Contractor’s payment claim fails; cassation appeal rejected as appellate expert-evidence refusal was discretionary and non-performance exception correctly applied.

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul x/2017, reclamanta S.C. SUCPI S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.468.858,07 RON, compusă din: suma de 863.840,52 RON, reprezentând avans, conform facturii nr. x din data de 6 iulie 2017, şi suma de 605.017,55 RON, datorată pentru lucrări de execuţie, potrivit facturii nr. x din data de 6 iulie 2017.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3795 din data de 13 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta S.C. SUCPI S.A., solicitând schimbarea acestei hotărâri, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1401 din data de 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă S.C. SUCPI S.A. împotriva sentinţei civile mai sus menţionate.

Reclamanta S.C. SUCPI S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1401 din data de 23 septembrie 2019, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 6 decembrie 2019.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece instanţa de apel nu a realizat o analiză temeinică a fondului, în cauză nefiind administrat un probatoriu complet.

A precizat că în cuprinsul cererii de apel a arătat că se impune efectuarea unei noi expertize tehnice, deoarece expertul nu a întocmit o lucrare întemeiată pe constatări tehnice şi măsurători efectuate cu mijloace tehnice specifice, ci a realizat o lucrare bazată pe o simplă "examinare vizuală".

Această probă, precum şi efectuarea unei expertize contabile, erau necesare, în opinia recurentei, pentru ca instanţa de apel să poată lămuri în ce măsură există o neexecutare documentată a lucrărilor, în raport cu obligaţiile legale şi contractuale ce reveneau recurentei, dar şi pentru a se stabili care este însemnătatea potenţialei neexecutări, precum şi contravaloarea lucrărilor executate, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut executarea necorespunzătoare a lucrărilor.

A considerat că instanţa de apel a greşit atunci când a respins cele două probe, solicitate încă de la judecarea fondului cauzei, pronunţând, astfel, o hotărâre insuficient motivată, în considerentele căreia nu s-au analizat, în detaliu, raportul juridic dedus judecăţii şi fondul dreptului pretins.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a susţinut că aplicarea greşită a legii a fost cauzată de eroarea de interpretare a ipotezei sau dispozitivului unor norme juridice, această eroare având ca premisă greşita constatare şi apreciere a instanţei de apel asupra chestiunilor de fapt specifice speţei.

În acest sens, recurenta-reclamantă a evidenţiat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 alin. (5) şi (8) şi art. 11 din Legea nr. 50/1991, a prevederilor Regulamentului din 14 iunie 1994 privind recepţia construcţiilor (aprobat prin H.G. nr. 273 din data de 14 iunie 1994) şi a prevederilor art. 1876 C. civ.

A menţionat că aspectele reţinute de instanţa de apel au vizat o pretinsă executare neconformă a lucrărilor de către recurenta-reclamantă, sens în care a arătat că nu ar fi existat un ordin de începere a lucrărilor emis de către intimată şi nu au fost confirmate situaţiile de lucrări întocmite de recurentă, concluzia instanţei de apel fiind că orice lucrări executate de către recurentă ar fi automat neconforme.

Recurenta-reclamantă a susţinut că nu sunt aplicabile speţei prevederile legale reţinute de instanţă ca temei pentru executarea neconformă a lucrărilor, respectiv art. 7 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 50/1991, deoarece art. 7 alin. (5) din lege se referă la perioada de valabilitate a autorizaţiei de construire, în interiorul căreia pot începe lucrărilor, iar art. 7 alin. (8) din lege se referă la obligaţia beneficiarului de a notifica începerea lucrărilor către autorităţile publice.

Chiar dacă obligaţiile prevăzute de cele două texte de lege nu sunt îndeplinite, sancţiunea aplicabilă nu este aceea a interzicerii efectuării sau continuării lucrărilor ci, conform art. 26 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 50/1991, aceea a unei amenzi contravenţionale.

A precizat că, din dispoziţiile legale invocate de instanţă, precum şi din întreaga economie a dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, nu rezultă că lucrările de construire nu ar putea fi realizate în lipsa ordinului de începere a lucrărilor, existând doar obligaţia beneficiarului (intimata din speţă) de a începe lucrările în intervalul prevăzut în autorizaţie şi de a notifica autorităţile publice.

A subliniat că prevederile Regulamentului din 14 iunie 1994 privind recepţia construcţiilor (aprobat prin H.G. nr. 273 din data de 14 iunie 1994) nu prevăd, în vederea realizării recepţiei lucrării, obligativitatea existenţei înscrisurilor precizate în textul art. 15 alin. (3) din acest act normativ, astfel încât, instanţa de apel nu putea reţine în temeiul acestor dispoziţii că recurenta avea o obligaţie contractuală de a începe lucrările doar condiţionat de emiterea unui ordin scris al intimatei.

Referitor la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 50/1991 şi ale art. 1876 din C. civ., reţinute de instanţa de apel pentru a justifica neexecutarea corespunzătoare a lucrărilor, în raport cu împrejurarea că situaţiile de lucrări nu ar fi fost confirmate de intimată, recurenta a arătat că lipsa unor situaţii de lucrări confirmate nu poate echivala cu executarea necorespunzătoare a lucrărilor, iar confirmarea situaţiilor de lucrări depinde exclusiv de voinţa intimatei.

Astfel, a considerat că refuzul intimatei de a confirma situaţiile de lucrări nu poate produce efectul executării neconforme a obligaţiilor recurentei.

Precizând că instanţa de apel trebuia să reţină că prevederile contractuale (art. 13) nu subordonează plata lucrărilor de confirmarea situaţiilor de lucrări, recurenta a menţionat că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere că intimata a permis efectuarea lucrărilor fără a manifesta vreo obiecţie şi fără a o notifica cu privire la lipsa situaţiilor de lucrări sau neconformitatea acestor lucrări.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1270 şi 1272 din C. civ., precum şi încălcarea prevederilor art. 1350, 1240 alin. (2), (15)16 şi 1556 alin. (2) din C. civ.

A considerat că în mod greşit a apreciat instanţa de apel, reţinând argumentele expuse anterior, că voinţa părţilor rezultată din contractul încheiat, în sensul art. 1270 C. civ., ar fi în sensul că obligaţiile principale ale recurentei erau acelea de începere a lucrărilor după primirea ordinului de la intimată şi de a primi confirmarea situaţiilor de lucrări întocmite, deoarece, în acest mod, instanţa a modificat obiectul principal al contractului, din acela privind execuţia unor lucrări, într-unul privind prezentarea unor documente.

A considerat că primirea ordinului de începere a lucrărilor era o formalitate, care nu era necesară pentru îndeplinrea de către reclamantă a obligaţiei de executare a lucrărilor, deoarece, în contextul în care intimata a permis efectiv realizarea lucrărilor, oferind acces neîngrădit la amplasamentul lucrărilor, nu mai prezintă relevanţă existenţa ordinului de începere a lucrărilor.

Recurenta-reclamantă a opinat că nu poate fi reţinut argumentul instanţei de fond, în sensul că prezenţa reclamantei la amplasamentul lucrărilor ar fi fost justificată de executarea altor lucrări, ce făceau obiectul unui alt contract încheiat cu intimata, deoarece, cele două contracte au avut ca obiect executarea unor lucrări distincte, intimata având cunoştinţă despre motivul prezenţei recurentei şi despre lucrările efectiv executate.

Cu privire la acest aspect, a considerat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1240 alin. (2) din C. civ., care stabilesc că voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit practicilor statornicite sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efecte juridice.

Concret, a apreciat că lipsa unei opoziţii a intimatei la accesul recurentei la amplasament, precum şi permiterea realizării unor lucrări pe o perioadă însemnată de timp echivalează cu consimţământul intimatei cu privire la momentul începerii lucrărilor, fiind evident că aceasta şi-a dat acordul, în mod tacit, pentru începerea lucrărilor.

A mai susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 1272 din C. civ., întrucât instanţa nu poate aprecia că obligaţia reclamantei de a executa lucrările ar fi căpătat noi valenţe sau s-ar fi modificat în vreun fel.

Recurenta-reclamantă a considerat că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel, la fel ca şi instanţa de fond, a lăsat nelămurită situaţia lucrărilor executate de aceasta, în sensul că, deşi se recunoaşte execuţia unor lucrări, se conchide că reclamanta nu ar avea dreptul la plata contravalorii acestora, deoarece execuţia lucrărilor nu s-ar fi făcut cu emiterea documentelor necesare.

Astfel, a opinat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1350 şi 1516 din C. civ., nesocotind dreptul creditorului de a primi prestaţia la care s-a obligat debitorul, cu consecinţa îmbogăţirii fără just temei a intimatei, beneficiara unor lucrări realizate de recurentă, a căror contravaloare nu a fost achitată.

În lipsa unor probe concrete din care să rezulte maniera de neexecutare şi eventualele prejudicii suferite de intimată, a considerat că aprecierea instanţei de apel, în sensul că excepţia de neexecutare invocată de intimată este întemeiată, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 1556 alin. (2) C. civ., instanţa trebuind să se raporteze la buna sau reaua credinţă a debitoarei, pentru a stabili dacă aceasta este în măsura să invoce excepţia de neexecutare.

A precizat că instanţa de apel nu a dat reală eficienţă voinţei părţilor, materializată într-un contract de execuţie lucrări, respectiv dreptului intimatei de a beneficia de execuţia unor lucrări şi obligaţiei acesteia de a achita contravaloarea acestora.

Aspectele legate de existenţa unor documente suplimentare în legătură cu lucrările nu prezintă relevanţă, în opinia recurentei, întrucât, pentru a fi respectate prevederile art. 1270 şi 1516 C. civ., recurenta trebuia să primească preţul lucrărilor efectiv executate.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii recursului, iar în subidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea hotărârii instanţei de apel şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond.

A solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei, ca nefondate.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil, nefiind incidentă sancţiunea inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 15 octombrie 2020, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, şi a admis în principiu recursul declarat, fixând termen pentru judecarea recursului la data de 10 decembrie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că ceea ce se critică, în realitate, este soluţia instanţei de apel de respingere a cererii recurentei de administrare a probei cu expertiza tehnică în specialitatea construcţii şi a probei cu expertiza contabilă, susţinând recurenta că, astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre insuficient motivată, în considerentele căreia nu au fost analizate, în detaliu, raportul juridic dedus judecăţii şi fondul dreptului pretins.

Conform art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi, propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Se reţine că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de recurentă, de administrare a probei cu expertiza contabilă, considerând că proba nu este utilă soluţionării cauzei.

În motivare, instanţa de apel a precizat că în cursul judecăţii la fond a fost întocmit un raport de expertiză tehnică în construcţii, în cuprinsul căruia sunt prezentate constatări personale ale expertului judiciar, în ce priveşte efectuarea lucrărilor, instanţa apreciind că nu există motive pentru a dispune efectuarea unei noi expertize tehnice în apel.

Totodată, având în vedere conţinutul cererii de apel, care nu menţionează o solicitare a recurentei privind proba cu expertiză contabilă, instanţa de apel a respins proba solicitată de recurentă în cursul judecăţii în apel, ca fiind propusă cu nerespectarea dispoziţiilor art. 470 alin. (3) C. proc. civ. (potrivit cărora, probele se solicită, sub sancţiunea decăderii, prin cererea de apel).

În raport cu cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu sunt fondate, întrucât hotărârea recurată este argumentată sub aspectul stabilirii stării de fapt, cu trimitere la dispoziţiile legale aplicabile, iar dezlegarea dată de instanţa de apel propunerilor de probe formulate de recurentă este pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia de respingere pronunţată.

În plus, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu poate să procedeze la cenzurarea soluţiei pronunţate, întrucât recurenta tinde, în realitate, la obţinerea unei reaprecieri asupra utilităţii, pertinenţei şi concludenţei probelor cu expertiza tehnică în specialitatea construcţii şi cu expertiza contabilă.

Constatând că starea de fapt determinată de instanţă este pe deplin lămurită, nefiind contestată de recurentă sub aspectul determinării acesteia, ci doar sub aspectul interpretării consecinţelor juridice atrase (dacă în cauză este sau nu incidentă o neexecutare de natură a atrage nelegalitatea interpretării instanţei de apel din perspectiva excepţiei de neexecutare), precum şi împrejurarea că instanţa de apel a prezentat şi raţionamentul logic care fundamentează, din punct de vedere juridic, soluţia pronunţată, Înalta Curte constată critica nefondată, nefiind incident cazul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat, sub un prim aspect, că în speţă au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 7 alin. (5) şi (8) şi art. 11 din Legea nr. 50/1991, prevederile Regulamentului din 14 iunie 1994 privind recepţia construcţiilor (aprobat prin H.G. nr. 273 din data de 14 iunie 1994) şi prevederile art. 1876 C. civ.

Verificând aspectele criticate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat temeinice susţinerile pârâtei referitoare la inexistenţa ordinului de începere a lucrărilor, menţionând instanţa că recurenta-reclamantă a recunoscut implicit, prin susţinerile din apel, că a început lucrările fără existenţa unui astfel de ordin. Totodată, în apel s-a stabilit că afirmaţiile recurentei, în sensul că intimata-pârâtă a avut cunoştinţă de începerea lucrărilor, nu sunt dovedite de nici un mijloc de probă.

Nu se poate susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 7 alin. (5) şi (8) şi art. 11 din Legea nr. 50/1991 sau ale prevederilor Regulamentului din 14 iunie 1994 privind recepţia construcţiilor, deoarece soluţia atacată s-a fundamentat, din punct de vedere juridic, pe argumentul excepţiei de neexecutare a contractului reglementate de textul art. 1556 alin. (1) C. civ.

Reţinând că recurenta a efectuat lucrări în lipsa ordinului de începere a lucrărilor (aspect, de altfel, necontestat de recurentă), instanţa de apel a făcut trimitere la "importanţa şi obligativitatea emiterii acestui ordin, despre care trebuie înştiinţate şi autorităţile competente", aspect care rezultă din dispoziţiile art. 7 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

Cu toate acestea, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa şi-a fundamentat raţionamentul juridic, în principal, pe dispoziţiile contractuale referitoare la obligaţia de notificare a Inspectoratului de Stat în Construcţii privind începerea lucrărilor, obligaţia executantului de a începe lucrările în maxim 5 zile de la primirea ordinului de începere a lucrărilor şi la dreptul beneficiarului de a controla execuţia lucrărilor, prevăzut de art. 10.2 alin. (1) din contract.

Astfel, temeiul juridic principal reţinut de instanţă în justificarea soluţiei pronunţate nu a fost reprezentat de dispoziţiile art. 7 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 50/1991 şi ale Regulamentului din 14 iunie 1994 privind recepţia construcţiilor, ci de prevederile contractului semnat de părţi, în raport cu dispoziţiile art. 1876 C. civ. referitoare la controlul executării lucrărilor de construcţii în contractul de antrepriză de construcţii, prin corelare cu textul art. 1556 alin. (1) din C. civ., care reglementează excepţia de neexecutare a contractului.

În raport cu împrejurările de fapt ce caracterizează speţa (inexistenţa ordinului de începere a lucrărilor, începerea lucrărilor de către recurentă fără existenţa unui astfel de ordin şi fără acordul intimatei, lipsa oricăror situaţii de lucrări confirmate de beneficiar, inexistenţa unei notificări a intimatei în vederea confirmării situaţiilor de lucrări şi lipsa documentelor care să dovedească calitativ şi cantitativ lucrările pretins efectuate, cu consecinţa imposibilităţii intimatei de verifica calitativ şi cantitativ execuţia acestora), instanţa de apel a constatat neîndeplinirea de către recurentă a propriilor obligaţii principale.

În acest context, este nerelevant faptul că Legea nr. 50/1991 prevede sancţiuni contravenţionale în ceea ce priveşte nerespectarea obligaţiilor prevăzute de acest act normativ, câtă vreme, în speţă este incidentă răspunderea civilă contractuală, fiind corect reţinută aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1556 alin. (1) din C. civ.

Prin urmare, instanţa de apel a realizat o corectă aplicare a normelor de drept, în raport cu situaţia de fapt stabilită în speţă, neputând fi primită critica recurentei referitoare la greşita aplicare sau încălcarea textelor art. 7 alin. (5) şi (8) sau a prevederilor Regulamentului din 14 iunie 1994 privind recepţia construcţiilor.

În plus, instanţa de apel nu şi-a fundamentat soluţia pe dispoziţiile art. 11 din Legea 50/1991, cum greşit susţine recurenta, ci pe textul art. 11 din Legea 10/1995 privind calitatea în construcţii, sens în care, instanţa de apel a apreciat că recurenta:

"a executat lucrări de calitate îndoielnică, în afara contractului încheiat." şi că aceasta "nu a depus la dosar documente care să ateste calitatea materialelor folosite, astfel cum impun dispoziţiile art. 11 din legea 10/1995, iar constatările efectuate de expert au reliefat neconformitatea lucrărilor cu normele tehnice aplicabile, în ce priveşte compoziţia, compoziţia şi gradul de compactare a balastului ".

Sub un al doilea aspect, recurenta a mai invocat, tot în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., o serie de critici referitoare la faptul că refuzul intimatei de a confirma situaţiile de lucrări nu poate produce efectul executării neconforme a obligaţiilor recurentei şi la faptul că intimata a permis efectuarea lucrărilor, fără a manifesta vreo obiecţie şi fără a o notifica cu privire la lipsa situaţiilor de lucrări sau la neconformitatea lucrărilor.

Aceste aspecte vizează însă temeinicia deciziei recurate, tinzând la reanalizarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond.

Ca atare, în raport cu obiectul judecăţii în recurs, limitat la analiza criticilor de nelegalitate aduse deciziei instanţei de apel, argumentele mai sus menţionate nu pot fi verificate în recurs.

Recurenta-reclamantă a susţinut, sub un al treilea aspect, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1270 şi 1272 din C. civ., considerând greşit raţionamentul instanţei de apel, în sensul că, potrivit înţelegerii contractuale, obligaţiile principale ale recurentei erau de începere a lucrărilor condiţionat de primirea ordinului de la intimată, şi de primire a confirmării situaţiilor de lucrări întocmite.

A apreciat recurenta că, în acest mod, instanţa de apel ar fi modificat obiectul principal al contractului, în sensul că acesta nu ar mai consta în execuţia unor lucrări, ci în prezentarea unor documente.

Se mai invocă faptul că ordinul de începere a lucrărilor nu are relevanţă, în contextul în care, intimata a oferit acces neîngrădit la amplasamentul lucrărilor.

Având în vedere că argumentele de mai sus nu vizează aspecte de legalitate ale judecăţii din apel, ci elemente ce fac parte din ansamblul situaţiei de fapt conturate în cauză, lămurită de instanţele de fond, Înalta Curte nu va putea proceda la verificarea acestora în recurs.

Simpla determinare a obligaţiilor părţilor, astfel cum acestea rezultă din contract, nu echivalează cu modificarea obiectul principal al contractului, neputându-se susţine, în mod convingător, că instanţa de apel ar fi stabilit că obiectul contractului constă în prezentarea unor documente.

De asemenea, aspectul legat de acordul tacit al intimatei la executarea de lucrări în temeiul contractului, chiar şi în lipsa ordinului de începere a lucrărilor, a fost clarificat de către instanţele de fond.

Se mai constată, în plus, că argumentul legat de modificarea obiectului contractului este invocat direct în recurs, fără a fi fost, în prealabil, invocat în apel sau în întâmpinarea formulată în apel, astfel că, şi pentru acest motiv, critica este inadmisibilă în apel.

Aceeaşi situaţie se constată şi în legătură cu critica privind încălcarea prevederilor art. 1350, 1240 alin. (2), (15)16 şi 1556 alin. (2) din C. civ., care nu a fost analizată în fazele procesuale anterioare, nefăcând obiectul susţinerilor părţilor sau ale verificărilor realizate de instanţele de fond.

Aşadar, observând invocarea omisso medio a acestor argumente, Înalta Curte constată că nu le poate analiza, fiind străine cauzei, în sensul că hotărârea recurată nu conţine considerente relevante ce pot fi verificate în recurs.

În concluzie, în baza considerentelor mai sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. SUCPI S.A. împotriva deciziei civile nr. 1401 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) raportate la cele ale 494 din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei, instanţa o va obliga la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 4000 RON, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. SUCPI S.A. împotriva deciziei civile nr. 1401 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4000 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.