Appeal for restitution of utility payments quashed as time-barred, upholding rejection of claim.

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 28 august 2018, sub numărul x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul art. 1341 C. civ., obligarea pârâtei ADMINISTRATIA LACURI, PARCURI ŞI AGREMENT BUCUREŞTI la restituirea sumei de 1.515.940,83 RON, plată nedatorată achitată de reclamantă pârâtei, actualizată cu indicele inflaţiei. A mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, calculată de la momentul introducerii cererii, precum şi în continuare, până la plata efectivă a întregii sume datorate şi, totodată, obligarea pârâtei, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 262 din 6 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, ca nefondată

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Instanţa de apel a pronunţat decizia civilă nr. 1622 din 15 octombrie 2019, prin care a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 262 din 6 februarie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Totodată, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelantă.

Împotriva deciziei civile mai sus menţionate a declarat recurs reclamanta A. S.A., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 28 februarie 2020.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în baza cărora, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa desfiinţării deciziei din apel, admiterea apelului astfel cum a fost formulat, şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea criticilor invocate, după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului judiciar al cauzei, recurenta-reclamantă a susţinut, din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că instanţa de apel nu a respectat prevederile imperative ale art. 22 C. proc. civ.

În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod greşit dispoziţiile legale referitoare la plata nedatorată, reţinându-se, în mod eronat, că modul de facturare nu poate conduce, în nici un caz, la concluzia nedatorării absolute a sumelor pentru utilităţile consumate.

Recurenta-reclamantă a precizat că obligaţia de plată a utilităţilor este afectată de condiţia suspensivă a întocmirii, în prealabil, a proceselor-verbale de constatare, potrivit art. 5.1 din contractul de închiriere, iar în privinţa concluziei inexistenţei vreunei erori la momentul efectuării plăţii, a considerat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1341 şi următoarele din C. civ.

Recurenta-reclamantă a făcut trimitere la modalitatea de facturare a serviciilor şi de contestare a sumelor reflectate în facturile fiscale, arătând că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1341 şi următoarele din C. civ. şi, pe cale de consecinţă, sunt incidente dispoziţiile art. 1635 alin. (1) teza I din C. civ.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor apreciind că recursul este admisibil, însă este tardiv formulat.

Prin încheierea din data de 23 iulie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin rezoluţia din data de 15 septembrie 2020, în baza dispoziţiilor art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborate cu cele ale art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen în completul de filtru la data de 10 decembrie 2020, fără citarea părţilor, pentru analizarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia tardivităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 485 din C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel.

În conformitate cu prevederile art. 185 alin. (1) C. proc. civ.:

"când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Astfel, nerespectarea termenului pentru exercitarea căii de atac atrage decăderea părţii din exerciţiul acestui drept şi sancţiunea nulităţii căii de atac astfel formulate.

Cum termenul de recurs de 30 zile prevăzut de textul art. 485 din C. proc. civ. curge de la data comunicării hotărârii recurate, rezultă că acest termen a început să curgă la data de 14 ianuarie 2020 (dată ce rezultă din dovada de înmânare a hotărârii atacate, aflată la dosarul de apel).

Fiind un termen stabilit pe zile, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., conform cărora, "când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte".

În condiţiile în care, termenul de recurs de 30 zile a început să curgă la data de 14 ianuarie 2020, rezultă că acesta s-a împlinit în ziua de 14 februarie 2020, vineri, zi lucrătoare.

Cu privire la data declarării recursului, instanţa supremă constată că recurenta-reclamantă a expediat cererea de recurs prin poştă, la data de 17 februarie 2020, astfel cum rezultă din data aplicată pe plicul conţinând trimiterea poştală de la dosarul de recurs, fiind depăşit termenul legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei recurate, care s-a împlinit la data de 14 februarie 2020.

Având în vedere că recursul a fost declarat cu depăşirea termenului imperativ de 30 zile prevăzut de textul art. 485 din C. proc. civ., în speţă devin incidente dispoziţiile art. 185 alin. (1) din acelaşi act normativ, care sancţionează cu nulitatea căile de atac exercitate cu nerespectarea termenelor legale, consecinţa fiind aceea a pierderii de către recurenta-reclamantă a dreptului de a-i fi examinat recursul.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 185 alin. (1) şi art. 485 C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia tardivităţii şi va anula, ca tardiv formulat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1622 din 15 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca tardiv formulat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1622 din 15 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.