Vrancea. A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul respingerii şi a capătului de cerere privind stabilizarea cursului valutar CHF -RON la valoarea de la data încheierii contractului dintre părţi, precum şi a capătului de cerere privind restituirea sumelor de bani încasate cu acest titlu şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva deciziei civile nr. 270/A din 8 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a respins capătul de cerere privind stabilizarea cursului valutar CHF-RON de la momentul încheierii contractului, întrucât nu a avut în vedere consideraţiile Curţii Europene de Justiţie în cauza Arpad Kasler împotriva OJZ din 30 aprilie 2014, C-26/13.

Recurentul redă considerentele reţinute de Curte, susţinând că, în speţă, banca nu 1-a informat cu privire la instabilitatea valutară a francului elveţian şi nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părţi, fiind evident că, dacă banca şi-ar fi îndeplinit aceste obligaţii legale, reclamantul ar fi cunoscut consecinţele economice şi ar fi analizat oferta în cunoştinţă de cauză. Arată că, într-o situaţie precum cea în litigiu, Curtea a apreciat că din art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 nu rezultă că s-ar opune ca instanţa naţională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că motivele care au stat la baza respingerii capătului de cerere privind stabilizarea cursului valutar au constat în faptul că riscul valutar a fost asumat de ambele părţi, având în vedere că s-a trecut benevol la contractarea unei sume în CHF. Or, consideră că riscul valutar a fost suportat în întregime de către recurent, care fiind un consumator mediu şi normal informat nu putea să prevadă o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru francul elveţian.

Recurentul concluzionează în sensul că instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute la art. 3 alin. (1) şi art. 5 din Directiva 95/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei-credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de directivă.

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat recurs incident, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Galaţi, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de apel Galaţi, precum şi obligarea intimaţilor la suportarea cheltuielilor de judecată.

În susţinerea ambelor motive de casare, în cadrul primei critici, recurenta-pârâtă invocă faptul că instanţa de apel a interpretat in mod greşit dispoziţiile art. 4 din Legea 193/2000, dispoziţii care instituie o excepţie de la analiza clauzelor contractuale din perspectiva caracterului abuziv.

Redând conţinutul art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, recurenta-pârâtă precizează că motivarea instanţei de apel este greşită faţă de faptul că în considerentele deciziei atacate se reţine că prevederile contractuale criticate prin cererea de chemare în judecată nu se asociază obiectului principal al contractului şi că pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, întrucât nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Consideră recurenta-pârâtă că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod incorect dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, atunci când a constatat că dispoziţiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului şi nici nu sunt exprimate într-un limbai clar şi inteligibil.

În acest context arată că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile legale referitoare la contractul de credit ipotecar, ignorând practic caracterul complex a acestei varietăţi a contractului de împrumut. Se arată că Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară nu cuprindea o definiţie a contractului de credit, în general, din normele sale reieşind că este contract de credit acela prin care se acordă împrumuturi privind sume de bani pe o anumită perioadă de timp; în schimb Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară în art. 3 pct. 7, definea creditul ca fiind "orice angajament de punere la dispoziţie sau acordarea unei sume de bani ori prelungirea scadenţei unei datorii în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la încasarea unei sume de bani". Nici Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, nu cuprinde o definiţie a contractului de credit, chiar dacă face vorbire despre unele dintre varietăţile acestuia: credite de consum, credite ipotecare, creditul cu dobândă fixă, creditul cu dobânda pieţei.

În egală măsură, se arată, nici Legea 190/1999 privind creditele ipotecare nu oferă contractului de credit o definiţie, ci stabileşte, printre altele, clauzele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă contractele de credit ipotecar. Or, arată recurenta-pârâtă, comisioanele, ca parte componentă a preţului creditului, pot fi de mai multe tipuri şi percepute pentru mai multe operaţiuni specifice activităţii de bancă pentru efectuarea cărora împrumutatul este obligat să plătească un preţ. Sub aspect formal, apreciază recurenta, din modalitatea de redactare a contractului, perceperea comisioanelor a fost avută în vedere ca fiind o prestaţie esenţială, stabilită în sarcina împrumutatului.

Astfel, consideră recurenta-pârâtă, dată fiind raţiunea perceperii acestuia, respectiv efectuarea de operaţiuni în strictă legătură cu creditul acordat, aceasta prestaţie urmează a fi considerată, în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esenţială, astfel încât caracterizează contractul.

Precizează recurenta că dobânda remuneratorie stabilită în mod liber de către părţi pentru un împrumut în bani reprezintă strict echivalentul folosinţei banilor de către împrumutat (aspect prevăzut în mod expres - O.G. nr. 13/2011), corelativ lipsei folosinţei acestora de către creditor, în timp ce toate celelalte activităţi desfăşurate de către o societate care acordă cu titlul profesional şi, prin urmare, cu titlul oneros, presupun o mobilizare, o retenţie şi un consum de resurse care nu sunt, în mod obligatoriu, susţinute financiar din preţul folosinţei banilor împrumutaţi şi nici condiţionate de acesta.

Din acest punct de vedere, recurenta consideră că instanţa de control judiciar trebuia să aibă în vedere structura şi nivelul costurilor aferente serviciilor financiar bancare care au fost şi sunt determinate, ca în orice alt domeniu liber concurenţei, prin mecanismul clasic al cererii şi ofertei existente în piaţă. Recurenta solicită instanţei de recurs să înlăture argumentele reţinute de instanţa de apel în cuprinsul deciziei recurate, în sensul că nu rezultă vreo raţiune pentru existenţa comisioanelor de acordare şi de administrare şi că aceste sume sunt nedatorate, reprezentând o dobânda suplimentară şi să constate că aceste comisioane fac parte din costul creditului, astfel că, faţă de caracterul sinalagmatic al contractului de credit, obligaţia de plată a comisioanelor este justificată de punerea la dispoziţia reclamantului a creditului şi de activitatea desfăşurată de bancă pe întreaga perioadă de rambursare.

Concluzionând, recurenta arată că prevederile referitoare la comisioane sunt elemente ale obiectului principal al contractului, instanţa fiind obligată să aplice prevederile Legii 193/2000 şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale preţului contractului.

În ceea ce priveşte condiţia limbajului clar şi inteligibil al unei clauze contractuale, recurenta - pârâtă se raportează la jurisprudenţa CJUE şi la cea naţională, punctând asupra faptului că instanţele au statuat că ea trebuie interpretată în sensul în care clauza oferă consumatorilor posibilitatea să prevadă consecinţele economice pe care şi le asumă prin semnarea contractului de credit.

Precizează recurenta că mecanismul de calcul al comisioanelor de acordare şi de administrare a fost unul transparent, clar pentru consumator, astfel încât acesta să aibă reprezentarea resurselor economice pe care le angrenează prin semnarea contractului, ambele clauze fiind redactate intr-un limbaj clar şi inteligibil, comisioanele fiind exprimate atât în procent matematic cât şi în cuantum fix, astfel încât consumatorul avea încă de la încheierea contractului reprezentarea obligaţiilor pe care şi le asuma.

Arată recurenta că instanţa de apel, reţinând că aceste comisioane sunt percepute pentru punerea la dispoziţie a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii lor or a destinaţiei acestora, a adăugat practic la lege şi a instituit în sarcina băncii o obligaţie nouă, aceea de a defini fiecare cost. Cât priveşte lipsa unei definiri în cuprinsul propriu-zis al contractelor de credit, recurenta precizează că aceasta este o condiţie statuată arbitrar de instanţa de apel, fără temei legal în condiţiile în care art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu vorbeşte despre o astfel de obligaţie de a defini termenii utilizaţi.

Recurenta concluzionează că prevederile referitoare la comisioanele de acordare şi de administrare sunt elemente ale obiectului principal al contractelor şi sunt redactate într-un limbaj clar şi accesibil consumatorului, instanţa de apel trebuind să aplice prevederile Legii 193/2000, şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale preţului contractului.

Următoarea critică se referă la faptul că instanţa de apel, în mod greşit, a aplicat dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reţinând că prevederile contractuale criticate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credite, ca o consecinţă a lipsei de negociere.

Cu privire la existenţa unui dezechilibru contractual, recurenta punctează asupra faptului că, în raport de art. 981 C. civ., contractul obligă la toate prestaţiile implicite şi interdependente, indiferent dacă acestea sunt sau nu descrise în detaliu; perceperea unui cost pentru administrarea creditului nu numai că este permisă de legislaţia în vigoare, dar trebuie privită şi ca o operaţiune necesară executării contractului.

Consideră recurenta că dificultatea invocată de instanţă, generată, în viziunea acesteia, de lipsa unei descrieri punctuale, exhaustive a serviciilor prestate în schimbul perceperii comisionului de administrare şi de acordare, a fost surmontată prin utilizarea unui limbaj clar, comun, accesibil unei persoane fără cunoştinţe de specialitate, limbaj ce satisface în mod deplin cerinţele de clar şi inteligibil şi permite o înţelegere corectă, indicând un cuantum de 2% din valoarea împrumutului, precum şi o suma fixă de 1.293 CHF (în cazul comisionului de acordare), respectiv 0,15% a comisionului lunar, punând la dispoziţie totodată, un grafic de rambursare ce indică modul de percepere si valoarea acestuia. Or, se arată, dezechilibrul contractual ar fi putut fi generat de o lipsă a contraprestaţiei sau de o definire insuficientă, fie prin prisma formulei inexacte sau echivoce, fie a limbajului de stabilire a comisionului, niciuna dintre aceste situaţii nefiind însă incidentă în prezenta cauză.

Recurenta apreciază că dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor, că aceasta analiză ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabileşte echilibrul contractual, dar şi obligaţia de a pune deîndată la dispoziţia consumatorilor o suma importantă ce urmează a fi achitată într-un termen ce poate ajunge până la 25-30 de ani.

Faţă de faptul că cele două comisioane au fost percepute pentru operaţiunile băncii în legătură cu acordarea/utilizarea/administrarea creditului, recurenta apreciază că nu se poate pune în discuţie lipsa unei contraprestaţii din partea băncii sau existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 9 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 29 ianuarie 2019 a admis în principiu ambele recursuri.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

1. Recursul recurentului - reclamant este nefondat.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii şi a capătului de cerere privind stabilizarea cursului valutar CHF-RON la valoarea de la data încheierii contractului dintre părţi, precum şi a capătului de cerere privind restituirea sumelor de bani încasate cu acest titlu, decizia atacată este legală.

Potrivit clauzei contractuale inserată la art. 6. pct. 1.3 din contractul de credit "Rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul. (…) Eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de Împrumutat/Codebitor."

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de facilitate de credit şi de garanţie în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 17 martie 2008, sub nr. x, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentul-reclamant din perspectiva ambelor motive de casare, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu pot fi realizate decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Reclamantul nu a învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit bazat pe impreviziune, iar prevederile art. 1271 C. civ. nu sunt aplicabile contractului încheiat anterior intrării în vigoare a noului C. civ.

2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Deşi recurenta-pârâtă a indicat drept prim motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., niciuna din criticile formulate, astfel cum acestea au fost argumentate, nu permit o analiză circumstanţiată acestui temei de nelegalitate.

Dezvoltarea criticilor formulate de recurenta-pârâtă permite examinarea acestora numai din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât este vizată interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţă a art. 4.1 şi a art. 4.6 din Legea nr. 193/2000 raportat la clauzele cuprinse în art. 5 pct. 1 lit. b) - referitoare la comisionul de acordare - şi în art. 5 pct. 1 lit. c) - referitoare la comisionul de administrare.

Recurenta-pârâtă a motivat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când a reţinut că nu pot fi integrate obiectului principal al contractului prevederile referitoare la comisioane.

Critica este neîntemeiată. Clauzele care reglementează comisioanele de acordare şi de administrare deşi fac parte din costul total al creditului, nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestaţie esenţială a convenţiei de credit, ci de o prestaţie cu caracter accesoriu. Prestaţia esenţială şi consecutivă obiectului principal al contractului de credit, este reprezentată de suma împrumutată şi dobânda percepută, ca echivalent al folosinţei capitalului. Comisioanele, deşi fac parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nefiind vorba de prestaţii care caracterizează un contract de credit.

În prezenta cauză, cu privire la prima critică formulată, este de subliniat că instanţa de apel s-a raportat în mod corect la jurisprudenţa CJUE atunci când a statuat asupra faptului că cele două clauze pot fi analizate din perspectiva caracterului clar şi inteligibil deoarece această abordare este justificată de cerinţa de transparenţă contractuală raportată la necesitatea ca natura serviciilor în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauza C-621/17, a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Soluţia pronunţată în apel este corectă, instanţa de control judiciar a aplicat aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi de administrare credit şi a reţinut caracterul abuziv al celor două clauze prin prisma lipsei caracterului nenegociat al acestora, prin nefurnizarea de informaţii suficiente care să permită consumatorilor să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, statuând astfel asupra existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Este real că cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează, metoda de calcul.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată nu se regăseşte în cele două clauze.

Art. 5 pct. 1 lit. b) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 104439 din 17 martie 2008 prevede:"comisioanele şi costurile aferente creditului sunt următoarele: comisionul de acordare 1298 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat."

Art. 5 pct. 1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 104439 din 17 martie 2008 prevede:"comisioanele şi costurile aferente creditului sunt următoarele: comisionul de administrare lunar 0,15 % plătibil începând cu scadenţa a 13-a".

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, este de subliniat faptul că, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, este necesară examinarea naturii serviciilor prevăzute, precum şi raporturile acestei clauze cu alte dispoziţii ale contractului.

Astfel, prin clauza înscrisă în art. 5 pct. 1 lit. a) din contract se prevede că, dintre comisioanele şi costurile aferente creditului, face parte şi comisionul de analiză, 100 RON, plătibili la data depunerii cererii de credit. Rezultă astfel că, pentru acelaşi serviciu financiar, constând în acordarea creditului ce include activităţile privind întocmirea şi analiza documentaţiei de credit, constituirea ipotecii şi garanţiilor aferente, evaluarea bonităţii, au fost percepute două costuri diferite. Suprapunerea a două costuri pentru acelaşi serviciu este evidentă în condiţiile în care recurenta-pârâtă nu a demonstrat că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, crează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, aşa cum a reţinut instanţa.

În acest context de analiză, în evaluarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare, se reţine că, deşi redactată corect din punct de vedere gramatical şi logic, aceasta creează un evident dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor atâta timp cât finalitatea inserării ei în contract nu este în mod clar justificată.

Instanţa supremă reţine, în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzei care conţine comisionul de acordare, că instanţele devolutive au stabilit în mod corect că această clauză nu expune în mod transparent mecanismul de funcţionare. Redactarea comisionului prin exprimarea lui ca procent din valoarea creditului, nu este suficientă pentru a caracteriza clauza în care este înserat acesta, ca fiind clară şi inteligibilă.

În cauză, recurenta-pârâtă nu a demonstrat că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat şi care să poată fi verificate în mod efectiv de către instanţele devolutive.

În acest sens, C.J.U.E. a statuat în hotărârea preliminară din 16 iulie 2020, în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat". În cauză, tocmai această situaţie a fost reţinută de instanţele devolutive.

Conţinutul clauzelor contractuale relevă şi o suprapunere cel puţin parţială a costurilor pretins a fi incluse în acest comision. Deşi banca a afirmat, în susţinerea motivelor de recurs, că acest comision este perceput atât pentru analiza documentaţiei de credit, cât şi pentru cheltuielile necesare întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente, totuşi, prin art. 5 lit. a) din Contract, s-a prevăzut, în mod distinct, obligaţia împrumutatului de a suporta şi un comision de analiză dosar.

Prin analiza efectuată de instanţele de fond, în raport de împrejurările proprii cauzei, s-a ajuns la concluzia că recurenta nu a prezentat consumatorilor elemente suficiente pentru ca aceştia din urmă să ia cunoştinţă de conţinutul şi de funcţionarea clauzei care impune plata unui comision de acordare şi rolul său în contractul de împrumut.

Recurenta-pârâtă a mai invocat caracterul negociat al clauzei care conţine comisionul de acordare, îndeplinirea cerinţei privind buna-credinţă a instituţiei financiare şi absenţa unui dezechilibru contractual, însă aceste aspecte nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece se referă la chestiuni de fapt care nu pot face obiectul analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, este de relevat faptul că procentul în care acesta este perceput nu se raportează la nicio bază de calcul.

Se reţine, aşadar că, referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare, aceasta nu este redactată clar şi inteligibil în condiţiile în care nu conţine suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din conţinutul său. Valoarea comisionului de administrare şi metoda de calcul nu rezultă din stipulaţiile clauzei analizate, recurentul-reclamant nefiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îl priveşte.

În ceea ce priveşte cererea recurentei-pârâte C. S.A., de obligare a recurenţilor - reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, aceasta va fi analizată dintr-o dublă perspectivă:

Cererea recurentei-pârâte C. S.A. referitoare la cheltuielile de judecată, în propriul recurs este nefondată întrucât, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cel ţinut de plata cheltuielilor de judecată este "partea care pierde procesul". Fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Întrucât în cauză recursul pârâtei a fost respins ca nefondat, cererea recurentei-pârâte privind cheltuielile de judecată apare ca fiind lipsită de fundament.

Cererea recurentei-pârâte C. S.A. referitoare la cheltuielile de judecată, în calitate de intimată în recursul reclamantului, este, de asemenea nefondată, întrucât din dovezile prezentate nu rezultă cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate în acest sens.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri. Totodată, va respinge cererea formulată de recurenta - pârâtă C. S.A., de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 270/A din 8 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 270/A din 8 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Respinge cererea formulată de recurenta - pârâtă C. S.A., de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2020.