Abusive bank-rate clauses struck down; Swiss franc loan adaptation and LIBOR recalc rejected.

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 7 martie 2018, sub numărul x/2018, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A, au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1, art. 2, art. 4, art. 14 şi punctului 1 lit. a) din Anexa Legii 193/2000, constatarea nulităţii absolute parţiale a unor clauze contractuale incluse în contractul de credit ipotecar nr. x încheiat la data de 12 decembrie 2006: clauzele 6.1, 6.2, 6.3 şi 6.4 din contract, privind modalitatea de calcul şi de modificare a dobânzii şi mecanismul de percepere al dobânzii (ce permite băncii stabilirea şi perceperea dobânzii în mod discreţionar), inclusiv majorarea unilaterală a acesteia.

Ca efect al constatării nulităţii absolute clauzelor contractuale menţionate mai sus, a solicitat:

a) să se dispună înlăturarea clauzelor sau părţilor din clauzele constatate ca abuzive şi să se repună părţile în situaţia anterioară;

b) să fie obligată pârâta la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă majorată unilateral, peste dobânda curentă contractuală iniţială a băncii, de 5,5 p.p., valabilă la data semnării contractului (reprezentând majorare unilaterală ce se menţine şi în prezent în cuantumul ratei dobânzii, adică echivalentul cu care a fost majorată abuziv şi unilateral dobânda peste 5,5%), începând cu data de 29 aprilie 2008 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa în cauză, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul efectuării plăţilor nedatorate şi până la restituirea efectivă acestora;

(c) să fie obligată pârâta la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă nedatorată, ca urmare a neactualizării de către bancă, în mod abuziv, a ratei de dobândă variabilă, prin nerespectarea variaţiei indicelui LIBOR CHF, începând cu data de 12 decembrie 2006 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii;

d) să fie obligată pârâta la achitarea dobânzii legale, calculată de la data fiecărei plăţi nedatorate şi până la data restituirii efective.

De asemenea, au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale prevăzută de art. 8.3 din contract, referitoare la comisionul de acordare, precum şi restituirea sumei percepute cu acest titlu, împreună cu dobânda legală, şi constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor art. 14 lit. h) şi 14 lit. j) din contract.

Totodată, în temeiul art. 970 din C. civ. din 1864, coroborat cu considerentele deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 62/2017 - punctele 45-49, a solicitat adaptarea pentru viitor a contractului de credit ipotecar nr. x încheiat la data de 12 decembrie 2006, în sensul:

a) conversiei soldului şi a tuturor accesoriilor sale în RON, la cursul din momentul contractării plus maxim 20%, respectiv la un curs indexat maxim de 2,5849 RON, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la scadenţa finală a creditului;

b) stabilirea unei dobânzi fixe de 3,5% sau a unei dobânzi variabile calculate după formula ROBOR la 3 luni plus o marja de 2%, dobândă ce se va aplica până la data scadenţei finale a contractului de credit;

c) recalcularea sumelor de plată, ca efect al conversiei în RON de la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi restituirea sumelor achitate în plus (reprezentând diferenţa între cursul din data plăţii şi cursul conversiei), de la data introducerii cererii şi până la implementarea efectivă a conversiei de către bancă.

Prin sentinţa civilă nr. 2307/2018 din 20 iulie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de către reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 6.1, în ceea ce priveşte sintagma "politica băncii" şi art. 15.1 din contractul de credit nr. x din data de 12 decembrie 2006, în varianta sa iniţială.

A obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 5,5% pe an, iniţial convenită de la data încheierii contractului până la data pronunţării, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plăţi până la achitarea efectivă.

A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantele A. şi B., cât şi pârâta C. S.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1418 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelurile formulate de apelantele-reclamante A. şi B. şi de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile mai sus menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat şi caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 8.3 din contract privind comisionul de acordare, dispunând restituirea sumei achitate cu acest titlu, de 1796 CHF, în echivalent în RON la data plăţii.

Totodată. a înlăturat dispoziţia privind restituirea către reclamanţi a diferenţei de dobândă.

Împotriva deciziei civile pronunţate în apel au formulat recurs reclamantele, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 19 decembrie 2019.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., au susţinut că hotărârea recurată este nelegală, întrucât încalcă prevederile art. 22 alin. (7) din C. proc. civ. ("Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va line seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii si de buna-credinţă."), întrucât, în analiza impreviziunii, cu referire la dispoziţiile art. 969 şi 970 din C. civ. din 1864, astfel cum au fost interpretate prin deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 623/2016, 62/2017 şi 415/2018 (cauză a acţiunii civile) instanţa de apel a încălcat principiul ca interpretarea normelor legale să se realizeze în scopul ca acestea să producă efecte juridice.

În acest sens, recurentele au susţinut că, prin excluderea la nivel principial a riscului valutar din sfera riscurilor supraadăugate, astfel cum sunt definite prin decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, s-a ajuns la excluderea de plano a acestui eveniment din categoria evenimentelor ce atrag impreviziunea şi, implicit la imposibilitatea de aplicare a remediului prevăzut de art. 969 şi art. 970 din C. civ. din 1864.

Au precizat că hotărârea recurată nu tratează riscul valutar concret materializat în contractul de credit dedus judecăţii, ci se raportează la o fluctuaţie valutară abstractă, nelimitată, considerând că aceasta din urmă nu reprezintă un eveniment excepţional şi imprevizibil, cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (7) din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) teza II din Directiva 93/13/CEE şi art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000, precum şi a jurisprudenţei unionale. Totodată, au apreciat că hotărârea recurată este rezultatul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 969 şi 970 din C. civ. din 1864, precum şi a deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 623/2016, 62/2017 şi 415/2018, dar şi a celor ce au urmat în această materie.

Au arătat că potrivit textului art. 5 alin. (1) teza II din Directiva 93/13/CEE:

"în cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar şi inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. (...)." Acest principiu este reluat şi în textul art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000, fiind confirmat şi prin jurisprudenţa unională în materie, în special cauza Lupean (C-119/17 din 22 februarie 2018) şi cauza Andriciuc (C-186/16 din 20 septembrie 2017).

Au făcut referire la condiţiile impuse de paragraful 98 din decizia Curţii Constituţionale a României nr. 623/2016 în privinţa evaluării riscului supraadăugat, respectiv:

"evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi a pregătirii economice/juridice a cocontractanţitor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea limitei dintre cele două categorii de riscuri - riscul inerent contractului asumat de părţi în mod voluntar şi riscul supraadăugat, care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre părţi - determinând, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului."

Cu toate acestea, au precizat că, prin perpetuarea ideii că la încheierea contractului în valută, împrumutaţii acceptă şi îşi asumă riscul valutar, instanţa de apel a încălcat flagrant principiul interpretării dubiului contractual în favoarea consumatorului, întrucât, în aprecierea asupra unui element subiectiv (capacitatea de prevedere şi caracterul rezonabil), ce întotdeauna va genera un dubiu, şi în lipsa oricărui mijloc de probă pentru dovedirea elementului subiectiv, instanţa a realizat o interpretare în contra consumatorului.

Au susţinut că toate deciziile Curţii Constituţionale pronunţate ulterior deciziei nr. 623/2016, care au urmărit, inter alia, stabilirea unor criterii clare pentru calificarea unui eveniment ca fiind un risc supraadăugat, au făcut referire la considerentele deciziei 623/2016, pe care le-au reiterat.

În acest sens, au criticat decizia instanţei de apel pentru că nu a realizat o analiză a criteriilor impuse de punctul 98 din decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016: (i) calitatea şi pregătirea economică/juridică a cocontractanţilor; (ii) valoarea prestaţiilor stabilite prin contract; (iii) riscul deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit; (iv) noile condiţii economice, care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit; (v) devalorizarea imobilului constituit drept garanţie.

Au considerat că din analiza deciziilor Curţii Constituţionale nr. 623/2016 şi 62/2017 se desprinde ideea că riscul valutar reprezintă un element generator de impreviziune (un risc supraadăugat).

Apreciind că principiul nominalismului monetar nu înlătură aplicarea impreviziunii, au apreciat că dezlegarea dată de instanţa de apel, în sensul neîndeplinirii condiţiei obiective a impreviziunii, ca urmare a evaluării riscului valutar ca nefiind supraadăugat, ci inerent contractului de credit, nu are la bază o analiză a condiţiilor impuse de punctul 98 din decizia 623/2016, ci are la bază simpla opinie a judecătorului.

Recurentele-reclamante au mai arătat că dreptul european şi jurisprudenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene statuează în sensul că, în lipsa unei informări prealabile realizate de creditoare, nu se poate discuta despre prevedere, sens în care au făcut trimitere la considerentele prezentate în decizia nr. C-186/16 pronunţată în cauza Andriciuc, din care rezultă că riscul inerent trebuia evaluat de către profesionist şi nu de consumator, profesionistul având obligaţia de a pune la dispoziţie acest rezultat consumatorului, în scopul informării acestuia.

Or, în cauză, din probatoriul administrat rezultă că intimata-pârâtă nu a furnizat nicio informaţie pertinentă consumatorului, ci dimpotrivă.

Au susţinut că, raportat la elementele obiective ale impreviziunii, nu există previziune fără informare, astfel că, în măsura în care intimata-pârâtă nu şi-a respectat obligaţia de informare (fiind în culpă), aceasta nu poate pretinde de la consumator ca acesta să fi prevăzut elementele asupra cărora nu l-a informat.

Sub un alt aspect, recurentele au arătat că înlăturarea dispoziţiei privind restituirea către reclamante a diferenţei de dobândă este nelegală şi netemeinică, întrucât încalcă atât dispoziţiile legale naţionale, cât şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ce prevede înlăturarea tuturor consecinţelor ce derivă din inserarea clauzelor abuzive.

Au criticat decizia recurată prin prisma faptului că, deşi instanţa a apreciat clauza privind modificarea unilaterală a dobânzii ca fiind abuzivă şi, implicit, nulă absolut, în pofida probatoriului administrat, ce dovedeşte ca intimata-pârâtă a uzat de aceasta clauză, modificând dobânda contractuală în mod arbitrar, instanţa a reţinut, în mod nelegal, că nu a rezultat existenţa unei diferenţe de restituit.

Cu privire la acest aspect, au invocat jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la obligaţia instanţei naţionale de a stabili, potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, toate consecinţele care decurg din constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze, înlăturând fiecare clauză dintre cele al căror caracter abuziv a fost recunoscut, pentru a se asigura ca ele nu creează obligaţii pentru consumator.

Au precizat că restabilirea situaţiei anterioare comportă o actualizare a situaţiei juridice, în sensul reactualizării sumelor ce au fost achitate, instanţa urmând a determina valoarea actuală a prestaţiilor pe baza principiului restitutio in integrum.

În ipoteza contrară, în opinia recurentelor, ar rezulta că una dintre părţi s-a îmbogăţit fără justă cauză, în temeiul unor clauze nule absolut.

În interpretarea prevederilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, din perspectiva jurisprudenţei Curţii, au considerat că instanţa naţională va trebui să deducă toate consecinţele ce decurg din constatarea ca abuzivă a clauzelor, potrivit dreptului naţional, pentru a se asigura că respectivele clauze nu creează obligaţii pentru consumator, sens în care va trebui să analizeze dacă respectivul contract mai poate continua, în contextul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive, iar în situaţia în care se va ajunge la concluzia că acest contract nu mai poate continua, instanţa va putea înlocui clauza cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv şi să permită restabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor.

Recurentele-reclamante au considerat că, în cauza de faţă, constatarea ca abuzivă a clauzelor contractuale referitoare la dobândă şi eliminarea obligaţiilor pe care acestea le creează pentru consumator sunt de natură a nu mai permite continuarea contractului.

Au menţionat că, plecând de la premisa obligatorie că judecătorul va putea înlocui clauza cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, de natură să permită restabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, precum şi de la incidenţa art. 970 din C. civ. din 1864, soluţia ce se impune în cauză este ca lipsirea de efecte a clauzelor referitoare la dobândă să îmbrace înţelesul avut în vedere de consumator la data încheierii contractului, respectiv aplicarea unei dobânzi variabile raportate la un indice de referinţă verificabil, respectiv LIBOR CHF actualizat la 3 luni.

Au invocat reaua credinţă a băncii la redactarea clauzelor contractuale, profesionistul lăsându-şi o marjă de intervenţie în contract, pentru a-şi proteja interesele, şi au făcut trimitere la prevederile literei a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, conform căreia sunt considerate abuzive acele clauze care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Au susţinut că, în contextul în care consumatorul este obligat la suportarea unei rate a dobânzii modificate în funcţie de politica băncii, care nu poate fi anticipată, este evident că echilibrul contractual este înfrânt, iar respectiva clauză din contractele de credit referitoare la acest aspect creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Prin aceasta, profesionistul nu se face vinovat numai de nerespectarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor dar si de nerespectarea propriilor sale reglementări.

Au încheiat precizând că, prin capătul de cerere referitor la obligarea băncii de a recalcula dobânda şi de a restitui dobânda percepută în mod abuziv se dă eficienţă mecanismului contractual existent, al cărui caracter abuziv a fost înlăturat, fiind necesar a se interpreta clauza redactată de către profesionist în sensul în care, dobânda ar fi trebuit să varieze atât în sens crescător, cât si în sens descrescător, în funcţie de indicele de referinţă LIBOR, actualizat la 3 luni, după constatarea elementelor care o caracterizează ca fiind abuzivă.

Pentru aceste motive, recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, solicitând, totodată, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea transmisă la dosar data de 14 ianuarie 2020, intimata-pârâtă a solicitat, în esenţă, respingerea recursului reclamantelor, ca nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor considerând calea de atac declarată ca fiind admisibilă.

Prin încheierea din data de 30 aprilie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 1 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat în cauză, fixând termen pentru soluţionare, în şedinţă publică, la data de 10 decembrie 2020.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Sub aspectul situaţiei de fapt lămurite în faţa instanţelor de fond, se reţine că la data de 12 decembrie 2006, între recurentele-reclamante, în calitate de împrumutat şi, respectiv co-debitor, şi intimata-pârâta C. S.A. a fost încheiat contractul de credit ipotecar nr. x.

În cauză, recurentele-reclamante au formulat o acţiune cu două grupuri de petite.

Primul grup de petite este întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, solicitându-se: constatarea nulităţii absolute parţiale a unor clauze contractuale incluse în contractul de credit ipotecar (inclusiv cele privind modalitatea de calcul, perceperea şi majorarea unilaterală a dobânzii), înlăturarea clauzelor constatate ca abuzive, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă majorată unilateral sau cu titlu de dobândă neactualizată conform variaţiei indicelui LIBOR CHF, împreună cu dobânda legală aferentă.

Al doilea grup de petite avut drept temei dispoziţiile art. 970 din C. civ. din 1864, coroborate cu considerentele deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 62/2017 - punctele 45-49, şi a avut ca obiect cererea recurentelor de adaptare pentru viitor a contractului de credit ipotecar, în sensul conversiei soldului la cursul din momentul contractării plus maxim 20%, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la scadenţa finală a creditului, stabilirea unei dobânzi fixe de 3,5% sau a unei dobânzi variabile calculate după formula ROBOR la 3 luni plus o marja de 2%, recalcularea sumelor de plată, ca efect al conversiei în RON de la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi restituirea sumelor achitate în plus, de la data introducerii cererii şi până la implementarea efectivă a conversiei de către bancă.

Recurentele-reclamante au invocat, sub un prim aspect, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că prin excluderea, la nivel principial, a riscului valutar din sfera riscurilor supraadăugate, astfel cum sunt definite prin decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, au fost încălcate prevederile art. 22 alin. (7) din C. proc. civ.

Potrivit acestui text:

"Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii si de buna-credinţă."

Instanţa de apel a constatat că nici reglementarea specială (Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE), nici reglementarea de drept comun (C. civ. din 1864) nu permite intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

În legătură cu teoria impreviziunii, dispoziţiile art. 970 din C. civ. din 1864 şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 623/2016 şi 62/2017, ce au fost invocate drept temeiuri ale cererii recurentelor de adaptare pentru viitor a contractului de credit ipotecar, în sensul conversiei soldului la cursul din momentul contractării plus maxim 20%, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la scadenţa finală a creditului, Înalta Curte constată că solicitarea recurentelor de adaptare a contractului de credit s-a raportat la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, concluzia logică fiind aceea că acest moment este cel la care recurentele pretind că s-a produs apariţia unor evenimente externe, străine de voinţa părţilor, care au determinat dezechilibrarea contractului de credit valabil încheiat.

Dincolo de împrejurarea că recurentele nu au indicat, concret, care a fost evenimentul care a determinat acest presupus dezechilibru contractual, petrecut la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, pe baza cărora trebuie stabilită existenţa unui risc supraadăugat, tinde spre o reevaluare a unor împrejurări de fapt, aspect caracteristic stării de fapt incidente în speţă care excedează atribuţiilor instanţei de recurs.

Se mai reţine că cele două grupuri de petite, cel întemeiat pe dispoziţiile legii speciale şi, respectiv, cel întemeiat pe teoria impreviziunii, nu pot coexista din punct de vedere logico-juridic, deoarece, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi anularea ei (primul grup de petite), care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului şi determină o aplicare retroactivă, impreviziunea operează pentru viitor şi priveşte un contract valabil încheiat care, urmare intervenirii unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile,.

Astfel, cererea formulată de recurentele reclamante conţine un amestec de norme legale, caracteristice unor instituţii diferite, guvernate de condiţii şi efecte diferite şi care se exclud una pe cealaltă, respectiv nulitatea clauzei abuzive, care produce efect retroactiv, şi adaptarea pentru viitor a contractului potrivit teoriei impreviziunii, care are drept premisă ipoteza unei clauze valabile la momentul încheierii contractului.

Înalta Curte subliniază şi faptul că cererea de adaptare a contractului s-a raportat la momentul introducerii acţiunii, însă în cuprinsul criticilor, recurentele se referă la neîndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de informare ce-i revenea la momentul încheierii contractului, element de natură a confirma justeţea argumentelor mai sus expuse.

Aceste aspecte reies din considerentele paragrafului 97 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, reţinute de instanţa de fond ("impreviziunea vizează numai riscul supraadaugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice sau juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora."), dar şi din cele prezentate de Decizia Curţii Constituţionale nr. .62/2017, paragraful 41:

"Riscul valutar inerent este un element al preţului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeaşi monedă. Ca urmare, diferenţele intre valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt o parte componentă a preţului contractual, fiind incluse inerent în preţul contractului.".

În aceste condiţii, prima instanţă a constatat (soluţia fiind menţinută de instanţa de apel) că:

"riscul valutar este un risc inerent al oricărui contract de credit încheiat într-o altă monedă decât cea naţională şi face parte din preţul contractului.".

Aşa cum s-a arătat mai sus, aprecierea instanţelor de fond privind neincluderea riscului valutar în categoria riscurilor supraadăugate nu poate fi reevaluată în recurs, întrucât această cale de atac are ca obiect examinarea chestiunilor legate de nelegalitatea judecăţii din apel, şi nu aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate.

Prin urmare, nu poate fi primită critica recurentelor în sensul că, prin excluderea la nivel principial a riscului valutar din sfera riscurilor supraadăugate, instanţa de apel ar fi încălcat principiul instituit de textul art. 22 alin. (7) din C. proc. civ., întrucât, în raport cu argumentele aduse în dezvoltarea criticii, rezultă că motivul de recurs a fost invocat doar formal, recurentele urmărind, în realitate, reanalizarea unor împrejurări ce ţin de starea de fapt, deja lămurită de instanţele de fond.

Pentru aceleaşi argumente, se constată, totodată, că nu poate fi primită nici critica privind aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 969 şi 970 din C. civ. din 1864 şi a deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 623/2016, 62/2017 şi 415/2018, aspectele indicate în susţinerea acestei critici fiind identice cu cele precizate în dezvoltarea criticii anterior analizate şi, ca atare, incompatibile cu judecata în recurs.

În contextul criticilor privind modul de soluţionare a cererii recurentelor privind adaptarea contractului datorită riscului valutar, Înalta Curte consideră relevantă Hotărârea din 9 iulie 2020 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-81/2019, care a stabilit că nu este permis judecătorului naţional controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, chiar şi cu caracter supletiv (cum este cea prevăzută de dispoziţiile art. 1578 C. civ.), arătând că stabilirea de către legiuitorul naţional a unui echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în privinţa anumitor contracte nu constituie:

"o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Hotărârea menţionată a mai precizat că verificarea caracterului abuziv al unei clauze ce reflectă o normă supletivă (cazul clauzei de risc valutar) nu poate fi realizată din perspectiva încălcării interpretărilor obligatorii date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza nr. C-186/16 sau a îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 4 alin. (6) sau art. 4 alin. (1) din lege, deoarece nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE (paragraful 36 din din Hotărârea din 9 iulie 2020).

Aceste ultime argumente se verifică şi în ceea ce priveşte critica întemeiată pe textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) teza II din Directiva 93/13/CEE, ale art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000 şi a jurisprudenţei unionale).

În plus, argumentele prezentate de recurente vizează elemente de temeinicie, nu de nelegalitate, ce nu mai pot face obiectul judecăţii în recurs, cum ar fi aprecierea instanţei de apel asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzelor şi culpa intimatei-pârâte legată de neîndeplinirea obligaţiei de informare a intimatei-pârâte.

S-a mai susţinut încălcarea de către instanţa de apel a principiului interpretării dubiului contractual în favoarea consumatorului, însă şi acest element a fost invocat în legătură cu aprecierea instanţei de apel asupra mijloacelor de probă analizate, arătându-se că în examenul realizat asupra riscul valutar, ca element generator de impreviziune (un risc supraadăugat), instanţa a realizat o interpretare împotriva consumatorului.

Cât despre critica referitoare la neanalizarea, de către instanţa de apel, a criteriilor impuse de punctul 98 din decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, Înalta Curte constată că aceasta este subsumată, în realitate, motivului de casare prescris de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. şi nu poate fi analizată, fiind invocată pentru prima dată, direct în recurs.

Astfel, în decizia recurată nu există considerente relevante, corespunzătoare acestui aspect, care să poată fi verificate de către instanţa de recurs, critica fiind inadmisibilă.

În ceea ce priveşte critica privind aprecierea presupus eronată a instanţei de apel că nu ar fi rezultat o diferenţă de restituit între cuantumul dobânzii efectiv achitate şi cuantumul dobânzii datorate potrivit contractului iniţial, calculată la rata de 5,5% pe an, Înalta Curte constată că, deşi recurentele-reclamante invocă încălcarea jurisprudenţei relevante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la obligaţia instanţei naţionale de a stabili, potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, toate consecinţele care decurg din constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze, această ipoteză nu se susţine, deoarece, contrar celor afirmate de recurente, instanţa de apel nu a refuzat să analizeze consecinţele declarării ca abuzive a clauzelor prevăzute la art. 5.2 şi 5.3 din contract, privind modul de variaţie a dobânzii, ci, procedând la verificarea temeiniciei cererii, sub aspectul existenţei unei diferenţe de restituit, a constatat, prin prisma probelor administrate, că o asemenea diferenţă nu a fost dovedită.

Cu alte cuvinte, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a procedat la restabilirea situaţiei anterioare, în sensul reactualizării sumelor ce au fost achitate în plus, cu titlu de dobândă, respectând atât prevederile art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, cât şi jurisprudenţa în materie a Curţii de Justiţie.

În acest context, instanţa de apel a constatat că:

"deşi apelantele reclamante au susţinut că dobânda a fost majorată, plătind o dobânda suplimentară, mai mult decât prin efectul modificării indicatorului LIBOR, acestea nu au indicat şi nu au probat potrivit art. 249 C. proc. civ., cât au plătit suplimentar faţă de ceea au stabilit părţile în contractul de credit nr. x din 12.12.2006 (nu rezulta din înscrisurile depuse existenţa vreunei diferenţe achitate, nefiind solicitata proba cu expertiza de specialitate), în condiţiile în care apelanta parata susţine ca doar indicatorul LIBOR a variat din cadrul formulei de calcul.".

Aşadar, dincolo de faptul că presupusa nelegalitate a deciziei, astfel cum a fost indicată de recurente în cadrul acestei critici, nu se confirmă, Înalta Curte constată că, în realitate, ceea ce se solicită este o reevaluare a probatoriului şi stabilirea unei situaţii de fapt diferite de cea constatată de instanţa de apel, tinzându-se la invalidarea concluziei instanţei de apel privind inexistenţa unei sume achitate suplimentar faţă de nivelul dobânzii iniţale.

Această observaţie este susţinută şi de împrejurarea că în cadrul acestui motiv de recurs, recurentele critică elemente referitoare la reaua credinţă a intimatei şi existenţa unui dezechilibru semnificativ contractual.

Or, astfel de aspecte nu vizează legalitatea, ci temeinicia deciziei recurate, fiind inadmisibile în recurs.

Cât despre critica privind încălcarea sau aplicarea greşită a jurisprudenţei relevante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind prevederile art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, Înalta Curte face trimitere la hotărârea din 25 noiembrie 2020 pronunţată în cauza C-269/2019 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a statuat că:

"[…] în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut […] şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. […] nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor […]".

Prin urmare, ipotezele în care instanţele naţionale pot acorda părţilor posibilitatea de a negocia (nu de a accepta clauze impuse de instanţă) în privinţa unui mod de calcul al dobânzii, sunt acelea în care, urmare constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile, contractul de credit semnat între părţi nu mai poate continua, situaţia nefiind incidentă în speţă.

Din interpretarea per a contrario a celor statuate de Curte în hotărârea mai sus menţionată rezultă că în cauză este corect aplicat textul art. 6 alin. (1) al Directivei, deoarece, urmare constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile, contractul de credit semnat între părţi continuă, prin menţinerea ratei dobânzii de 5,5% pe an, iniţial convenită de părţi.

În aceste condiţii, nu există un temei legal pentru a fi primită susţinerea recurentelor privind posibilitatea judecătorului de a înlocui clauza cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, de natură să permită restabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, nefiind posibilă soluţia propusă de recurente, de continuare a contractului prin aplicarea unei dobânzi variabile raportate la un indice de referinţă verificabil, respectiv LIBOR CHF actualizat la 3 luni.

În consecinţă, această critică va fi respinsă, ca neîntemeiată.

În considerarea argumentelor mai sus evocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1418 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1418 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.