Rescission of sponsorship contract: evidentiary forfeiture and classification of declaratory action as performance

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data 4 octombrie 2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, sub numărul x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., constatarea încetării de drept a contractului de sponsorizare nr. 26314 din data de 3 septembrie 2014, prin reziliere şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv obligarea pârâtei la restituirea sumei de 70.000 euro aferente sponsorizării neutilizate şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate în raport cu acest debit, de la plata sumei de către sponsor, 3 septembrie 2014, până la data restituirii sale în întregime.

A solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1549 şi următoarele din C. civ., precum şi textul art. 194 şi următoarele din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2911 din data de 19 martie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pe rolul căruia a fost înregistrat dosarul la data de 27 martie 2018, sub numărul x/2018.

Prin cererea adiţională formulată la 20 aprilie 2018, reclamanta a solicitat şi plata dobânzii legale începând cu data de 21 decembrie 2015 şi a indicat modul de calcul al dobânzii legale pentru perioada 21 decembrie 2014 - 5 octombrie 2017, rezultând suma totală de 84.577,95 RON.

Prin încheierea din data de 25 aprilie 2018, Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul x/2018*, la data de 26 iunie 2018.

La termenul de judecată din data de 28 septembrie 2018, Tribunalul a luat act de faptul că pârâta nu mai susţine excepţia nulităţii capătului de cerere privind dobânda legală şi a calificat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată ca fiind o apărare pe fondul cauzei.

A încuviinţat, pentru ambele părţi, proba cu înscrisuri, a constatat că pârâta este decăzută din proba cu interogatoriul şi a respins proba testimonială cu cei doi martori propuşi de către pârâtă, ca nefiind utilă soluţionării cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 3020 din data de 5 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta B..

A dispus rezoluţiunea contractului de sponsorizare nr. 263147 din data de 3 septembrie 2014, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 70.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare, calculată în raport cu debitul principal, începând cu data de 21 decembrie 2014 şi până la data de 5 octombrie 2017, în sumă de 84.577,95 RON, precum şi în continuare, până la data restituirii efective şi integrale a debitului.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 9.600,56 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva încheierii din data de 28 septembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 3020 din 5 octombrie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a declarat apel pârâta B., solicitând, în principal, admiterea apelului, anularea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de fond.

În subsidiar, a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei civile menţionate, cu consecinţa respingerii, ca nefondată, a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.A.

La termenul de judecată din data de 24 septembrie 2019, prin încheiere de şedinţă, Curtea de Apel a încuviinţat, în baza art. 479 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 255 C. proc. civ., proba cu înscrisurile noi depuse în calea de atac, respectiv Buletinul Procedurilor de Insolvenţă privind insolvenţa societăţii C. S.R.L. (fostă D. S.R.L.), considerându-le ca fiind pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei.

În ceea priveşte proba cu interogatoriul intimatei, în baza art. 479 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 255 şi art. 254 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa de apel a decăzut apelanta din dreptul de a administra această probă, ce a fost respinsă în faţa primei instanţe, ca tardiv propusă, apreciind că, altfel, s-ar ajunge la o eludare a prevederilor legale cu privire la obligaţia de a ataşa interogatoriul întâmpinării, în conformitate cu art. 194 lit. e) C. proc. civ.

În subsidiar, analizând întrebările formulate în cadrul interogatoriului, instanţa de apel a apreciat că această probă ar fi şi inutilă soluţionării cauzei.

În baza art. 255 C. proc. civ. coroborat cu art. 479 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa de apel a respins, ca nefiind utilă soluţionării cauzei, proba testimonială cu doi martori, în raport cu teza probatorie indicată de parte în şedinţa publică din 24 septembrie 2019, cu probatoriul administrat şi cu obiectul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 1433 din data de 25 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva încheierii din data de 28 septembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 3020 din data de 5 octombrie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata A. S.A.

Împotriva deciziei mai sus menţionate şi a încheierii din data de 28 septembrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a formulat recurs pârâta B., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel.

În subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârilor pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, cu consecinţa admiterii apelului formulat în cauză.

În drept, recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

A susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrag sancţiunea nulităţii, făcând referire la faptul că, prin încheierea de şedinţă din data de 24 septembrie 2019, instanţa de apel a respins probele solicitate de recurentă, respectiv proba cu interogatoriul intimatei şi proba testimonială cu doi martori.

În opinia recurentei, procedând astfel, Curtea de Apel Bucureşti a prefigurat soluţia pe fondul apelului, caz în care instanţa era obligată să se abţină de la soluţionarea cauzei, potrivit art. 42 C. proc. civ.

În acest mod, recurenta-pârâtă a apreciat că au fost nesocotite şi încălcate şi normele legale privind incompatibilitatea judecătorului.

A susţinut că, prin modul în care a motivat respingerea primului motiv de apel şi, implicit, prin respingerea interogatoriului propus, instanţa de apel a încălcat şi nesocotit şi dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., fiind cauzată recurentei o vătămare a drepturilor sale procedurale.

Recurenta-pârâtă a menţionat că respingerea probelor solicitate echivalează cu o restrângere a dreptului la apărare, incompatibilă cu garanţiile unui proces echitabil, astfel fiind încălcate şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, a invocat şi încălcarea art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează principiul aflării adevărului şi al prevenirii oricăror greşeli în cunoaşterea faptelor.

A mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a validat în mod nelegal soluţia instanţei de fond, prin modul în care a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 22 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanţa a dispus rezoluţiunea contractului de sponsorizare, în ciuda faptului că în speţă a fost formulată o acţiune în constatare.

Recurenta a mai considerat că instanţa de apel nu a ţinut cont de împrejurarea că apelanta a solicitat, în cuprinsul cererii de apel, reanalizarea cauzei sub toate aspectele, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 14 februarie 2020 recurenta-pârâtă B. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a cerut să fie înlăturate apărările formulate de către intimata-reclamantă A. S.A.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul formulat în cauză este admisibil.

Prin încheierea din data de 30 aprilie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 1 octombrie 2020, Înalta Curte a a admis în principiu recursul formulat, fixând termen pentru judecarea recursului la data de 10 decembrie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situaţiei de fapt, lămurite în cursul judecăţii în faţa instanţelor de fond, se reţine că litigiul are ca obiect o acţiune "în constatarea încetării contractului prin reziliere", izvorâtă din nerealizarea de către recurenta-pârâtă a unei emisiuni de divertisment, în perioada 4 octombrie - 20 decembrie 2014, ce urma să fie difuzată pe canalul E., pentru finanţarea căreia a încheiat cu intimata-reclamantă un contract de sponsorizare, în valoare de 70.000 euro.

Concomitent, s-a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv obligarea pârâtei la restituirea sumei de 70.000 euro, aferentă sponsorizării plătite şi neutilizate, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în sumă de 84.577,95 RON, calculată în raport cu acest debit, începând cu data de 21 decembrie 2015 până la data de 5 octombrie 2017, precum şi în continuare, până la data restituirii efective şi integrale a debitului.

Ulterior primirii, la data de 3 septembrie 2014, a sumei reprezentând sponsorizare, emisiunea indicată în obiectul contractului de sponsorizare nu a fost realizată, aspect recunoscut de recurenta-pârâtă în cuprinsul întâmpinării, în care aceasta a precizat, de asemenea, că nu este în culpă faţă de situaţia arătată.

Pârâta nu a depus la dosar înscrisuri din care să rezulte cum şi în ce scop a cheltuit suma acordată cu titlu de sponsorizare.

Potrivit clauzei menţionate în art. 7.1.1. din contract, în cazul în care recurenta-pârâtă nu-şi îndeplineşte obligaţiile care îi revin prin acest contract, intimata-reclamantă este îndreptăţită ca, în baza unei notificări prealabile de 48 de ore, să declare rezilierea contractului de plin drept şi să obţină restituirea sumei de bani reprezentând sponsorizarea, plata la zi a serviciilor prestate, precum şi daune moratorii şi cominatorii.

Recurenta-pârâtă a precizat, în cererea de recurs, că îşi întemeiază calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Cu toate acestea, instanţa nu a identificat susţineri care să poată fi încadrate în motivul de casare privind greşita aplicare sau încălcarea normelor de drept material aplicabile, astfel că, recursul va fi analizat din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de textul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

Invocând încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrag sancţiunea nulităţii (motiv de recurs prescris de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.), recurenta a criticat, sub un prim aspect, soluţia de respingere a probelor solicitate de recurentă în apel, prin încheierea de şedinţă din data de 24 septembrie 2019.

Din motivarea acestei soluţii, se reţine că instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisurile noi depuse în calea de atac, considerându-le ca fiind pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei şi a decăzut recurenta-pârâtă din proba cu interogatoriul intimatei, în baza prevederilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 255 şi art. 254 alin. (2) din acelaşi cod, apreciind că, altfel, s-ar ajunge la o eludare a prevederilor legale cu privire la obligaţia de a ataşa interogatoriul întâmpinării.

În subsidiar, analizând întrebările formulate în cadrul interogatoriului, instanţa de apel a apreciat că această probă ar fi şi inutilă soluţionării cauzei.

Soluţia instanţei de apel este corectă, întrucât dispoziţiile citate impun depunerea interogatoriului de către pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii. În plus, recurenta-pârâtă nu a invocat, nici la fond, nici în apel, vreuna din situaţiile prevăzute de art. 254 alin. (2) punctele 1-5 din C. proc. civ., care ar fi putut îndreptăţi instanţa să încuviinţeze administrarea probei cu interogatoriul, chiar şi în situaţia incidentă în speţă, a depunerii acestui interogatoriu ulterior formulării întâmpinării.

Mai mult decât atât, din considerentele încheierii atacate se reţine faptul că instanţa de apel a procedat şi la verificarea propunerii acestei probe, ca şi a probei testimoniale cu doi martori, din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 255 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., care impun ca probele solicitate să ducă la soluţionarea procesului, constatând instanţa că, în raport cu întrebările formulate şi, respectiv, teza probatorie indicată de pârâtă, aceste probe nu ar fi utile soluţionării cauzei.

În aceste condiţii, nu se poate susţine că instanţa de apel, procedând la respingerea probei testimoniale şi, respectiv, constatând decăderea pârâtei din dreptul de a propune proba cu interogatoriul, ar fi prefigurat soluţia pe fondul apelului, deoarece aprecierea asupra probatoriului reprezintă atribuţia exclusivă a instanţei, care este suverană în a stabili în ce măsură propele propuse satisfac cerinţa necesară de a conduce la elucidarea situaţiei de fapt şi la soluţionarea cauzei.

Prin urmare, în raport cu considerentele mai sus menţionate, contrar susţinerilor recurentei, în speţă nu au existat motive pentru care instanţa era obligată să se abţină de la soluţionarea cauzei şi, de altfel, nici recurenta-pârâtă nu a formulat o cerere de recuzare în privinţa aspectelor menţionate, aşa cum îi permiteau dispoziţiile art. 44 din C. proc. civ.

Aşadar, nu se confirmă argumentul nesocotirii şi încălcării normelor legale privind incompatibilitatea judecătorului, nici cel încălcării dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece respingerea probelor solicitate s-a realizat cu respectarea normelor procedurale, aşa cum s-a arătat mai sus, iar soluţia instanţei de apel asupra probelor în discuţie, deşi nu a fost cea prefigurată de recurentă, nu a avut aptitudinea de a afecta dreptul la apărare al recurentei-pârâte.

Din aceleaşi motive, nu se poate considera că, prin respingerea probelor administrate, instanţa de apel ar fi încălcat principiul statuat de dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care, situaţia de fapt invocată de intimata-reclamantă a fost recunoscută de recurenta-pârâtă, în ceea ce priveşte aspectele esenţiale ale speţei, instanţa de apel considerându-se pe deplin edificată.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva modului în care au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 22 alin. (3) C. proc. civ., precizând recurenta-pârâtă că instanţa a dispus rezoluţiunea contractului de sponsorizare, în ciuda faptului că reclamanta a formulat o acţiune în constatare.

Şi această critică poate fi subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocând încălcarea regulii de procedură prevăzută de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., prin pretinsa schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, din acţiune în constatare, în acţiune în realizare.

Se reţine că dispoziţiile art. 22 alin. (3) din C. proc. civ., invocate de recurentă, se referă la posibilitatea introducerii în cauză a altor persoane, textul de lege fiind străin cauzei de faţă, în raport cu critica analizată.

Recurentul invocă, în realitate, încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care reglementează obligaţia judecătorului de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Această critică nu este fondată, întrucât nu se poate aprecia că, prin pronunţarea asupra rezoluţiunii contractului de sponsorizare, instanţa de fond a încălcat limitele principiului disponibilităţii.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, deşi acţiunea introductivă a avut ca obiect "constatarea" încetării de drept a contractului, prin reziliere, existenţa cuvântului "constatare" în formularea primului petit al acţiunii nu are semnificaţia juridică a formulării unei acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept (în condiţiile art. 35 teza I din C. proc. civ.), ci acţiunea cu care a fost învestită instanţa a fost o acţiune în realizare, mai exact, o cerere în declararea rezoluţiunii contractului, cu atât mai mult cu cât, prin cerere s-a solicitat şi restituirea prestaţiilor executate de intimata-reclamantă în temeiul contractului.

Recurenta-pârâtă a formulat o ultimă critică, prin care a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de împrejurarea că apelanta a solicitat, în cuprinsul cererii de apel, reanalizarea cauzei sub toate aspectele, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

Procedând la analiza acestei critici, din perspectiva motivului de apel prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora:

"Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.".

Astfel, deşi este real că în apelul formulat recurenta-pârâtă a solicitat reanalizarea cauzei sub toate aspectele, se constată că aceasta a precizat, totodată, care sunt aspectele concrete pe care a înţeles să le critice în apel, formulând argumente punctuale care au determinat, astfel, limitele devoluţiunii.

Se constată că toate aspectele invocate expres în motivele de apel au fost analizate de instanţă, hotărârea atacată nesuferind, din acest punct de vedere, sub aspectul motivării, întrucât instanţa de apel, examinând fiecare critică în parte, a expus raţionamentul său şi a răspuns tuturor criticilor formulate, prin prezentarea unor considerente apte să conducă la soluţia pronunţată, fiind îndeplinite cerinţele prescrise de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Singurele aspecte rămase neanalizate au fost cele legate de scadenţa obligaţiei de plată a debitului principal şi de momentul de la care a început să curgă dobânda legală, aspecte în legătură cu care instanţa de apel a precizat că, în raport cu dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., nu se consideră învestită.

De altfel, din analiza motivelor de apel formulate de recurenta-pârâtă se constată că recurenta nu a formulat critici referitoare la aspectele mai sus arătate, astfel că, în lipsa acestor critici, instanţa de apel nu avea posibilitatea de a exercita, din oficiu, controlul judiciar asupra considerentelor şi părţii din dispozitiv referitoare la scadenţa obligaţiei de plată a debitului principal şi momentul de la care a început să curgă dobânda legală, întrucât, potrivit interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 477 alin. (2) din C. proc. civ., devoluţiunea nu operează cu privire la întreaga cauză, dacă apelul a fost limitat la anumite soluţii din dispozitiv, aşa cum s-a întâmplat în speţă.

În concluzie, în baza considerentelor anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva încheierii din data de 24 septembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 1433 din 25 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva încheierii din data de 24 septembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 1433 din 25 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.