Bank appeal rejected: CHF loan fees nullified as unfair, reimbursement ordered

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 noiembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D. NV şi D. (ROMÂNIA) S.A. ca, prin hotărârea ce se va pronunţa: să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. b) şi c) din condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103642 din 30 ianuarie 2008 şi să fie obligate pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare din momentul încheierii contractului şi până la momentul achitării integrale a debitului, precum şi la plata dobânzii legale calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte; să se constate nulitatea absolută a clauzelor 6.1 şi 6.1.3 din condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103642 din data de 30.01.2008, să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar leu/CHF pentru efectuarea plăţilor, în temeiul contractului de credit menţionat la valoarea de la momentul semnării contractului (2,3090 RON/CHF) şi să se oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate şi până la data plăţii efective a debitului principal; să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost indicate prevederile Legii nr. 193/2000, art. 992, art. 994 şi art. 998 din C. civ. de la 1864 şi art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2162 din 14 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia propriei necompetenţe materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Urmare a declinării, la 20 mai 2016 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 6163 din 10 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. b) şi c) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103642/30.01.2008, a obligat-o pe pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor sumelor achitate cu titlu de comision de procesare şi de comision de administrare, percepute până la 31 martie 2009 şi dobânda legală aferentă acestor sume de la încasarea lor până la achitarea integrală a debitului, să restituie reclamanţilor sumele achitate de aceştia cu titlu de comision de administrare, de la 31 martie 2009 şi până la 5 decembrie 2011, cu dobânda legală aferentă de la data încasării acestor sume până la achitarea integrală a debitului, să restituie reclamanţilor sumele achitate de aceştia cu titlu de comision de administrare, de la 5 decembrie 2011 până la data executării hotărârii, precum şi dobânda legală aferentă acestor ultime sume menţionate de la data încasării şi până la achitarea lor integrală. A respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere şi a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 6.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii sus-menţionate, au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtele, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 666A/2018 din 3 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondate atât apelul reclamanţilor, cât şi pe cel al pârâtelor.

Împotriva deciziei evocate, pârâta D. ROMÂNIA S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu cheltuieli de judecată.

În memoriul depus la dosar, recurenta-pârâtă a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Deşi a indicat doar cazul de casare mai sus menţionat, recurenta a dezvoltat şi critici în sensul nemotivării deciziei atacate, care pot fi subsumate cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că instanţa de prim control judiciar nu a argumentat înlăturarea criticilor sale, formulate prin memoriul de apel, referitor la caracterul negociat al contractelor de credit, la conformitatea comisioanelor percepute cu legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului, la greşita analiză şi interpretare făcută de tribunal probelor administrate şi la caracterul clar şi explicit al clauzelor contractuale.

Din această perspectivă, recurenta a susţinut că, deşi curtea a apreciat ca fiind întrunite în speţă dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, această concluzie nu este fundamentată, iar condiţiile prevăzute de această lege pentru a califica o clauză ca fiind abuzivă nu sunt întrunite cauză.

În finalul acestei critici, autoarea a susţinut că intimaţii-reclamanţi au cunoscut şi acceptat încă din perioada precontractuală costurile financiare ale viitorului contract de credit, astfel că nu se poate aprecia contractul în litigiu ca fiind un contract de adeziune doar pentru că aceste costuri au fost incluse în nişte clauze redactate de bancă, întrucât ele sunt expresia acordului părţilor.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992 şi C. civ.

Concretizând, a susţinut că, în speţă, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, prevăzute de art. 948 C. civ., sunt îndeplinite, iar intimaţii-reclamanţi au cunoscut, încă de la încheierea contractului şi şi-au însuşit prin semnătura conţinutul clauzelor acestuia, devenind astfel incidente prevederile art. 969 C. civ., care reglementează principiul pacta sunt servanda.

A mai precizat autoarea recursului de faţă că nu se poate reţine caracterul preformulat al contractului dedus judecăţii, câtă vreme respectă structura/elementele ce formează conţinutul unei convenţii, iar clauzele referitoare la comisioanele bancare respectă întocmai dispoziţiile art. 93 lit. b) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

În continuare, recurenta a susţinut că intervenţia instanţei în mecanismul contractual şi modificarea preţului contractului, element esenţial al convenţiei, înfrânge forţa juridică obligatorie a convenţiilor legal încheiate.

Pentru toate cele anterior expuse, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 5 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 28 iulie 2020, a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. sunt nefondate.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului pârâtei şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, evidenţiind faptul că acestea reprezintă prestaţii accesorii şi nu fac parte din obiectul principal al contractului de credit, nefiind astfel excluse de la analiza caracterului abuziv în reglementarea consacrată de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la criticile pârâtei privind lipsa motivării în ceea ce priveşte caracterul nenegociat al contractului de credit dedus judecăţii, instanţa supremă constată că, în cadrul demersului de analiză a legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei că acesta are caracterul unui contract de adeziune, impunând profesionistului dovedirea caracterului negociat al clauzelor contestate de debitor, ca garanţie a acordului neconstrâns al consumatorilor la inserarea clauzelor respective în contract.

Curtea a statuat şi asupra faptului că prezumţia lipsei de negociere, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, nu a fost răsturnată de apelantele pârâte, acestea neaducându-se dovezi concrete în sprijinul unei negocieri individuale a contractului sub acest aspect; s-a reţinut că, simplul fapt că banca a informat apelanţii reclamanţi în legătură cu oferta şi caracteristicile produsului financiar şi le-a pus la dispoziţie un interval de exprimare a acceptului, nu întruneşte semnificaţia unei negocieri a clauzelor cu reclamanţii.

Raportat la toate circumstanţele prezentei cauze, Curtea a considerat că nu existau premise ca apelantele-pârâte să considere că reclamanţii ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, aceste clauze.

Considerentele deciziei recurate relevă faptul că analiza caracterului abuziv al clauzelor denunţate făcută de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000 s-a realizat în raport cu situaţia specifică contractului de credit încheiat de părţile cauzei, nefiind o chestiune care să fie tratată exclusiv din perspectivă teoretică, în lumina art. 4 din Legea nr. 193/2000, ci cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt pentru a se decela, raportat la speţă, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al unor clauze contractuale în concret este de altfel în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss, în care s-au reţinut că "instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Se reţine, de asemenea, că instanţa de apel a răspuns criticilor formulate de pârâtă în apel referitoare la conformitatea comisioanelor percepute cu legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului, la greşita analiză şi interpretare făcută de tribunal probelor administrate şi la caracterul clar şi explicit al clauzelor contractuale.

Aceste aspecte au fost examinate de instanţă din perspectiva obligaţiei de transparenţă reglementată de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care incumbă profesionistului şi presupune utilizarea unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că limbajul clar şi inteligibil nu presupune o exprimare corectă exclusiv din punct de vedere morfologic şi semantic, ci implică o revelare lipsită de echivoc a prestaţiilor contractuale ale părţilor; în speţă, ceea ce face ca prevederea referitoare la comisionul de administrare să fie ambiguă este şi lipsa totală a descrierii prestaţiei la care banca se obligă şi a raţiunii perceperii comisionului.

S-a reţinut că, în cauză, comisionul de administrare nu este descris clar în contract, ca urmărind să acopere operaţiuni distincte privind administrarea creditului, altele decât cele standard, pentru care costurile sunt acoperite de dobânzi şi de celelalte comisioane.

Instanţa de apel a considerat că, din modul de percepere a acestui comision, s-ar putea concluziona că, în realitate, maschează o dobândă suplimentară, ceea ce denotă lipsa bunei-credinţe a băncii pârâte, ceea ce presupune că, în absenţa unei negocieri directe a unei clauze, comerciantul să rupă echilibrul prestaţiilor reciproce, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul faţă de drepturile consumatorului.

Curtea a observat că, în speţă, comisionului contestat de reclamant nu îi corespunde o contraprestaţie specifică, definită ca atare în cuprinsul contractului şi că, în acest sens, explicaţiile oferite de pârâta apelanta privind justificarea unui asemenea comision, nu pot suplini absenţa definirii acestuia chiar în cuprinsul convenţiei asumate de părţi. S-a mai remarcat absenţa oricărui reper de calcul care să permită consumatorului verificarea modului în care banca îl percepe, fiind precizat doar procentul, dar nu şi baza de calcul.

S-a arătat în considerentele deciziei că, prin instituirea acestui comision pe calea unei clauze nenegociate, se produce un dezechilibru semnificativ, ca urmare a faptului că îi revine consumatorului obligaţia de a suporta un cost lunar împovărător, raportat la soldul total al creditului, pentru o prestaţie a băncii care nu este definită în contract şi, deci, nu poate fi supusă controlului ambelor părţi, urmărind, de fapt beneficiul exclusiv al profesionistului.

Aceleaşi considerente au fost considerate valabile şi în privinţa comisionului de acordare. Astfel, s-a statuat asupra faptului că, deşi stabilit într-un cuantum determinabil, fiind doar din acest punct de vedere redactat într-un mod clar, acesta nu este însoţit şi de o explicitare a raţiunii perceperii sale şi o descriere a prestaţiilor băncii; simpla denumire a comisionului nu a fost considerată lămuritoare, întrucât pentru aceeaşi etapă preliminară a contractului a fost perceput şi un alt comision în valoare fixă, intitulat "comision de analiză".

S-a apreciat că ceea ce este esenţial, din punct de vedere al protecţiei consumatorului, este existenţa unor clauze lipsite de echivoc, din care obligaţiile părţilor să transpară cu uşurinţă.

Totodată, în considerentele deciziei s-a reţinut că nu se poate primi apărarea pârâtei apelante în sensul că nu ar fi interzisă existenţa unor comisioane duble, întrucât din dovezile administrate nu reiese acordul împrumutaţilor la inserarea unor comisioane cu scop identic şi care nesocotesc raţiunile legislaţiei de protecţie a consumatorului.

Considerentele deciziei atacate relevă faptul că cele două clauze, privind comisionul de acordare şi cel de administrare, sunt neclare sub aspectul individualizării obligaţiilor asumate de bancă, iar în ce priveşte comisionul de administrare, chiar şi în ceea ce priveşte obligaţiile de plată asumate contractual de împrumutat.

S-a reţinut, de asemenea că, în ceea ce priveşte condiţia inserării clauzelor cu nesocotirea exigenţelor bunei-credinţe, aceasta este întrunită şi decurge din ambiguitatea clauzelor menţionate şi, pe de altă parte, din faptul că, în lipsa oricărei definiri a prestaţiei băncii, încasarea unui comision apare ca lipsită de cauză, fiind incidente dispoziţiile art. 966 C. civ. din 1864.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Acestea vizează, în esenţă, faptul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, cu nesocotirea art. 948 şi 969 C. civ., recurenta-pârâtă punctând asupra faptului că intervenţia instanţei în mecanismul contractual înfrânge forţa juridică obligatorie a convenţiilor legal încheiate.

În materia protecţiei drepturilor consumatorilor, România a transpus Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii prin Legea nr. 193/2000, act normativ în conformitate cu care la nivel naţional, s-a cristalizat deja o practică relevantă în sensul constatării caracterului abuziv şi anulării diverselor clauze contractuale din convenţiile de credit.

Totodată, preluând cele statuate de art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE, prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 definesc noţiunea de clauză abuzivă ca o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi care este contrară cerinţelor de bună credinţă. Astfel, în materia clauzelor abuzive, Legea nr. 193/2000 constituie actul normativ de importanţă majoră care reglementează principiile de bază operabile în domeniu, alături de criteriile de apreciere a unor clauze contractuale ca fiind abuzive.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la comisionul de administrare şi la comisionul de acordare sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 30 ianuarie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunţate a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situaţia specifică a contractului, cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt specifică fiecărui contract în parte, pentru a se decela, raportat la speţă, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss, în care s-au reţinut că "instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare credit şi comisionul de acordare şi a reţinut, în mod corect, că acestea nu au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată nu se regăseşte în cele două clauze.

Referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare, aceasta nu este redactată clar şi inteligibil în condiţiile în care nu conţine suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din conţinutul său. Valoarea comisionului de administrare şi metoda de calcul nu rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi nefiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, este de relevat faptul că, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, instanţa de apel s-a raportat în mod corect în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de această clauză, precum şi raporturile acestei clauze cu alte dispoziţii ale contractului.

A rezultat astfel că, pentru acelaşi serviciu financiar, constând în acordarea creditului ce include activităţile privind întocmirea şi analiza documentaţiei de credit, constituirea ipotecii şi garanţiilor aferente, evaluarea bonităţii, au fost percepute două costuri diferite, prin două clauze distincte: cea reglementând comisionul de acordare (art. 5 pct. 1 lit. b) din contract şi cea reglementând comisionul de analiză (art. 5 pct. 1 lit. a) din contract). Aşadar, suprapunerea a două costuri pentru acelaşi serviciu este evidentă.

În acest context de analiză, în evaluarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare, instanţa de apel, în mod corect, a statuat asupra faptului că, deşi redactată corect din punct de vedere gramatical şi logic, aceasta creează un evident dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor atâta timp cât finalitatea inserării ei în contract este perceperea unor sume în plus faţă de preţul contractului.

Prin Hotărârea din 03.06.2010, pronunţată în Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, C.J.U.E. consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13 reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuţie.

În concluzie, este de relevat faptul că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 5 pct. 1 lit. b) şi c) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103642 din 30 ianuarie 2008, a avut în vedere elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, existenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. ROMÂNIA S.A. împotriva deciziei civile nr. 666 A/2018 din 3 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. ROMÂNIA S.A. împotriva deciziei civile nr. 666 A/2018 din 3 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2020.